4. Lacrimi de mamă

Fiecare are un capitol ce nu vrea să-l spună cu voce tare. Acel „fiecare" pot fi eu, sau Shen, sau Dimitrie. Însă ea are un capitol atât de complicat, atât de greu de citit, cuvintele sunt acoperite de cerneală.

  Shen a luat pușca cu explozibil și a tras în pământ nevrând să sape o groapă pentru bebelușul din brațele Katerinei. Bubuitura a lăsat un ecou puternic în pădurea întunecată din spatele nostru. Lacrimile ei curgeau pe obrajii săi murdari, gura ei era deschisă vrând să lase gemete de suferință - dar corzile ei vocale o impiedicau, lăsând mici suspine.

  Eu îi mângâiam spatele, totuși nu o puteam ajuta cu nimic, căci ochii îi erau fixați doar pe corpul firav din mâinile ei.

—Ai înnebunit? A țipat Dimitrie în timp ce se îndrepta spre Shen. O să ne audă vampirii.

—Suntem atacatori! Folosim asta în caz că vin spre noi. Și-a ridicat pușca cu explozibil.

—Sau poate sunetul i-au speriat și acum o să căutăm degeaba. Dimitrie și-a pus mâinile în sân rezemându-se de un arbore.

—O să am nevoie de terapie după asta. Rohaan și-a băgat fața în palme masându-și fruntea cu degetele sale osoase.

—Am auzit! Nu sunt surd.

—Încercăm să avem o discuție serioasă. Arata spre Katerina lăsându-și brațele să se legene pe lângă corpul său - mișcându-se în cercuri anxios.

—Iar eu incerc sa o evit.

—Putem doar să ne înțelegem?

Liniște.

—Uite, nu avem altă alegere. Chiar nu vreau sa mă cert cu cineva ce se presupune că e de partea mea.

Liniște.

—Sau poate nu vorbești cu mine...asta o să meargă.

Capul lui s-a întors spre mine.

—Pot să retrag ce am spus?

— Nu. Am spus sec în timp ce mâna mea dreaptă încă mângâia spatele Katerinei.

—A fost destul de stânjenitor.

—Da...

    Momente bune am așteptat pentru o mișcare, o replică, un suspin sau orice altceva ce mă putea opri din a executa ce urma să fac.

   Mi-am retras mâna de pe spatele ei, genunchii mei au făcut cunoștință cu pământul în fața ei, iar mâna mea i-a atins mâna sângeroasă ce stătea sub corpul neînsuflețit al copilului.

—E timpul să plece. Ochii ei nu s-au unit cu ai mei, privirea ei încă fiind pe ființa din brațe.

  A dat din cap, fruntea încrețindu-se.

  Privirea mea i-a făcut un semn lui Rohaan, nu voiam să îi ating copilul, nu voiam să simt mirosul sângelui atât de aproape de mine și nici nu voiam să văd numărul familiei Kirov la încheietura lui micuță.

   Rohaan a luat cu grijă corpul, ea nu s-a opus, acum se uita în gol având ochii mai sticloși ca niciodată.

Am auzit cum pielea copilului sfârâia, copilul ce era pe jumătate cenușă - acum era de finitiv. 

  Dacă nu eram eu Rohaan ar fi omorât-o. Nu ar fi crezut că e nevinovată, ar fi crezut că și-ar fi mâncat copilul de una singură, pentru că ei asta cred despre noi - suntem doar niște creaturi nemiloase. El nu știa cât de mult ea voia un copil și cât de mult și-a iubit soțul de care nu știam absolut nimic. Întrebările curgeau ca un râu răzvrătit împotriva naturii, doar că se blocau - pentru că cine ar întreba despre copilul ei mort și soțul absent pe o femeie ce pare că nu mai are dorința de a mai trăi?

  Corpul meu nu se putea întoarce spre groapa improvizată. Ochii mei erau atenți pe frunzele ce cădeau din copacii aproape dezgoliți. Mirosul metalic îmi era chiar sub nas și mi-am adus aminte de vara în care am pierdut-o pe acea fată blondă căreia încă îi simt numele invizibil tatuat în palmă.

—Shen, du-o la hotel. Ai grijă să se spele și să aibă parte de ingrijire medicală. Spatele meu încă era îndreptat spre ei. Nu s-a opus, am auzit cum ea s-a ridicat de pe buturuga unde stătea și a plecat cu Shen în pădure. Legea nu mi-ar fi permis să plec cu ea, dacă plecam eu - plecau cu toții, pentru că e ilegal să lași atacatori fără medik. Shen ar fi fost singurul potrivit pentru asta. Shen era potrivit.

  Rohaan încerca să adune pământul ce fusese aruncat în timpul exploziei ca să acopere corpul bebelușului.

—De ce tocmai el? Dimitrie încă era lipit de copac cu mâinile în sân.

—Pentru că am încredere în el. După ce am spus asta m-am blocat, auzindu-mi propriile cuvinte avântâbdu-se ca un ecou în capul meu. Am clipit des privindu-l pe Dimitrie.

—În regulă atunci. A oftat rupând contactul vizual, și-a luat arma ce stătea pe pământul plin de frunze și furnici urmând să plece înainte printre copaci.

Mi-am verificat arma de la brâu, ca de obicei.

—Ești religios de fel?

Nu mi-am întors capul ca să îi răspund.

—Cred doar în mine și în soartă. Am răspuns cu vocea mai rece decât briza ce trecea printre copaci.

L-am urmărit pe Dimitrie lăsându-l pe Rohaan în urmă.

Dimitrie stătea într-un genunchi ținând testul în mâna dreaptă, cu cealaltă ținându-se de un copac.

—Sânge. Spusese atunci când testul a declarat că substanța roșiatică din noroi era sânge. Nu cred că ar trebui să fie departe. A adăugat.

—Ce mai exact? M-am holbat la test.

—Ucigașul, victima.

—Dimitrie, cred că victima nu mai există deja. Numărul pe test era 15. Cincisprezece minute de când sângele a părăsit corpul. Cincisprezece minute de tortură.

—O să facem în așa fel încât să nu existe nici ucigaș atunci. S-a ridicat băgând testul într-o pungă de plastic, Rohaan o preia scriind data cu un marker negru pe ea.

  Frunzele erau inamicele mele, pentru că pașii mei făceau zgomote pe corpurile moarte ușor roșiatice. Inima putea fi catalogată ca un clopot, zrobindu-se de pereții cavității mele toracice. Îmi țineam respirația, ca să nu-mi audă cineva suflul, făcându-mă să înnebunesc în gândurile mele paranoide ce îmi făceau creierul să fie un loc gol și sumbru. Gol și sumbru, așa îmi pot descrie viața - este doar un loc fără scăpare, în care te rotești și mergi dar nu există ieșire.

Inima mi s-a oprit din piept.

Fâșnet. Groază.

  Mi-am pus mâna pe pistolul de la bustul meu, am ridicat-o având degetul arătător pe trăgaci. Dimitrie și Rohaan o luaseră înainte, lăsându-mă în gândurile mele idioate ce acum îmi pun echipa în pericol.

  Sunetul venea din spatele meu. Simțeam pașii greoi cum răsunau pe covorul stacojiu. Stomacul meu era o furtună de durere amară ce îmi spunea să lupt. Te rog Sebastian, trage. Pune-ți capul pistolului pe cerul gurii și trage, lasă copacii să aibă rămășițe din creierul tău pe el, din craniu, din viața ta amărâtă: Asta pentru că ești un MONSTRU, ești o TEROARE. Ești o pasăre fără aripi.

—Păsările triste tot cântă. Nu am spus asta cu voce tare, nici în șoaptă. Am spus-o prin respirație, simțind fiecare cuvânt gravându-se în plămânii mei.

Eram gata să omor pentru prima data.

  Corpul mi s-a întors la 180 de grade fără având habar ce fac, brațele mele întinse la extremitate, cu mâna stângă pe armă - iar mâna dreaptă adăugând suport pe cealaltă.

  Un iepure era la doi metri de mine. Ochii săi roșiatici se uitau la mine, în sufletul meu. Ronțăia iarba stinsă ce mai putea fi identificată de pe podeaua rece de pământ, mă privea fix în ochi.

  Irișii mei de culoarea jadului erau acum lavă încinsă, la fel ca cei ai iepurelui.

  Pistolul meu s-a îndreptat spre o tufă. Simțeam sângele clocotindu-i în stomac, însă inima sa nu bătea - deoarece era o ființă moartă la fel ca mine, fără inimă, nemuritor. Zgomotul pistolului meu a răsunat în codru, țipătul său s-a auzit, iepurele fugise.

—Credeai că o să-ți meargă schema?

Își târa corpul ca să-și regenereze piciorul ce a fost desprins din corpul său de la pistolul meu cu explozibil. O bucată din muchii lui mi-a lovit obrazul, lăsând o dâră de sânge peste pistruii mei.

—Mai nou, am călcat peste tufișul aproape ars de tot, ademenești oameni prin iepuri? Vrei să îi faci să creadă că sunetele tale sunt doar ale unui animal? Mă apropii de el cu pași mici, în timp ce el își târa corpul - piciorul său era pe jumătate regenerat.

—Creatură împuțită. Nici nu ai de gând să-mi răspunzi. Nici nu mă privești în ochi.

Fața sa hidoasă s-a ridicat, lăsând la iveală un zâmbet până la urechi, lăsând la iveală patru perechi de colți pătați cu păcate.

Mi-am ridicat arma. Glonțul i-a intrat în piele, apoi în craniu, apoi în encefal. 4 secunde, 2 răsuflari. Glonțul a explodat, creierul său s-a împrăștiat peste tot copacul din spatele sau, rămășițe din craniul său se împrăștiau peste solul umed.

3 momente. 3 minute. 48 de inhalări. Le-am numărat în timp ce mă uitam la corpul ce se transforma în cenușă.

Am omorât un vampir.

—Sebastian! Am auzit vocea lui Dimitrie din spate. Ești bine? Mâna lui mi-a atins umărul, iar ochii mei icniți erau din nou de jad.

—Am omorât un vampir.

—Numărul! Se duce! S-a răstit Rohaan din urmă.

—24.

—Poftim?

—Numărul e 24.