Lumos!

   — Ești nebună, Catherine, am mai spus-o de atâtea ori și nu mă voi opri! Doar nu crezi că ne lași aici și mergi acolo singură?!

   Deja încep să mă enervez, în ciuda înțelegerii pe care le-o atribui celor doi amici ai mei. Adică, cine ar vrea să se întoarcă în locul din care a scăpat? Eu! Pentru că Harry e un căpos și jumătate, se enervează mult prea repede, iar acum trebuie să le salvez fundul, atât lui, cât și al celorlalți! Mă bucur că m-a chemat mătușa în seara asta, să nu mai zic de Lyra care i-a dat acordul doar pentru a putea schimba soarta cumva.

   Mă încalț într-o pereche de bocanci, iau bagheta, pumnalul și o sabie oarecare, din argint, pentru că nu am habar unde e cea a străbunicului. Am uitat să îl întreb pe Severus, ca de obicei, n-am ce să fac acum. Trag aer în piept, întorcându-mă către soții Longbottom ce mă privesc ca pe o nebună scăpată din spital și care hoinărește pe stradă, în căutare de mâncare. Bine, acum cam exagerez, dacă e să fiu sinceră. Amintirea conversației cu Adelaide și ce s-a întâmplat după...

   „ Stăteam în fața intrării în cort a copiilor, privind-o pe mătușa mea cu spaimă. Ce urma să îmi spună? Ce avea să nu îmi placă? M-am întors spre băiatul meu cu o încruntătura pe frunte, parcă începând să fac niște legături. Știam că avea legătură cu el, știam că urma să i se întâmple ceva, dar ce? Avea să folosească numele lui Tom ce e Tabu? La cum îl știu, asta ar fi făcut, e un căpos și jumătate.

   Înghițisem în sec, apropiindu-mă de Adelaide, ce îmi urmărea fiecare mișcare pe care o făceam. Trase aer în piept, punându-și o palmă pe umărul meu. Da, nu era de bine.

   — Cum am spus, numai tu poți salva o viață în seara asta, o viață de la moarte, ca să fiu mai precisă.

   — Sunt deja speriată, mătușă, lămurește-mă acum fiindcă genunchii mei nu mai rezistă multă vreme.

   Bruneta tăcea. Clipise de două ori, părând să își adune curajul pentru a da o veste catastrofală, ce avea să le schimbe viețile pentru totdeauna. Nu era de parcă nu trăisem o grămadă de nenorociri.

   — Dobby, spiridușul de casă ce s-a împrietenit cu Harry acum șase ani, aproape, urmează să se sacrifice pentru a-i salva pe copii. Bellatrix ar azvârli un cuțit în timp ce ei Dispar de la conacul Malfoy, iar mica creatură ar muri. Asta s-ar fi întâmplat într-un univers în care tu și familia noastră nu ar fi existat, spuse ea serioasă, făcându-mă să mă înfiorez. 

   Deci, dacă nu aș fi existat, Dobby ar fi murit? La fel și Charity, Ted, Dirk și restul? Merlin, asta nu suna deloc în regulă.

   — Draga mea, nu te gândi la acel univers, ceea ce contează e că știi ce se va întâmpla și poți opri asta. Lyra a zis că trebuie să știi asta fiindcă ritualul pe care vrei să îl faci, nu funcționează pe creaturi magice sau pe jumătate umane, iar băiatul ține pe acel spiriduș, plus că va fi nevoie de el. 

   Aprobam din cap, însă mintea îmi era în altă parte. Lyra mi-a confirmat că voi trăi, la fel și Harry, însă nu aveam nici cea mai mică idee cum, când, de ce. O să vină momentul potrivit în care voi afla asta, dar voiam să mă bucur că aveam siguranța că nu urma să mă alătur lor, părinților și prietenilor mei. Oftam, trecându-mi o mână prin păr.

   Deodată, în jurul nostru au apărut câțiva Devoratori, împreună cu Greyback și vârcolacii lor, cu baghetele îndreptate către cortul lor. Ochii mi s-au mărit de teamă, apoi m-am trezit pe podea, lângă canapea și cu Alice lovindu-mă peste obraz."

   Merlin, nu vreau să îi implic pe cei doi acum, mai ales că Bella e la conac, alături de Tom și de Lucius. Aia mi-ar mai trebui, ca psihopata aia să încerce din nou să îi omoare. Îmi mușc buza, privind-o direct în ochi pe Alice, a cărei expresie e o combinație între furie și îngrijorare.

   — Nu vreau să vă riscați pielea din nou, nu vreau să ajungeți în spital din nou, să vă pierdeți memoria din nou sau să muriți! E ultimul lucru pe care mi-l doresc, de asta mă voi duce singură până acolo, după îi voi chema pe Volker, Karol și Igor, poate și pe Lore cu Roxie. Crede-mă, nu îmi convine să fiu depășită numeric, dar nici să vă risc viețile. Înțelegeți-mă, vă rog.

   Mereu am făcut-o pentru ei, niciodată pentru mine sau altcineva, îi voiam în siguranță și nu îmi păsa ce urma să se întâmple cu mine. Le zâmbesc celor doi, apoi mă îndrept în fugă către ușă, fără nici cea mai mică idee de cum voi intra în conac. Trag aer în piept, Apărând în fața porții înalte a conacului familiei Malfoy. 

   Ar fi un moment bun să îi chem pe restul, așa că întind brațul cu Semnul Întunericului și duc vârful pe coada șarpelui. Am reușit, cu ajutorul lui Severus, să vrăjim semnul meu și al celorlalți, astfel încât să îi chem la nevoie, fără să sesizeze Tom. Din păcate, lui Severus nu am putut să facem același lucru, având în vedere că Tom crede că e de partea lui. Nu e problemă, ne descurcăm așa cum putem.

   În mai puțin de treizeci de secunde, trei figuri apar lângă mine și mă văd zâmbind. Lore, Karol și Igor, așteptând să le spun ce avem de făcut. Le povestesc despre chemarea mătușii, apariția Devoratorilor și cum trebuie să îl salvăm pe Dobby. Par să înțeleagă când Igor mă ia de mână, cu cealaltă apucând-o pe Lore, iar prietena noastră pe Karol. Îmi întorc piatra de la colier și sărim peste poartă, cu ajutorul forțelor mele.

   Aterizăm în cel mai oribil mod posibil, ghemuindu-ne de durere la un moment dat. Îmi îndrept privirea către Igor, ochii mei mărindu-se și mă abțin să nu râd. Un păun îl ciocăne în cap, la propriu.

   — Urăsc păunii lui Lucius, mormăie Igor, dând cu mâna ca să-l alunge. Trebuie să fie în spatele conacului o ușă care să ducă către un nivel inferior, care e închisă prin magie. Cred că puțin foc vrăjit o va distruge, din câte îmi amintesc.

   Aprobăm, apoi ne ridicăm, continuând să ne atingem pentru a nu dispărea efectul pietrei. Îmi ciulesc urechile, iar un țipăt îmi face pielea să se zbârlească la propriu. Oh, vai de mine, asta e Hermione! Mă uit terifiată la Igor și, de parcă s-ar fi gândit la același lucru ca mine, ne trage către spatele conacului. Căutăm nenorocita aia de ușă câteva minute, eu tot înjurând de fiecare dată când dăm peste perete și nu ușă. 

   La un moment dat, dau peste o clanță atât de bine ascunsă, că nu îmi vine să cred. Îi dau drumul lui Igor, îndreptându-mi ambele palme către încuietoare, concentrându-mă. Simt cum adrenalina îmi curge prin vene, iar palmele mi se înfierbântă, flăcările apărând destul de repede. Topesc încuietoarea, apoi deschid ușa fără prea mult efort. O iau înainte, scoțându-mi bagheta și având sabia la îndemână pentru orice eventualitate. Privesc în urmă pentru a mă asigura că cei trei mă urmează, întorcându-mă cu privirea către drumul nostru. La un moment dat, ajungem pe un coridor întunecat, unde sunt nevoită să aprind încă o flacără. Alergăm până dăm de o răscruce. Una în față, cealaltă în dreapta.

   Ne uităm unii la ceilalți, înțelegându-ne din priviri, așa că eu și Igor o luăm în dreapta, iar Karol cu Lore în față. Coborâm din ce în ce mai mult, o răcoare și un vânt cunoscut făcându-și apariția. Înghit în sec, dându-mi seama unde vom ajunge... în locul în care am stat câteva luni, așteptându-mi sfârșitul.

   Ajungem la capăt de drum, anume un perete. Mârâi o înjurătură, lovind peretele cu pumnul o singură dată, realizând că l-am spart, din moment ce e urmat de o bufnitură. Tresar speriată cu un pas în spate, răsuflând ușurată. Merlin, bine că am luat-o pe aici. Sărim amândoi în acea temniță, alergând către scările bine cunoscute și aproape fac un atac de cord. La baza lor, trupul neînsuflețit al lui Wormtail stă întins, cu mâna argintie în jurul gâtului lui. 

   — Și-a găsit nașul, Cath, după tot ce a făcut, o aud pe Samantha în mintea mea. N-am decât să o aprob, chiar a plătit pentru toată suferința pe care ne-a cauzat-o de la trădarea lui.

   James, Lily, Sirius, Remus, Harry și eu... am fost răzbunați, într-un final. Sar peste trupul trădătorului, apucându-l de încheietură pe Igor și urcăm scările ce duc în salon, de unde se aud urlete, vrăji și plânsete. Sper să nu fi ajuns prea târziu...

   — Oprește-­te sau o omor!

   Ne oprim fix la capătul scărilor, privind cu groază imaginea din fața mea. Bellatrix o sprijină pe Hermione, care pare să își fi pierdut cunoștința, și îi ține cuțitul scurt din argint îndreptat spre gât.

  — Puneți jos baghetele, șoptește ea. Puneți­-le jos sau o să vedeți exact cât de mizerabil îi este sângele! 

   Înghit în sec, căutând o cale să o scap pe săraca fată. Îmi mut privirea de la Ron și Harry, la Cissy, Lucius și Draco, apoi din nou la Bellatrix. Mă uit deasupra ei și zăresc candelabrul greoi. Oh, Merlin, Cedric a tot zis că îl va atârna pe Severus de unul, dar cred că voi apuca să o omor eu pe nebuna asta cu unul.

   — Puneți-­le jos, am spus! strigă ea, apăsând lama cuțitului pe gâtul Hermionei. Mirosul metalic al sângelui îmi invadează simțurile. Drace... vârful colților mei ajunge aproape de buze.

   — Bine! strigă Harry și dă drumul baghetei pe podea, la picioarele lui. Ron făcu același lucru cu bagheta lui. Ridică amândoi mâinile până în dreptul umerilor.

   — Bun! zice ea batjocoritor. Draco, ridică­-le! Lordul Întunecat este pe drum, Harry Potter! Vei muri în curând!

   N-aș prea crede, progenituro! Îi pun mâna lui Igor pe umărul meu pentru a nu fi în drum, iau bagheta și o îndrept către lanțul de care e agățat, însă mă opresc imediat cum îl văd pe Dobby ce deșurubează ceva. Se oprește și el când observă că îl urmăresc și îi fac semn să se dea. Aprobă încet din cap, dându-se jos și îi arunc bagheta mea. Îndrept palma către lanț și strâng pumnul, distrugându-l.

   Îmi dau jos colierul, apoi fug să îi iau pe Ron și Hermione de sub candelabru, înainte ca acesta să lovească pământul și să se facă zob. Îi las departe de Devoratori, Harry alăturându-li-se, iar eu pășesc în fața lor. Trag cu ochiul la goblin și inima mi se oprește în gât. Are sabia lui Gryffindor, sabia adevărată, o simt, îi simt spiritul lui în vene. Aleg să i-o las în mâini fiindcă Harry are nevoie mai multă de ea decât mine. Rânjesc, încrucișându-mi brațele la piept.

   — Bella, ce plăcere să te revăd, murmur, privind-o direct în ochi. 

   — TU! urlă ea, ridicându-se de pe podea. Trebuia să mă aștept că vei veni după ei, doar nu puteai să ratezi ocazia în care să devii eroina zilei. Dar ai făcut cea mai mare prostie să vii singură, râde slab, îndreptându-și bagheta spre mine.

   În secunda următoare, Igor apare în dreapta mea, Karol în stânga, iar Lore în spatele copiilor, protejându-i. Știu că trebuie să plece de aici cu ajutorul lui Dobby, trebuie să trag de timp ca micuța creatură să supraviețuiască...

   — Tu ai făcut cea mai mare prostie să crezi că voi acționa singură, ca ultimele dăți în care voi ați profitat de asta. 

   Mă uit o dată către Igor, ce dă din cap o singură dată, apoi se întoarce către Bella ce pare furioasă de trădarea spiridușului. Trebuie să plece, trebuie să plece, acum!

   — Harry, plecați! le strig cât ridic un scut de protecție în jurul nostru în momentul în care Greyback se repede spre locul în care suntem.

   — Nu fără tine! Fără voi! Mamă, ia-mă de mână.

   Îi văd cu coada ochiului palma întinsă și sunt tentată să o apuc când totul în jurul nostru o ia razna. Scutul e distrus de vârcolac, însă Karol îl lovește în piept cu un scaun, ținându-l pentru noi. Igor se duelează cu Lucius, iar Lore cu Bella, în timp ce eu sunt aruncată pe podea, lângă copii. Gem de durere, cu mirosul de sânge ce se prelungește până la mine și cu dorința de a sfâșia ceva. Mă ridic pe un cot, suficient cât să văd că Lore e la pământ, iar cuțitul ăla blestemat se apropie de copii care Dispar din locul ăsta.

   Strâng din dinți și rapid deschid ferestrele, vântul azvârlind cuțitul în cealaltă parte a camerei. Mă ridic în picioare, fugind către prietena mea pentru a-i verifica pulsul. Răsuflu ușurată când i-l găsesc și vreau să o iau în brațe pentru a pleca, doar că ceva mare sare pe mine. Ochii mi se măresc la vederea rânjetului lui Greyback, însă nu îl las de data asta. De data asta, îl voi face să regrete fiindcă frica mea se va transforma în furie.

   Îi rânjesc cât irișii mei prind culoarea alor lui, iar pământul începe să se cutremure. Strâng pumnul, o masă de pământ ridicându-l în aer și îmi oferă suficient timp să sar înapoi în picioare, alergând către cei trei. Igor o are în brațe pe Lore și Karol se apropie de noi, sângerând destul de rău. Trec în fața lor, creând un cerc de foc verde în jurul nostru. Le simt palmele celor doi pe umărul meu și Dispărem în locul ăsta.

   Singura mea alinare din acest moment e că Dobby e în viață, iar copii sunt bine... Harry e bine... până când, nu se mai știe.

*******

   — AU! Aia doare, idiotule!

   Chiar dacă nu îl văd, îl pot auzi cum râde slab. Pufnesc slab, lăsându-mi brațul dezgolit pe lângă corp, iar cu celălalt îmi acopăr sânii. Mda, să cazi cu spatele pe niște cioburi nu va deveni pasiunea mea foarte curând, dar nici extrasul lor din pielea mea sensibilă. Înjur printre dinții încleștați, un fior cuprinzându-mă. Oh, cât urăsc când se întâmplă asta!

   — Cate, te comporți precum un copil. Mai am puțin și după voi picura frasinel, iar la cum te cunosc, vei vrea să mă pocnești la un moment dat.

   Nu pot să neg afirmația lui Severus, zici că mă transform la durere, de parcă nu am trecut prin atâtea torturi de-a lungul anilor. Oftez, îndreptându-mi spatele și mă abțin din a scoate orice sunet de durere. La un moment dat, simt cum se scurge o picătură de lichid ce îmi arde preț de o clipă pielea. Atunci icnesc, strângând în pumn primul lucru care îmi vine în mână și anume una dintre pernele mele. Mi se arcuiește spatele de la durere, o lacrimă prelungindu-mi-se pe obraz. Am mai zis că urăsc când mi se întâmplă asta? Probabil că da, dar puțin îmi pasă în acest moment, sincer.

   Încerc să respir pe nas și să mă liniștesc, trag aer în piept, numărând picăturile pe care le toarnă pe rănile mele pentru a mi le vindeca. După, durerea încetează și răsuflu ușurată, însă sunt luată prin surprindere când brațele lui Severus se încolăcesc în jurul meu și mă trag înspre el, lipindu-mă de pieptul lui. Unul dintre brațele lui este peste cel cu care mi-am acoperit sânii, iar celălalt pe talie. Respirația lui caldă se lovește de umărul lui, trimițându-mi fiori dulci pe șira spinării. 

   — N-ai idee cât de mult m-am temut pentru tine, Cate... și, din nou, nu am putut să fiu acolo să am grijă de tine... murmură el cu glas frânt. 

   — E în regulă, dragule, știi că nu mă învăț minte niciodată, râd slab. Sunt bine acum, cu tine lângă mine și atât de aproape, de am avea și ceva pace, ar fi perfect.

   Îl aud cum mârâie slab, strângându-mă ceva mai tare. Chicotesc la gestul lui, îmi las capul pe umărul lui suficient cât să îi întâlnesc privirea. Irișii lui de onix exprimă o blândețe fără limite și îmi încălzesc pântecele. Se apleacă spre mine, buzele lui atingându-le pe ale mele într-un sărut cast, dar dulce. Urcă pe obraz, pe vârful nasului și se oprește pe frunte. 

   Întotdeauna momentele cu el îmi umplu sufletul de o anume ușurare, de o liniște și o dragoste de care nu știam că sunt în stare să o simt. Nu contează dacă doar mă îmbrățișează sau mă ține de mână, inima mea bate în piept ca și cum ar vrea să plece de acolo. Cred că asta e adevărata dragoste, să împărțim atât momentele bune, cât și cele rele, iar cele tandre să îmi aducă o roșeață în obraji. Îmi vreau viitorul cu el, asta e clar.

   Imediat cum se apleacă pentru a fura un alt sărut, cineva își drege vocea, făcându-ne să ne uităm la ușă. Cred că mă înroșesc și mai tare când văd rânjetul lui Alice cum se lărgește pe buzele ei, iar Frank ridică o sprânceană tachinatoare în direcția mea. Norocul meu e cu Sev, ce mi-a acoperit pieptul cu una dintre cămășile lui.

   — Frank, încep să cred că ăștia doi chiar fac un cuplu adorabil, îi spune bruneta soțului ei, nebăgându-ne în seamă. 

   — Scumpa mea, eu ți-am spus că au devenit noii James și Lily, însă niște variante mai vulcanice și mult mai ciudate decât erau ei.

   Îmi presez buzele într-o linie dreaptă și subțire, apuc o pernă și o arunc în ei. Aceștia bufnesc în râs, plecând din fața noastră. Închid ușa cu o înjurătură. Am uitat cum e să trăiești cu ăștia doi, nici nu vreau să știu cum va fi odată ce îi aduc pe James și Lily înapoi... o să mor, mai mult ca sigur.

   Râsul scurt al lui Severus mă readuce înapoi cu picioarele pe pământ, iar ochii lui plini de iubire mă calmează. Îmi lipesc fruntea de a lui, luându-i palma de pe talia mea și îmi împletesc degetele cu ale lui. Sunt conștientă că astea sunt printre ultimele momente petrecute înainte de război, de asta vreau să le petrec la maxim. Nu mai e mult până la ultima confruntare, mi-a spus și mătușa Adelaide.

   Harry, Ron și Hermione vor pleca după cupa Helgăi, care e în seiful Bellei, însemnând că vor fi nevoiți să meargă la Gringotts, să spargă seiful și să o caute. Vreau să aflu când o vor lua, fiindcă următorul Horcrux e la Hogwarts... Înghit în sec, îngrijorată. Mă voi întoarce acolo în același timp cu ei.

   — Nu îți face griji, nașă, te voi anunța eu.

   Inima mea. Oh, Merlin, asta a fost vocea lui Cedric! Zâmbesc slab, abținându-mi cu greu lacrimile ca să nu cadă pe obraji, de asta îmi închid ochii. Voi avea nevoie de tot ajutorul de pe lume, dar, mai ales, voi avea nevoie de timp. El e marele dușman, numai și numai el.

   Numai de el depind acum.

Scurticel, drăguț și sper că v-a plăcut! Se apropie bătălia de la Hogwarts, ceea ce înseamnă că moartea lui Sev, Tonks, Remus, etc vin și ele :) Oh, boy, cât voi plânge.

Nox!