Lumos!

   — Cath, dacă continui să mai bați darabana mult, e posibil să îți dau peste mână, mă apostrofează Minerva, privindu-mă deasupra lentilelor ei și mă opresc instant.

   Îmi mușc buza tare, strângându-mi degetele în pumn. Sunt stresată, adică atât de stresată că nu am mai dormit bine de câteva zile. Nu știu dacă e din cauza faptul că Severus a refuzat să îi mai dea lecții de Oclumanție lui Harry, zicând că el ar trebui să vină și să îi ceară asta, nu eu, sau din cauză că examenele lui Harry aproape au luat sfârșit. În noaptea asta îl are pe cel la Astronomie, care n-ar trebui să fie foarte greu, având în vedere că l-am ajutat să studieze tot ce ține de constelații.

   Poate nu e vorba de nici una, nici cealaltă, poate e din cauza a ceva mai întunecat. Înghit în sec la gândul ăsta, că se apropie ceva ce ne va distruge sufletul tuturor. Îmi frec mâinile între ele, sub privirea Minervei. A vrut să îmi țină companie, din moment ce somnul nu e prietenul meu în acest moment, iar eu îi sunt recunoscătoare pentru gestul ei. Mă simt mai bine cu ea aici, ca și cum mi-ar lua toate grijile doar prin prezența ei. 

   Nu spun că nu mi-ar fi plăcut să nu fie Sirius cu mine sau Sev sau, nu știu, fetele. Însă, roșcata cu blonda se ocupă de cei doi copii, Sirius nu poate veni fără să ridice semne de întrebare, iar eu nu prea am mai avut când să merg să stau cu el câteva zile. De când mi-am primit această funcție, nici pentru mine n-am mai avut timp. Mă doare sufletul când constat că nu am stat cu cei care țin la mine și viceversa, dar situația asta afurisită... argh, nu-mi place deloc!

   — Scuze, Minnie, murmur, lăsându-mi capul în jos.

   Mă simt prost, iar când zic asta, o spun la modul cel mai serios. Nu se poate să primesc și eu un an liniștit? Încep să cred că viața mea devine și mai blestemată decât a fost în urmă cu ani de zile. 

   Aud un oftat, apoi în fața mea apare chipul Minervei, ridicându-mi bărbia cât să-mi întâlnească ochii. Îmi zâmbește slab, mângâindu-mi mâinile, parcă dorindu-și să îmi recapăt curajul sau să îmi dea dintr-al ei. Asta mă face să-mi ridic subit colțurile gurii, strângându-i, la rândul meu, palmele destul de tare.

   — Sunt convinsă că totul va fi bine, trebuie să sperăm asta. În definitiv, speranța de oferă motivația de a ne ridica și de a lupta în continuare, dar nu înseamnă că suntem nevoiți să o facem singuri. 

   Îmi umezesc buzele, ducându-mi o mână la inimă. Nu știu de ce, dar de ceva timp simt un disconfort ciudat, gândindu-mă că eventual e vina demonului. Habar n-am ce să mai cred.

   — E Samantha?

   — Nu, Minnie, altceva mă deranjează... Merlin, de aș și știi ce! Oricum aș lua-o, nu e de bine, deloc. Mi-e teamă că toate aceste presentimente se vor adeveri prea curând, înainte să fiu pregătită de... ce ar fi!

   Sun ca o copilă, dacă stau și îmi analizez cuvintele. Nimeni nu poate fi pregătit pentru ce îți rezervă viața, mereu va exista ceva ce te va zdruncina până-n măduva oaselor. Totuși, cu toții râvnim pentru a afla ce se va întâmpla, mă gândesc că e omenesc această dorință a noastră. Trag aer în piept, calmându-mă treptat. Cer prea mult ca totul să se termine bine?

   O voce din capul meu îmi spune că da, că au fost făcute cărțile pentru fiecare dintre noi. Acum, așteptăm să vedem cine va lăsa o carte jos pe masa destinului.

   Observându-mi expresia plouată, Minerva se ridică și își înfășoară un braț după umeri, iar pe celălalt după capul meu, lipindu-mă de pieptul meu. Parfumul ei dulce îmi invadă nările, liniștindu-mă ca atunci când eram mică și îmi era teamă să dorm pentru că mintea îmi era invadată de coșmaruri cu părinții mei morți. Ea a fost acolo pentru mine mai mult decât Alastor, de asta țin la ea enorm, ca la o mamă. O mamă ce mă iubește cu tot cu greșelile pe care le-am făcut și cu fiecare decizie, că era bună sau rea.

   Momentul nostru este, însă, întrerupt de strigăte și urlete ce ne fac să ne despărțim. Ne uităm una la cealaltă cu ochii mari, mai exact cât roțile de la caleștile lui Olympe, apoi o luăm la fugă pe holuri. Nu e de bine, o pot simți de la o poștă.

   Alergăm amândouă până afară din castel, iar imaginea din fața noastră ne țintuiește pentru un moment. Oh, nu, numai asta nu se întâmplase, la naiba!

   Hagrid e înconjurat nu mai puțin de șase vrăjitori ce aruncă cu vrăji de stupefiere asupra lui. Prietenul meu pe jumătate uriaș se zbate, răcnește, încercând să scape de ei. Nici nu realizez când picioarele mele se pun în mișcare, atât de șocată sunt de ceea ce văd și de oripilată. Asta e sigur mâna broaștei alia, ca să evite un eventual scandal ca la Sybill. Ei bine, nu mai are nici ea mult până zboară de aici. A întrecut orice măsură!

   În dreapta mea, Minerva merge în tandem cu mine, la un moment dat trecând în fața mea. Își scoate bagheta, făcând același lucru ca ea. Nu vreau să-mi mai pierd încă un prieten din cauza unei... unei... nici măcar nu știu cum s-o numesc, i-aș zice toate înjurăturile posibile. 

   — Cum îndrăzniți? Cum îndrăzniți!

   Strigătul Minervei răsună pe întreg teritoriul castelului, trezindu-mi fiori pe șira spinării. Asemenea lui Molly, niciodată să nu o înfurii pe Minerva McGonagall, te vei arde la propriu și la figurat. Mă opresc câteva clipe, analizând situația mai bine. Sunt șase vrăjitori, noi numai două... cred că ar fi mai bine să chem câțiva dintre soldații mei postați în castel. De când cu Sybill, am pus la fiecare intrare de afară și în clase, cât și lângă intrările în camerele comune ale caselor. Însă, sunt oprită de vocea colegei mele, ce pare mult mai nervoasă ca înainte.

   — Lăsați-l în pace! Lăsați-l în pace, am spus! Din ce motiv îl atacați? Nu a făcut absolut nimic ca să justifice o asemenea...

   Țipătul mi se oprește în gât, iar frica și furia încep să îmi clocotească în vene. Siluetele din jurul colibei lui Hagridaruncă nu mai puțin de patru vrăji de stupefiere asupra Minervei. Lajumătatea distanței dintre colibă și castel, razele roșii se întâlnesc asupra ei; pentru o clipădevine luminoasă și radiază o culoare roșie, stranie, apoi cade imediat la pământ, pe spate,se lovește de sol cu putere și nu se mai mișcă.

   Nu... nu! Pocnesc din degete, cei șase vrăjitori fiind asaltați de flăcări imense, lăsându-i timp lui Hagrid să scape și să fugă.

   — NETREBNICILOR, VEȚI PLĂTI CU PROPRIA VIAȚĂ! SOLDAȚI, LUAȚI-I! urlu, apropiindu-mă de corpul inert al celei care mi-a devenit mamă în timpurile negre.

   Mâinile încep să-mi tremure când mă pun în genunchi lângă ea, luându-i chipul între palme. Ochii mi se umezesc, apoi timp de un moment, nu mai văd. Îmi duc degetele la colțul ochilor, ștergându-mă și mă ridic în picioare, ținta mea fiind cei care au făcut această calamitate. Ridic mâna, murmurând „Accio baghete!", obiectele cu pricina venind în mâna mea. 

   Le fac semn oamenilor mei să se apropie cu vinovații, ținându-i cu mâinile la spate și, probabil, legate cu Lanțurile Dreptății, metal magic ce se leagă în jurul celor care au comis fapte ilegale. Se opresc în fața mea, dar nu acționez imediat. Aștept puțin, urmând ca palma mea să se lipească de obrazul lui Dawlish. Normal că îl știu, lucrează pentru nemernicul de Fudge!

   — Nemernicule, mârâi, prinzându-l de guler. Ai măcar idee ce ai făcut?

   Nici nu îi mai dau timp să răspundă deoarece îl lovesc, cu pumnul de data asta, în obraz. Cade la picioarele mele, tușind și scuipând sânge. Îmi unesc buzele strâns, abținându-mă din a nu mă arunca asupra lui, din a nu mă lăsa pradă instinctelor criminale.

   — Heish! țip după unul dintre soldați, acesta apărându-mi în față și făcând o plecăciune. Întoarceți-vă în Regat și... hrăniți dragonii și chimerele cu ei, apoi îi trimit eu lui Fudge tratatul de război. 

   Bărbatul aprobă din cap, Dispărând toți. Îmi strâng degetele în pumn și înghit în sec cu cât mă apropii mai mult de Minerva. Mă las, iarăși, pe genunchi, apucând-o de umeri și scuturând-o, cu speranța că se va trezi, doar că nu se întâmplă asta. Inima îmi bubuie în piept de parcă ar vrea să iasă, de parcă ar vrea să îi dea din puterea ei, să-și revină.

   Spun vrăji de revenire una după cealaltă și ajung în stadiul în care nici pe alea nu le mai pot rosti. Vocea îmi tremură prea tare, la fel și corpul, iar mintea mea e goală, nu mai e nimic logic, rațional sau lucid, nimic. Vreau să-și deschidă ochii și să-mi spună că plâng degeaba, că e bine, că mă consum degeaba. Nici nu observ că plâng, abia când lacrimile mi se scurg pe barbă, apoi cad, una câte una pe degetele încleștate în haina Minervei. 

   Mi-e teamă, rău de tot, nu-mi găsesc puterea să mă ridic și să o duc în aripa spitalului ca Poppy să se ocupe de ea. E ca și cum aș fi țintită locului.

   — Minnie, trezește-te... M-Minnie, t-te rog, nu-mi face asta... M-Minerva, revin-o-ți, e-e cea mai proastă glume pe c-care o p-puteai face... D-Deschide ochii, m-mamă, t-te implor..., murmur printre suspine, aproape înecându-mă în ele.

   Niște murmure în noapte, astea sunt vorbele mele acum, nu le aude nimeni, nici măcar ea. Și odată cu asta, sufletul meu se sfâșie în două.

   Îmi împletesc degetele cu ale ei, strângându-le. Implor cerul, raiul și iadul, îi implor pe toți, doar să mi-o aducă înapoi. Să mă ajute cineva, vă rog...

   — Catherine...

   Vocea asta, atât de blândă, de domoală, de... frântă, mă face să îmi ridic capul doar pentru a întâlni o pereche de iriși negri ca cerul nopții. Severus se lasă pe vine lângă mine, din spatele lui venind Filius și Pomona, ambii înspăimântați de cadrul în care ne aflăm. Îmi deschid gura pentru a spune ceva, însă cuvintele îmi rămân blocate în gât, fiind înlocuite de mai multe suspine. 

   Încep să gesticulez cu mâna liberă, nemaiștiind ce să fac efectiv. Mă doare inima ca naiba, nu doresc nimănui să simtă ce simt eu acum.

   — Severus, t-te rog, ajută-mi mama, te implor! reușesc în cele din urmă să zic ceva, mai degrabă, să urlu.

   Îmi prinde palma liberă ferm, trăgându-mă la pieptul lui și lăsându-mă să plâng, să-mi plâng sufletul. Își înfășoară un braț după umerii mei, fără să-i mai pese de faptul că suntem priviți și de ceilalți doi șefi ai casei.

   — Of, copilă dragă, Minerva își va reveni, sunt sigură, zice Pomona blând. Hai să o ducem la Poppy, ea știe cel mai bine ce e de făcut.

   Filius aprobă ce a zis colega lui, apoi se apropie de mine ca să îmi despartă mâna de a lui Minnie, deși eu refuz cu vehemență. Nu o las, nici în ruptul capului, nu vreau să stau departe de ea când știu că eu ar fi trebuit să fiu cea care primește acele vrăji în piept, nu ea. Totuși, Severus îl ajută pe șeful casei Ravenclaw, luându-mi și cealaltă încheietură într-a lui. 

   Mă ridică de la sol, mergând încet către intrarea în castel, fără să-mi dea drumul la mână pentru o secundă. 

*******

   Când naiba am devenit atât de slabă? Să mă controlez nu mai pot, să mă îmbărbătez nici atât, sunt la pământ, chiar nu mai am nicio idee, nicio putere să mă ridic, nu mai pot nimic. Mă așez pe marginea patului lui Severus, luându-mi fața în palme. Să zic că motivul pentru care sunt la el în cameră este faptul că e mai aproape decât al meu, iar picioarele mi-ar fi cedat pe scări dacă mergeam la mine? Da, mă gândesc că sunt nevoită să zic asta.

   Toată energia, forța și rațiunea mi-au fost luate odată cu plecarea Minervei la St. Mungo. Mă așteptam să se întâmple asta, patru vrăji în pieptul unei femei care nu mai e tânără? Îmi vine să îi sugrum eu pe Dawlish și restul. Tot ce vreau acum e să plâng până adorm, altceva... nici că aș mai putea. Parcă toată durerea din suflet mi-a fost injectată, așa mă simt acum, incapabilă să mai fac ceva. 

   De ce tot apar situații ca astea, în care toți cei dragi mie sunt răniți, sunt luați de lângă mine sau chiar mor? De ce mi se întâmplă toate astea?! Nu sunt făcută din metal ca să nu simt nimic, sunt om și doare ca dracu'!

   Îmi doresc ca cineva să-mi ia inima din piept ca să nu mai fie distrusă de atâta suferință. Scot un oftat ce nu îi scapă lui Severus, care se lasă pe vine în fața mea. Îmi prinde încheieturile blând, sărutându-le ușor. Fapta lui îmi face obrajii să se încălzească și să-mi țin privirea îndreptată spre pământ, însă asta nu-l împiedică din a-mi prinde bărbia și de a o ridica cât să îi întâlnesc ochii. Încetul cu încetul, îmi calmează focul din interiorul meu, reducându-l la cea mai mică flacără.

   — Va fi bine, crede-mă. Minerva va reveni pe picioarele ei curând, doar dă-le timp Vindecătorilor să o trateze, șoptește Severus, dându-mi o șuviță de păr după ureche. Ar fi bine dacă ai încerca să dormi puțin, ai stat trează toată noaptea.

   Buzele mi se întredeschid, iar pe frunte îmi apare o cută cauzată de încruntarea ce îmi unește sprâncenele. Să dorm? Nici gând! Cu Minerva departe de Hogwarts, responsabilitățile ei ca șef al casei Gryffindor vor fi în aer! Sunt mai mult decât obligată să le iau, nimeni dintre colegii noștri nu a aparținut acestei case decât eu, deci...

   Dau să protestez, să ridic tonul la cel care mi-a fost alături la greu, dar soarta, că altcineva nu, acționează prin Severus, care mă amuțește prin punerea degetului arătător pe buzele mele. Înghit toată saliva ce s-a adunat în gura mea, cumva fiind intimidată de gestul lui. Stai o secundă, de când sunt intimidată de Severus Tobias Snape?!

   De când te-ai îndrăgostit de el, dar nu vrei să admiți, îmi zice o afurisită de voce în cap și chestia e că nu pot să nu îi dau dreptate. A naibii situații!

   — Știu la ce te gândești, dar pune-ți întrebarea: oare Minervei i-ar plăcea să te încarci și cu mai multe probleme decât ai deja? Sunt sigur că nu, e adevărat că tu o cunoști cel mai bine dintre noi doi, totuși nu poți să ignori și faptul că nu poți să le duci pe toate, Cate. Ești om, suprasolicitatul te va pune la pământ.

   De ce trebuie să aibă mereu dreptate și să mă facă să-mi înghit limba? Pentru că așa e Severus, de ce mă mai întreb, oare?

   Oftez, dând din cap. Abia acum conștientizez cât de mult vreau să mă afund cu capul într-o pernă și să dorm puțin. Măcar de ar fi un somn fără vise, chiar nu vreau să mă întâlnesc cu nimeni de data asta, să mă sece de puteri. 

   Mă ridic de pe marginea patului, apoi mă îndrept către ușă pentru a pleca la mine în dormitor. Singurul lucru pe care nu-l anticipez este palma lui Snape în jurul încheieturii mele ce mă trage înapoi cu câțiva pași. Mă întorc către el, ridicând dintr-o sprânceană cum ochii mei urmăresc mâinile lui pe umerii mei. 

   — Mai bine ai rămâne aici, zice el, părând mai îngrijorat ca acum câteva clipe.

   — Vrei să mă ții prizonieră aici? Ai citit mai multe basme cu prințese închise și ai zis să încerci și tu? îl întreb în glumă, primind un râset fin din partea lui. Cred că inima mea a devenit băltoacă și a ajuns la picioarele mele.

   — Nu, cu toate că e tentantă ideea... în fine, vreau să mă asigur că ai un somn lin, fără coșmaruri. 

   Știe unde să lovească, nu glumă! La o adică, sunt cunoscută și pentru cele mai oribile vise pe care le-am avut, așa că... accept propunerea lui fără tam-tam. Pocnesc din degete, schimbându-mă în ceva mai lejer și mă trântesc ca un copil râzgâiat în pat.

   — Mamă, ai patul mai moale ca al meu! exclam, surprinsă de moliciunea saltelei. Sunt geloasă, Severus, Dumbledore ți-a dat camera cu cel mai confortabil pat și mie unul din care te trezești cu dureri de spate. Și eu care credeam că sunt preferata lui!

   Se lasă liniște dintr-o dată, ceea ce îmi oferă vagul sentiment că poate am mers un pic prea departe. Îmi răsucesc capul către el, zâmbind strâmb în părere de rău, nu am vrut să zic vreo prostie, deși din gura mea numai genul ăsta de lucruri ies. Apoi, sunt luată complet prin surprindere când acesta bufnește în râs, unul adevărat, unul, sănătos și venit din înăuntrul lui. Pot să pun pariu că acum ochii mei sunt cât tigăile de mari.

   — Ești de belea, Cath, am să ți-o spun până voi muri, zice el după ce se oprește, pe chip rămânându-i un zâmbet sincer.

   Am mai spus că partea asta a lui mă înmoaie atât de tare că nu mă mai pot ține pe picioare? Norocul meu e că sunt în pat, că de altfel... mă aduna de pe jos.

   Așez mai bine pernele, băgându-mă în pătură și suprimându-mi un gemăt de plăcere când mirosul așternuturilor îmi gâdilă toate simțurile. Obrajii încep să-mi roșească la gândul că suntem doar noi, în camera lui... dacă analizez mai bine situația, clar nu e una care să țină cu mine. Îmi închid ochii, scoțându-mi ideile din cap și să-mi las mintea goală. 

   Stau vreo ceva timp așa, până mă pun pe spate și privesc exasperată tavanul. Ale naibii griji, nu vreți să mă lăsați nici să ațipesc, darămite să zburd pe cine știe ce coclauri în vise. Oftez încet, ridicându-mă în șezut. Mă enervez mai ceva ca Severus, pe bune.

   — Nu poți adormi, nu? 

   Aproape tresar în momentul în care vocea lui sună aproape de mine. Mă uit la el, frecându-mi ceafa și aprobând din cap. Nu reacționează imediat, asta ridicându-mi un semn de întrebare. Oare la ce naiba se gândește? 

   Îmi primesc răspunsul în secunda doi, adică fix când mă trezesc cu el în stânga mea, trăgându-mă înspre el și sărutându-mi fruntea. O să fac infarct dacă mai continuă să fie atât de dulce, inima mea nu va rezista prea mult în felul ăsta, culmea fiind că nici nu mă plâng. Îmi așez capul pe pieptul lui, bătăile inimii lui răsunându-mi în urechi. Sunt liniștitoare, la fel și atingerea lui și tot ce ține de el. Pleoapele mi se apleacă de la sine, apoi nici nu realizez când mă las purtată de valurile minții.

   Mi se învârt în cap diferite imagini și amintiri, de la James și Lily, la ultimele momente cu Sirius, Harry și Ordinul, ținând-o destul de multă vreme. Însă, ele se schimbă dintr-o dată, la fel și atmosfera voioasă în care am fost într-una sumbră, stranie și înfricoșătoare. Încerc să-mi dau seama unde mă aflu, observând fiecare detaliu.

   Merg de-a lungul unui coridor răcoros și întunecat, cu pași hotărâți și consecvenți, luând-o din când în când la fugă, decisă să ajung la destinație... care nici măcar nu știu care e aia. O ușă neagră se deschide în fața mea, trezindu-mă într-o cameră circulară cu multe uși...

   Realizarea mă lovește în față mai ceva ca palma primită de la Minerva. Sunt în Departamentul Misterelor, ceea ce înseamnă că... Harry visează toate astea sau că Tom se joacă cu mintea lui!

   Oh, nu, nu, nu! Harry, întoarce-te, nu merge mai departe, te implor, oriunde ai fi!

   Traversez imediat podeaua de piatră și trec de a doua ușă... pe pereți și pe podea sunt petice jucăușe de lumină și se aud clinchetul acela mecanic, dar nu se oprește. Trebuie să mă trezesc sau măcar să îl trezesc pe el.

   Parcurg în fugă distanța până la a treia ușă, care se deschide de perete ca celelalte... Sunt într-o clădire de mărimea unei catedrale, plină de rafturi și sfere de sticlă... profețiile... acum inima îmi bate foarte repede... În dreptul numărului nouăzeci și șapte, o iau la stânga și merg grăbită pe coridorul încadrat de două rânduri...

   Dar chiar la capăt văd o siluetă doborâtă, formă neagră, care se mișcă la podea ca un animal rănit... stomacul mi se strânge de frică... te rog, nu-mi spune că e cineva drag fiului meu.

   O voce răsună în întreaga încăpere ― o voce stridentă, rece, golită de orice bunătate umană...

   — Ascultă-mă... hai, îndreapt-o în jos... eu nu o pot atinge... dar tu poți...

   Silueta neagră de pe podea se mișcă puțin. Văd o mână albă cu degete lungi, care țin strâns o baghetă ridicându-se undeva lângă mine... aud vocea stridentă și rece spunând "Crucio!"

   Bărbatul de pe podea scoate un strigăt de durere și încearcă să se ridice, dar cade pe spate, zvârcolindu-se. Țip, dându-mă cu un pas în spate de la toată scena. Frica îmi acaparează tot corpul, începând să tremur. 

   — Lordul Voldemort așteaptă...

   Foarte încet, cu brațele tremurându-i, bărbatul de pe podea își ridică umerii cu câțiva centimetri și își înalță capul. Chipul îi e pătat de sânge și totuși, rigid și sfidător... iar inima mi se oprește când constat cine e. Ochii mi se umplu de lacrimi, vocea mea pierzându-se undeva în neant.

   — Va trebui să mă omori, șoptește Sirius.

   — Fără îndoială că o voi face până la urmă, spune vocea rece. Dar mai întâi mi-o vei aduce, Black... crezi că asta de până acum a fost durere? Mai gândește-te... avem ore întregi înainte și nu e nimeni care să te audă țipând...

   Dar cineva țipă când Cap-de-Mort își coborî iar bagheta; cineva urla și simt cum cad în gol. Îmi deschid ochii, ridicându-mă brusc în șezut, cu ochii mari și sufletul cât un purice.

   — SIRIUS! țip speriată.

   Eh, măcar mi-a revenit vocea...

*******

   — Deci, ce încerci tu să spui e că Harry nu a vorbit cu Snape, iar acum Voldemort s-a jucat cu mintea lui, făcând să pară că Sirius e torturat în Departamentul de Mistere când el e cu noi aici?!

   Asta încerc să spun de vreo zece minute, iar toată lumea m-a crezut nebună! Îmi vine să strig puțin la Alton, însă îmi amintesc că e de fapt vina mea că nu au priceput. Normal, ce să înțelegi când te trezești cu o nebună la ușă care mai vorbește și rapid pe deasupra. Nu știu cum mă suferă întreg Ordinul când sunt panicată ca naiba. 

   Pe scurt, după ce l-am speriat rău de tot pe Severus cu trezirea mea din morți, că altfel nu ar fi putut fi interpretată, l-am rugat să venim la sediu pentru a ne asigura că logodnicul meu nu e pe o podea rece, țipând de durerea cauzată de blestemele dragului meu văr și se pare că am avut dreptate. Am avut ceva probleme din cauza afurisite de Umbridge, era să fim prinși, numai că am reușit să scăpăm de ea fără să ridicăm prea multe semne de întrebare. După ce am ajuns aici, i-am zis lui Snape să se întoarcă la Hogwarts pentru a vedea dacă Harry e acolo, plus să-l anunțe pe Dumbledore. Nu știu ce se întâmplă în acest moment acolo, sper din suflet că nepotul meu nu a făcut greșeala să creadă că nașul lui a pățit ceva și să încerce să-l salveze.

   Acum, ce mai avem de făcut e să-l așteptăm pe Severus pentru a ne spune ce trebuie să facem în continuare. M-am gândit, între timp, că ar fi o idee bună dacă i-am chema și pe Tonks, Kingsley și tata. Sunt pe drum în acest moment.

   Merlin, am un gol în stomac de îmi vine să mă tăvălesc pe jos, atât de incomod e. Trag aer în piept, calmându-mi bătăile inimii și îmi frec degetele între ele. Am impresia că îmi sunt reci ca gheața și, mai ales, că voi leșina din moment în moment. Ce poate face stresul și frica din tine, măiculiță mamă...

   — Unde dracului e Snape?! mârâie Sirius nervos, plimbându-se în lung și în lat.

   — Dacă te-ai fi întors, m-ai fi văzut, Black.

   Tresărim cu toții, întorcându-ne către Severus ce are o sprânceană ridicată. Mda, putea să bată și el în ușă, dar când vine vorba ca eu să intru în biroul lui fără să fac asta, mă ceartă de zici că am spart nu știu ce sticluță cu o poțiune importantă. Pe bune, pentru asta ar merita una după cap.

   — Și nu vin cu vești bune. Potter nu mai e la Hogwarts, la fel și Weasley, Granger, Lovegood și Longbottom. 

   — Poftim?! țip speriată. Nu, nu se poate asta! Fir-ar!

   Lovesc cu piciorul în scaun, dărâmându-l. Îmi iau capul în palme, răvășindu-mi părul în toate direcțiile. Trebuie să mergem acolo și să oprim nebunia asta, e singura cale. Să ajungă și restul, apoi plecăm, nu riscăm să pierdem profeția, că sigur asta așteaptă. Situația naibii, de ce trebuia să se complice fix acum?!

   Înjur zgomotos, trezind-o, desigur, și pe mama lui Sirius. De nervi, urc la etaj și aprind în palmă o flacără verde. Poposesc în fața tabloului, privindu-l cu atâta ură, încât nu mă mai recunosc. Rânjesc la Walburga cum îmi plimb mâna cu focul de culoarea smaraldului la baza ramei și chiar arde. Mă uit cu o mare satisfacție tabloul care se face scrum, ceea ce mă face să mă întreb cât de puternică e magia mea, dacă a anulat-o pe a ei. 

   Câteva secunde, atât mai trebuie până chipul ei speriat dispare definitiv, iar ușa de la intrare se deschide, lăsând la iveală trei figuri cunoscute. Îi strig pe restul să vină la etaj, apoi îl iau în brațe pe Alastor. Mă strânge la pieptul lui, mângâindu-mă pe păr ca să mă calmeze. Știe și el ce simt acum, să îi știu în pericol pe copii mei... nu e un sentiment plăcut deloc, de asta și acționez fără să gândesc. Măcar ne scăparăm de scorpia aia de Walburga...

   Pașii celorlalți sună din ce în ce mai aproape, aceștia apărând lângă noi. Calmează-te, Catherine, așa nu-l ajuți pe Harry, nici măcar nu-mi mai pot da seama ce emoții îl macină... sau poate, dacă mă străduiesc, voi simți mai mult decât adrenalina ce îi curge prin vene acum. Însă, glasul lui Igor îmi spulberă orice șansă de a mă conecta emoțional cu nepotul meu.

   — Suntem gata? întreabă el, privindu-ne pe toți. Kaytelin rămâne aici, va veni Molly să o ajute cu copii, iar restul plecăm după Harry.

   — Igor, nu poți veni cu noi! spun, încruntându-mă la el. Nu știam dacă sunt Devoratori în Minister, nu putem risca să te pierdem și pe tine!

   Oftează, punându-mi mâinile pe umerii mei și scuturându-mă puțin. 

   — Catherine, am zis de la început că voi face tot ce îmi stă în putință să îl ajut pe Harry, ca toți ceilalți. Vom fi bine, ne vom acoperi spatele și te rog, nu vreau să mă cert cu tine acum. 

   Nici eu nu vreau, doar că nimeni nu își dorește să piardă un om important din Ordin... Deja am avut o dispută cu Sirius pe tema asta, nu vrea să stea aici cât timp finul lui e aproape de moarte. Îl înțeleg, de asta... de asta va veni, dar Igor? E căutat de restul adepților lui Tom, ar intra fix în capcana lor, de asta mă îngrijorez până peste cap. Poate ar fi mai bine dacă aș tăcea acum, nu doresc vreun scandal când ar trebui să fim uniți.

   — Bine, murmur nemulțumită. Severus, tu va trebui să te întorci la Hogwarts, cu mine, Minerva și Albus plecați...

   — Fără griji, zice blând. Fiți atenți și succes.

   Zâmbesc slab, înclinând din cap puțin. Dintr-o dată, mâna îmi e apucată brutal, fiind trasă departe de Sev. Nici nu e nevoie să ghicesc cine e, logodnicul meu se poartă ca un gelos, oferindu-mi o oarecare satisfacție.

   — Plecăm înainte, mormăie Sirius, iar în secunda următoare îmi dispare pământul de sub picioare.

   Nu durează mult până când ajungem chiar lângă vălul din Departament, fumul alb evaporându-se cu apariția noastră. Îmi deschid ochii cât să văd un bărbat blond în fața lui Harry, ridicând profeția. Maxilarul mi se încleștează de la sine.

   Malfoy, sfârșitul tău e mai aproape decât îți imaginezi. A venit clipa în care tu vei sta în Azkaban mult timp, foarte mult timp, plătind pentru toate faptele tale mizerabile, inclusiv pentru trădarea părinților mei. Ne apropiem încet de el, făcându-l să se întoarcă spre noi. Tot ce citesc în ochii lui nu este nimic altceva decât frică.

   Încerc să-mi controlez bătăile frenetice ale inimii, sporite de transformarea mea. Îmi mut bagheta în mâna stângă, Sirius făcând același lucru ca mine. Atunci suntem față în față cu el, unul dintre cei mai mari dușmani ai mei.

   — Stai departe de fiul nostru, spune Sirius, uitându-se la el cu dezgust.

   Apoi, în același timp, pumnii noștri se lovesc de fața lui Lucius, nebunia începând. Îl trag pe Harry de un braț, Sirius de celălalt, apropiindu-ne de stâlpii de piatră de care atârnă vălul dinspre care răsună fel și fel de voci. Restul membrilor Ordinului apar, pornind lupta împotriva Devoratorilor și scăpând copii de ei. 

   Dintr-o dată, Sirius sare lângă mine, ferindu-mă de un blestem aruncat de unul dintre adepții lui Tom. Mă mut în fața băiatului, aruncând la rândul meu o vrajă defensivă. Observ cu coada ochiului cum Ron și Hermione, Luna și Ginny, apoi Neville, se ascund pe rând, la fel și cum Yvonne, împreună cu Tonks o urmăresc pe Bellatrix.

   Îl apuc pe Harry de braț, plecând cu el pe partea cealaltă, fiind urmați îndeaproape de Sirius. De aici pot să văd cum Igor și tata luptă cot la cot. Ei, pe asta n-am crezut că o să o văd vreodată!

   — Ascultă-mă acum, zice Sirius, uitându-se în spate, apoi la Harry. Vreau să îi iei pe ceilalți și plecați de aici.

   — Ce? Nu! Rămân cu voi!

   — Ai făcut suficient, dragule, zic mai tare, cât să mă audă. Lasă-ne să te scoatem de aici.

   Ne privim toți trei, plini de teamă și... și iubire. S-ar putea să fie printre ultimele noastre momente, nu știe nimeni dacă vom supraviețui cu toții. La un moment dat, Sirius scoate un „Argh!", făcându-ne să ne ridicăm. Speriată, mă uit în dreapta mea unde Lucius, Dolohov și încă un aliat de al lor își scot baghetele, îndreptându-le spre noi. Îl lăsăm pe Harry la mijloc, iar în secunda următoare și eu, și Sirius ne aplecăm să-l ferim de una dintre vrăjile aruncate de Malfoy.

   E, să fie el al dracu! Revin în poziția mea, cu ochii pe mascatul din fața mea, având grijă să nu facă altceva. Arunc cu câteva blesteme în el, ducându-mi la spate o mână pentru a crea în spatele lui un crater. Înaintez spre el, aruncând câte o ocheadă către băieți. Continui câteva secunde, până când strig „Stupefy!", ceea ce îl trimite în capcana pusă de mine. 

   Unul a căzut mai sunt doi. Cum vreau să mă întorc pentru a-l ajuta pe Harry, îl văd pe Dolohov cum zboară câțiva metri în spate. Mai bine aș lăsa râsul pentru mai târziu că acum sigur nu e momentul. Mai e Malfoy, iar când dau să îi arunc din mână una dintre baghete, nepotul meu deja a zis „Expelliarmus!".

   — Bravo, James! strigă Sirius, venind mai aproape de mine, în direcția lui Lucius.

   Să mai zic că mi s-a strâns stomacul la replica lui? Chiar dacă nu avem timp pentru asta, nu pot să ignor ce a spus. Până și eu am crezut că lupt alături de James...

   Îmi revin abia când blondul rămâne și fără cealaltă baghetă. Îmi răsucesc capul spre logodnicul meu, care aprobă din cap. E timpul să îl învățăm o lecție... amândoi. Aruncăm cu o vrajă în același timp, rămânând în urma lui numai țipătul de durere sau de frică, una din două.

   Zâmbesc ușurată, aproape am învins. Dau să mă întorc spre băieți, însă îmi atrage atenția un fum negru ce se formează în figura lui Bellatrix. Inima mi se oprește în același moment cu fulgerul de lumină verde ce se îndreaptă spre mine, așa că îmi închid ochii, așteptând impactul. Totuși, acesta nu mai vine din moment ce o umbră mă acoperă, apoi mă dă într-o parte.

   Mă chinui să nu cad, deschizându-mi ochii doar pentru a-l vedea pe Sirius în locul în care am stat, gâfâind și îndreptându-se de spate. Privirea îmi fuge pe brațul care și-l ține strâns la piept, apoi pe vălul ce ușor, ușor în înconjoară. Ne zâmbește slab, atât mai face înainte să fie luat pe sus și să treacă după văl. 

   Mâinile încep să-mi tremure, lacrimile îmi inundă obrajii, iar sufletul meu... sufletul se face bucățele. Nu, nu se poate, nu!

   — SIRIUS!

   Urletul meu e singurul care sparge tăcerea, urmat de plânsetul băiatului și de strigătul lui. Alerg către boltă, doar că sunt prinsă de mijloc, eu începând să mă zbat în brațele tatei. Mă strânge, nevrând să îmi dea drumul, la fel și Remus cu Harry.

   Gâtul mi se usucă, degetele mele încleștându-se în mâneca lui. Nu mai aud nimic, nu mai pot simți nimic altceva decât durere, durere ce îmi sfâșie inima și întreaga mea ființă. Urlu cât mă țin plămânii, gâtul, tot.

   L-am pierdut din nou... iar de data asta pentru totdeauna...

Mda, mi-am frânt inima... sh*t! ÎNCĂ PLÂNG... BRAH, F*CK YOU, ROWLING!!!
Bun, încă un anunț... mai am 2 capitole și termin volumul 5... când, doamne iartă-mă, a trecut timpul ăsta?! Parcă astă vară scriam capitolele în care Cath spunea adevărul prin amintirile ei... oh, well, merg să plâng în continuare...

Nox!