Lumos!

   — Hm...

   Nu mă încântă prea tare veștile pe care le-am primit în urmă cu câteva minute. Stau la masa profesorilor, cu Profetul Vrăjitorilor în fața mea și o încruntătură urâtă pe frunte. Dacă stau și mă mai uit mult la fotografia ce tronează pe prima pagină a ziarului, cred că o să o iau razna la propriu. La câte belele aveam pe cap, se mai adăugă una și mai mare. 

   Oftez, închizându-mi ochii pentru câteva secunde. Trebuia să mă aștept că se va întâmpla asta într-un viitor apropiat, dar n-am crezut că va veni momentul atât de curând. Îmi deschid pleoapele iarăși, dând de chipul femeii cu părul negru și vâlvoi, nepieptănat și neîngrijit, trasă la față ca o fantomă și cu un zâmbet disprețuitor pe buzele subțiri. Am sperat până în ultima secundă că nu o voi mai vedea vreodată pe cea care mi-a răpit doi dintre cei mai buni prieteni, dar soarta are alte planuri pentru mine, din câte se pare. 

   — Bellatrix Lestrange..., murmur în barbă, privind fix în ochii uneia dintre cele mai mari criminale din Lumea Vrăjitorilor.

   Și cea mai loială Devoratoare. Pufnesc, apucând ziarul din nou și răsfoindu-l la articolul legat de evadarea în masă ce a avut loc aseară. Zece Devoratori, zece! Trei dintre ei îi știu poate mai bine decât pe mine, pe Bella, Dolohov și Rookwood, toți au primit misiunea să ucidă unul dintre apropiații mei pentru a mă doborî psihic. Mă enervează că Fudge nu a ascultat de Albus când i-a spus clar că fix asta se va întâmpla, plus că acum dă vina pe Sirius că i-ar fi ajutat. Îmi vine să... argh! Ce i-aș omorî, doamne.

   Un fior îmi străbate coloana când îmi aduc aminte modul în care nu am făcut nimic să o opresc, cum ei nu mai aveau putere nici să țipe, cum ea... 

   Înghit în sec, simțind deodată cum se face și mai frig în Sala Mare, abia dându-mi seama că tremur. Îmi înfășor brațele în jurul meu, vrând să mă încălzesc ceva mai mult. Vinovăția începe să mă roadă pe dinăuntru iar și chestia e că, de această dată, e și mai apăsătoare. Cum oprești vina să te înghită cu totul?

   Fiind încă pe gânduri, nu realizez greutatea ce se lasă pe umerii mei. Clipesc des, revenind cu picioarele pe pământ și îmi ridic capul cât să văd chipul persoanei respective. Nu mă surprinde că întâlnesc o pereche de doi ochi negrii ca obsidianul, blânzi și calzi acum. 

   — Nu a picat bine nimănui, Cath.

   Analizez câteva secunde cuvintele lui, apoi îmi dau seama că vorbește de evadarea lor. Las afară un oftat lung și îl simt cum se așază pe scaunul din dreapta mea, rotindu-se cu fața către mine.

   — Știu, doar că tâmpitul de Fudge nici acum nu vrea să priceapă că Tom s-a întors. Începe să mă doară capul dacă mă mai gândesc la asta mult, sincer. 

   — Și mai crede că Black i-a ajutat, zice Severus scârbit, el nu ar face asta pentru Bella nici de-ar muri. Nu e atât de prost.

   Îngheț în locul meu, mărindu-mi ochii și ridicând o sprânceană. Din câte îmi aduc aminte, nu am probleme cu auzul, deci înseamnă că... Severus tocmai i-a făcut un compliment lui Sirius? Visez sau am luat-o razna? Sper că niciuna pentru că asta mi-a făcut dimineața.

   Rotesc capul încet spre el, cu un mic zâmbet în colțul gurii. Se încruntă la expresia mea, întrebându-se, probabil, ce Merlin am pățit de sunt atât de fericită. Nu durează mult până îi dispar cutele de pe frunte și îi sunt înlocuite de o roșeață în obraji, atât de adorabilă după părerea mea. Își duce o palmă la gură, acoperind-o, apoi își mută capul în partea opusă.

   Buzele mi se despică într-un zâmbet larg și mă abțin din a nu chicoti ca o adolescentă. Vă informez că eșuez lamentabil și nu numai că chicotesc, dar și încep să râd ca o proastă. Mi-am dorit din tot sufletul să vină și ziua asta, totuși n-am crezut că atât de curând. 

   — Taci din gură, mormăie el în palmă.

   — Nah, e prea amuzant. Prima dată i-ai făcut lui Moony, acum lui Pads, crezi că o să-i faci vreodată și lui Harry?

   — N-ai să vezi.

   — Sigur, la fel ca și de data asta, nu? îl întreb pe un ton amuzat. O fată poate să viseze.

   Scutură din cap ca și cum n-ar fi de acord cu mine. Cumva, uit de toată starea ce o aveam înainte din cauza Profetului datorită lui, însă nu pot să nu mă întreb care va fi următoarea mișcare a lui Tom. Poate reușesc să mă întâlnesc cu Lily sau Marlene într-o noapte, am nevoie de câteva sfaturi. Trebuie să găsim o cale să rezolvăm problemele ce se ivesc în drumul nostru spre înfrângerea lor.

   Mi-e teamă că nu o vom duce la capăt, plus că am un sentiment oribil în privința lui Bella. O cunosc de atâția ani, știu de ce e în stare ca să-și atingă un scop. Nici nu mă miră că ea și Samantha au devenit împreună de temut, mai mult demonul, dar nici bruneta nu e de lepădat. Să nu mai vorbim de Dolohov și Rookwood, parteneri cu Rosier care acum se zvârcolește în mormânt ori de câte ori îl menționez. Și-a meritat soarta, până la urmă.

   Privesc în gol câteva minute, nescăpându-i lui Severus acest lucru. Ochii îmi fug imediat pe degetele lui care se înfășoară în jurul alor mele. Inima începe instant să bată mai repede și mulțumesc lui Merlin că mâna mea stătea sub masă, pe genunchii mei. Orice ai face, nu te uita la el că trezești prea multe întrebări ce nu trebuie spuse cu glas tare.

   Îmi umezesc buzele cu vârful limbii, studiind fiecare chip de la mesele lungi.  

   — Totul va fi bine, Cate, o vom scoate la capăt împreună, murmură el cât să aud doar eu.

   Maxilarul mi se încleștează deodată, apoi atenția îmi este atrasă de două smaralde ce exprimă o furie fără margini. Mă încrunt la nepotul meu când acesta scutură din cap, parcă revenindu-și dintr-o transă ciudată. Oftez iarăși, împletindu-mi degetele cu ale lui Sev, căutând o forță din care să-mi trag energia.

   Sper doar să aibă dreptate, nu mi-aș ierta-o vreodată dacă sacrificiul prietenilor mei a fost în zadar. Tom, sfârșitul tău e mai aproape decât crezi.

*******

   V-am mai spus că o urăsc pe acea broască care pare că-mi conduce școala? Ei bine, o zic din nou. Femeia aia este efectiv insuportabilă, mai ales cu moaca ei care îmi creează greață de fiecare dată când o văd. Ce a mai făcut de această dată? Nimic nou, doar că a dat niște decrete de tot râsul și pe care le voi anula imediat cum îi voi trimite o scrisoare de nemulțumire lui Cornelius, odată cu un tratat de război semnat de mine. Dacă nu-l pot potoli decât prin frică, atunci așa să fie.

   Păi, să o luăm cu primul anunțat de așa-zisul „Mare Închizitor" și anume că profesorii nu mai au voie să vorbească cu elevii în particular sau, mai spus, despre nimic altceva în afară de materia predată. În cazul este o excepție pentru că am fini și un fiu aici, deci fie că îi place, fie că nu, eu o să-l încalc cu grație și bunăvoință.

   Așa, nu la multă vreme după ce l-a anunțat, Harry a dat un interviu lui Skeeter din cauza lui Hermione pentru Zurbagiul, ziarul tatălui Lunei, un vechi prieten ce ne-a ajutat și în Primul Război Vrăjitoresc, unde băiatul meu a dat marama de pe față și s-a adevărul. Acum, doamnei broaște nu i-a căzut foarte și a dat al doilea decret, spunând că orice elev ce are în posesia lui un exemplar, va fi exmatriculat. Asta nu se va întâmpla cât timp sunt eu în școală, vă asigur. Însă, nu pot să nu fiu mândră de Harry că a reușit, într-un final, să-și găsească curajul și să spună ce s-a petrecut atunci, evitând totodată să mă menționeze. 

   Mă bucur că a făcut-o, știe că dacă o făcea, trebuia să spună tot, aproximativ tot ce mi s-a întâmplat ca lucrurile să se lege mai bine. Sunt ușurată acuma, mai ales că ni s-au mai alăturat vrăjitori în lupta împotriva lui Tom și o să continue situația asta, sunt sigură.

   Oftez, trecându-mi o mână prin păr și răvășindu-l. Trebuie să găsesc o ocazie să o dau afară pe tâmpita de Umbridge, nu îi mai pot agrea prezența prea mult timp. E sufocantă, să nu mai zicem de vocea ei ascuțită ca de fetiță mică ce mă zgârie pe creier. 

   Mă uit la ceas, e trecut de ora șapte, ceea ce înseamnă că cina e în plină desfășurare. Poate ar fi o idee bună să merg să le scriu lui Merek și Kaytelin după ce mănânc, știu că în săptămâna asta trebuie blonda să nască. Abia aștept să vină mica rază de soare și sper să nu sufere prea mult în viața ce o așteaptă, voi avea grijă să-i ofer acea protecție de care are nevoie.

   Sunt scoasă din visare de un țipăt ce îmi trimite fiori pe șira spinării. Mă opresc din a-mi duce la buze furculița cu legumele la cuptor, ridicând din sprânceană. Ce drăcia naibii se mai întâmplă?! Decid să nu mai aștept și să mă ridic, împreună cu ceilalți colegi ai mei, când se aude un al doilea țipăt, ce pare că vine dinspre holul de la intrare.

   Nici bine nu ajung că sunt întâmpinată de o mare de elevi ce ies din Sala Mare ca să vadă și ei ce se petrece. Trebuie să dau coate și să strig să se dea din drum pentru a ajunge în față, apoi sunt șocată complet de scena ce se derulează în fața mea. Sybill stă în mijlocul holului de intrare, cu bagheta într-o mână și o sticlă goală de sherry în cealaltă, arătând de-a dreptul nebună. Are părul măciucă și ochelarii strâmbi, astfel încât un ochi e mai mare decât celălalt; numeroasele ei șaluri și eșarfe îi cad la întâmplare pe lângă umeri, lăsând impresia că femeia pocnește pe la cusături. Lângă ea se găsesc două cufere mari, unul dintre ele cu susul în jos, arătând exact ca și când ar fi fost aruncat pe scări după ea. Sybill se uită fix, aparent îngrozită, spre capătul scărilor din cealaltă parte, unde însăși broasca e acolo.

   — Nu! urlă ea. NU! Nu se poate întâmpla așa ceva... nu se poate... refuz să accept!

   — Nu ți-ai dat seama ce se întâmplă? zice Umbridge cu vocea ei ascuțită. Deși nu poți să prezici nici măcar vremea de mâine, trebuie să îți fi dat seama că prestația jalnică la inspecțiile mele și absența oricărei ameliorări făceau concedierea ta un fapt inevitabil, nu?

   — Nu p-poți! urlă Sybill, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji de după lentilele ei enorme, nu p-poți să mă concediezi! S-sunt aici de șaisprezece ani! H-Hogwarts este c-casa m-mea!

   — A fost casa ta, spune Umbridge, iar eu simt cum turbez la propriu. Până acum o oră, când Ministrul Magiei ți-a semnat ordinul de concediere. Acum te rog frumos să dispari de pe acest hol. Ne faci de rușine!

   Dacă m-aș uita într-o oglindă în acest moment, pariu fac că-mi iese fum pe urechi. Asta chiar a fost ultima picătură ce mi-a umplut paharul!

   Ignor toate privirile ce se ațintesc pe mine când trec pe lângă elevi și alerg spre colega mea. O fi ea cum o fi, câteodată enervantă, dar nimeni, absolut nimeni, nu dă afară pe cineva din locul pe care îl numim „acasă". Hogwarts este locul în care visele noastre se îndeplinesc și unde vedem pe ale altora împlinindu-se. 

   Ajung în dreptul lui Sybill, luându-i fața în palme și comunicându-i din priviri că totul va fi bine, să nu-și facă griji. Poate și-a pierdut locul de muncă, dar nu îi voi permite broaștei ăleia tâmpite să o scoată din castel. Începe să suspine din nou, punându-și fruntea pe umărul meu. O strâng în brațe, întorcându-mă spre Umbridge și aruncându-i o privire urâtă.

   Minerva se apropie și ea de noi, scoțând o batistă mare dintr-un buzunar și bătând-o pe umăr pe colega noastră.

   — Gata, gata, Sybill... liniștește-te... suflă-ți nasul în asta... știi, nu este chiar atât de grav pe cât crezi... nu trebuie să pleci de la Hogwarts...

   — Zău, doamnă profesoară McGonagall? zice Umbridge cu o voce amenințătoare, făcând câțiva pași înainte. Și cine vă dă dreptul să faceți o asemenea declarație...?

   — Eu! strig nervoasă, tremurând de nervi.

   În acel moment, se lasă o liniște ca de mormânt, apoi realizez faptul că Dumbledore e și el prezent, mai bine zis, a apărut fix când am strigat. Minunat, ce pot să spun...

   Nu-i bag în seamă ochii cercetători ai lui Dolores și o rog pe Minerva să o conducă pe Sybill la ea în cameră și pe Filius să o ajute cu cuferele. Se arată mai mult decât binevoitori, făcând ce le-am spus. Oftez, trecându-mi o palmă peste față. Se anunță o furtună din care nu cred că voi ieși fără să creez și eu un pic de haos. 

   Înghit în sec, vrând să alung, cumva, disconfortul ce se instalează în interiorul meu. Ei, Catherine, tocmai ai pornit un război cu cea mai urâtă persoană din toată lumea și nu mi-aș dori să fiu în locul ei. Nu de alta, dar s-ar putea să se aleagă cu niște sechele foarte urâte.

   — Drept cine vă credeți, doamnă profesoară Rovergrood?! tună ea, mușchii feței zvâcnindu-i din când în când. 

   Clipesc des, parcă neînțelegând ce vrea să spună. Stai o clipă, mă întreabă ea cine mă cred eu? Ciupiți-mă careva, vă rog, asta e cea mai mare prostie pe care am auzit-o vreodată. Și probabil de asta încep să râd ca o nebună. Adică râd timp de câteva minute, iar când mă opresc îmi șterg colțurile ochilor fiindcă am început să plâng.

   Femeia asta mă amuză prea tare, serios.

   — Cine mă cred? Eu? Am să-ți zic acum cine mă cred, Dolores, și vei regreta imediat tonul pe care l-ai folosit. 

   Atunci, totul în jur o ia razna. Îmi întind brațele către pereții castelului, unde torțele aprinse luminau interiorul, apoi acestea dispar una câte una, înconjurându-se în jurul meu. Creez o tornadă de foc ce se ridică către tavan, dându-mi seama că e posibil să am un exces de putere mai mare decât ultimul. Și, să fiu sinceră, puțin îmi pasă, tot ce vreau în acest moment e să o învăț minte pe cea din fața mea că nu e bine să te pui cu cine nu trebuie.

   Trag aer în piept adânc cât timp îmi îndrept palma spre podea. Dâre mari de apă apar aproape imediat, se ridică, alăturându-se tornadei. Bun, două au trecut, mai sunt două la fel de puternice. Ne rugăm acuma să nu o iau razna ca atunci.

   Lovesc de câteva ori pământul cu piciorul, acesta începând să se cutremure, iar apoi simt cum vântul deviază mișcările focului și apei, semn că ferestrele și ușa de la intrare s-au deschis vijelios. 

   Dintr-o dată, am impresia că plutesc, așa că mă uit în jos, mărindu-mi ochii cât cepele. Oh, doamne, chiar asta se întâmplă... Îmi ridic privirea către vârful furtunii de elemente ce mă înconjoară și care pare că se strânge din ce în ce mai mult în jurul meu. Bătăile inimii mele devin mai rapide și frenetice, la fel și panica ce se instalează în interiorul meu. Îmi scot aripile, iar în clipa în care aceasta ajunge în dreptul meu, zbor spre gura de scăpare.

   Inspir adânc, deschizându-mi ochii către mulțimea de elevi ce se holbează la mine... sau mai bine zis, la ce e în spatele meu. Curiozitatea preia controlul asupra mea, apoi îmi rotesc capul către aripile mele. Îmi suprim un țipăt ce vrea să iasă la vederea culorii roșii ale penelor, doar că asta nu e tot. Pe mâinile mele sunt desenate cu alb linii, cercuri, diferite figuri ce continuă pe lungul brațelor și cred că și pe picioare și pe față.

   „ Prin venele tale curge sângele războinicilor vampiri de mii de ani, să nu-ți uiți vreodată originile."

   Cuvintele tatei îmi revin în minte ca o străfulgerare, după zâmbesc fără să vreau. Mereu a spus că sunt o luptătoare de mică, acum am primit confirmarea. Fâlfâi din aripi ușor, până ating podeaua rece cu tălpile goale ale picioarelor. Fac un pas, doi, trei, reducând din distanța dintre mine și Umbridge. 

   — Eu sunt Catherine Samantha Rovergrood, Regina Vampirilor din Regatul de Nord și, mai presus de toate, moștenitoarea de drept a Hogwarts-ului.

   Murmurele răsună în întregul hol, care mai șoptit, care mai tare, dar ce nu pot ignora sub nicio formă este privirea stupefiată a broaștei din fața mea. Cred că se aștepta la orice, doar nu la asta. Recunosc, mă simt al naibii de bine acum.

   — Nu... nu este posibil..., șoptește ea atât de încet, că doar eu o aud.

   Gura mi se despică într-un rânjet larg. Mă uit intens la ea, simțind cum culoarea irisurilor mei. Pocnesc din degete, în palmele mele apărând două flăcări roșiatice, un o arunc în spate, iar pe cealaltă în lateral. Un răget sparge tăcerea lăsată pentru câteva clipe, ceea ce mă face să mă uit către creația mea. Un leu de foc imens rage cât de tare poate, dându-se mai în lateral. 

   Lângă el apare un șarpe de apă, un bursuc de pământ și un vultur de vânt, toți la dimensiuni colosale, păzindu-mi fiecare parte ca nu care cumva să mi se întâmple ceva. De la broasca asta mă aștept la absolut orice, pe bune.

   — Vezi tu, Dolores, niciodată n-am făcut oficial anunțul că eu sunt Fiica Elementelor, am demonstrat-o anul trecut doar elevilor. Însă, văzându-ți comportamentul față de colegii noștri și prietenii mei, totodată, n-am mai putut să tac. Acum, te întreb eu, cine te crezi să dai afară pe cineva din casa mea?

   Observ cum înghite în sec, dându-mi o satisfacție peste măsură. Cât am visat să fac asta, să o învăț o lecție așa cum trebuie. Mai am de gând să pun în aplicare încă câteva lucruri, unul dintre ele... cred că o să-l regret destul de mult, dar nu-mi dau de ales. 

   — Sunt Mare Închizitor, iar Ministrul...

   — Funcția ta nu-ți oferă dreptul de a umili și de a scoate din castel un angajat, o întrerup imediat. Cornelius a spus că poți doar concedia, nu și alte lucruri, restul îi revin atât directorului cât și mie. Presupun că nici nu realizezi greșeala imensă pe care ai săvârșit-o prin gestul tău...

   — Profesoară Rovergrood, asta a întrecut orice limită pe care mi-am impus-o cu dumneavoastră! Cum dovediți că sunteți ceea ce sugerați că...

   — MĂSOARĂ-ȚI CUVINTELE, OMULE!

   Aș minți dacă aș spune că nu am tresărit în interiorul meu la strigătul vocii bărbătești ce încă răsună cu ecou, doar că am reușit să nu arăt nicio emoție și să rămân fără vreo expresie pe chip. Când văd persoana sau, mai bine zis, figura ce a vorbit, mandibula mea ar atinge fără nicio problemă pământul.

   Flacăra pe care am trimis-o în lateralul meu s-a împărțit în patru, trei dintre bucăți căpătând celelalte culori ale caselor. Chestia e că, nu asta mă îngrijorează, ci faptul că ele s-au mărit și au prins formă umană, reprezentându-i pe descendenții fondatorilor care și-au transferat puterile în mine, cu doar câteva momente înainte să moară. Aș vrea să plâng când chipul tatei se întoarce spre mine, mândru până peste cap.

   — Îndrăznești să vorbești așa cu cea mai puternică creatură de pe întreg pământul, cea care te poate anihila doar dintr-o pocnire din degete? întreabă tata nervos, amuțind-o pe Umbridge. Vrei dovezi? Îți vom da noi dovezi, nu ea, pentru că a demonstrat de nenumărate ori, dar ești tu prea chioară să-ți dai seama, la fel și afurisitul vostru de minister. O șleahtă de oameni proști...

   Tata oftează, încercând din răsputeri să se calmeze. Mereu a fost mai vulcanic cu cei care nu îmi ofereau respectul cuvenit, cuvintele lui, nu ale mele. 

   — Păi, eu zic să începem. Sasha Bender era numele, controlam pământul cât eram în viață, la fel și arcul moștenit de la Helga Hufflepuff, spune nașa mea, încrucișându-și brațele la piept.

   — Adelaide Klinski, vânt, aripile sunt semnătura Rowenei Ravenclaw.

   — Matthew Rovergrood, apă, herpetilian întocmai ca marele Salazar Slytherin.

   — Christina Rovergrood, foc, nepoata lui Godric Gryffindor, iar prin mine fiica mea a moștenit sabia străbunicului ei.

   Șoaptele umplu tăcerea lăsată de familia ce și-a dat viața pentru mine, de cei care acum sunt prezenți prin focurile create de mine. Faptul că sufletele lor au luat forma pe care o aveau cât erau vii și sunt aici, acum, când am cea mai mare nevoie de ei. N-am decât să le mulțumesc că mă urmează oriunde m-aș duce.

   — Te-ai convins, Dolores? întreb tare, întrerupând murmurele. De fapt, nici nu meriți să fi aflat toate astea, omule, pentru că îmi ești inferior din mai multe puncte de vedere. De asta, prin puterea care mi-a fost dată de la naștere, îți ordon să părăsești castelul.

   Mutra ei se schimonosește într-o furie de nedescris, dându-mi o satisfacție cumplită pe dinăuntru. A venit timpul să scoatem necazul din casă, ce ziceți?

   — Poftim!? Dar nu aveți niciun...

   — Dar n-am zis că vă concediez, spun calmă, enervând-o și mai tare, nu, nu e dreptul meu să vă concediez, dar când vine vorba de locuitul în castel, este cu totul altă poveste. De azi înainte, vei rămâne în castel doar de la începutul până la sfârșitul orelor, nu mai ai ce să cauți pe timpul nopții aici.

   — Dar... dar... asta este nedrept! Nu am de gând să plec! Unde voi dormi și cum voi ajunge zilnic și...

   — Draga mea, dacă m-ai fi lăsat să termin, poate aș fi terminat ce aș fi avut de spus, i-o tai, devenind cam irascibilă. Vei sta în Hogsmade, oamenii mei deja ți-au găsit un loc unde să-ți petreci nopțile și weekend-urile. Acum, dacă ești bună și înțelegătoare, ușa e fix în spatele meu.

   Dar când a făcut broasca vreodată ce am zis eu? Mai tot timpul din cauza fricii, însă nu acum. Zici că are picioarele lipite de locul în care stă, pe bune! Ei bine, cu frumosul nu merge, așa că mă simt nevoită să apelez la metoda grea. Bat de două ori din palme, atât e de ajuns cât să ni se alăture armata mea de vampiri ce pornește de la ușă până la porțile castelului.

   Doi soldați, fiind îmbrăcați la fel ca mine, cu tălpile goale și desenați pe pieptul gol, cu câte o suliță în mână, apar în dreapta mea, apoi în stânga. Mă simt ca și cum am fost transportată cu sute de ani în urmă, cu tradiții respectate la fiecare ocazie. Le fac semn bărbaților de lângă mine, iar aceștia aprobă o singură dată din cap.

   Îmi încrucișez brațele la piept, privind cum cei doi o apucă de câte un braț, ridicând-o de la sol. Se zbate destul de tare, însă sunt mult mai puternici decât ea, plus că i-au luat bagheta ca nu care cumva să atace pe cineva. Trec pe lângă mine, nu înainte să îi opresc pentru câteva clipe. Pășesc către ea, scoțând o foaie de pergament atinsă de timpul trecător și o ridic la nivelul chipului ei.

   — Presupun că mai ții minte Tratatul de Pace semnat de tatăl meu, Dolores, nu? aprobă din cap aproape instantaneu. Bun, vreau să i-l trimiți așa lui Cornelius, să nu creadă că eu am glumit cu ceva.

   Apuc de un capăt al pergamentului și îl rup pe jumătate sub ochii ieșiți din orbite ai ei. I le pun în palme, fără vreun regret.

   — Fiți pregătiți oricând de un război. Din acest moment, nu mai există nimic care să mă împiedice din a-mi împlini cuvintele. Și să-i mai spui că tu ești motivul principal pentru care am ales să fac acest pas, sunt sigură că... n-o să te mai vrea în Minister. Luați-o!

   Printre țipetele ei și zbaterile, soldații o scot din casa noastră, stabilind calmitatea la loc. Oftez, întorcându-mă către directorul ce mi-a oferit o casă, un tată, o nouă familie. Poate n-ar trebui să mai stau într-un loc, poate ar fi bine să merg la el. Picioarele decid în locul meu și se mișcă către el.

   Nici nu-mi dau seama când ajung în dreptul lui. Expresia lui nu-mi spune nimic, e indescifrabilă efectiv. Mi-e frică, stomacul mi se strânge dintr-odată ca un ghem de ață. Îmi deschid gura, dând să spun ceva, doar că el mă oprește. Își pune palmele pe umerii mei, zâmbindu-mi blând.

   — E decizia ta, draga mea, nu mă pot băga în treburile regale, știi bine. Sper doar să fi sigură de ea... 

   Tace, uitându-se speriat la mine. Mă încrunt, neînțelegând ce se petrece.

   — Catherine, cicatricile tale îți sângerează!

   Panică, la propriu. Îmi duc o mână la chip, realizând că nu mai e necesar pentru că gustul metalic al sângelui îmi umple gura. Ochii mei urmăresc firicelele de lichid roșu ce se prelungesc pe brațe în jos, făcându-mi inima să bată din ce în ce mai repede. Deodată, mă trăsnește o durere în piept atât de insuportabilă, încât imaginea din fața mea se blurează, înnegrindu-se apoi. Am impresia că aud mai multe strigăte, dar nu mai apuc să întreb ce și cum. Îmi simt corpul ușor ca o pană, iar ochii mi se închid de la sine.

*******

   Mă doare capul de-mi vine să urlu. Chiar așa de tare am dat cu capul de pământ? Mă refer la probabilitatea ca eu să fi căzut din picioare, ceea ce e destul de mare având în vedere că nu mai vedeam nimic, nici nu mai auzeam. Cum naiba reușesc în fiecare an să ajung inconștientă? Sunt sigură că nimeni nu-mi va bate recordul, sper asta.

   — Și dacă o va face cineva, atunci starea lui de sănătate e cu mult mai proastă decât a ta.

   Zâmbesc la afirmația venită din gura unei persoane dragi mie, pufnind amuzată cât mă întorc către blonda ce mă privește blând. Își deschide brațele ca eu să mă arunc în ele și chiar asta fac. O strâng cu putere, nevrând să îi mai dau drumul sau, cel puțin, să am senzația că durează ore întregi stând așa. 

   — Deci, vreau să-ți spun că sunt atât de mândră de tine că ai dat-o pe cotoroanța aia afară, vai de capul meu, zice Marlene, punându-și un braț după gâtul meu, mergând fără o direcție anume.

   — Cu greu, a fost ca și cum ea ar fi fost stăpână în castel. Nu m-ar mira dacă ar prelua frâiele școlii...

   — Broasca aia să-ți conducă școala? Școala ta?! Eu în locul tău aș trimite-o la Minister într-o cutie de chibrituri. 

   — Crezi că eu nu? întreb ironică, ridicând din sprânceană. Totuși, nu-mi explic faptul de ce... de ce am început să sângerez? 

   Marlene se oprește deodată, trăgându-mă și pe mine după ea. Mă uit către ea, observând cum își prinde buza de jos între dinți, încruntându-se puțin. Trage aer în piept, probabil gândindu-se dacă să-mi spună sau nu. E de rău, se simte de la o poștă că nu-mi va conveni ce voi auzi.

   — Păi... habar n-am cum să-ți zic, cum să o pun mai frumos în vorbe... 

   Îmi dau ochii peste cap, sătulă de atitudinea asta a ei. Știe că am trecut prin și mai rău, ce ar mai fi acum?

   — Ai reușit să-ți ții sub control excesul de putere, dar a mai avut loc ceva. Ai... ai avut un fel de transformare care ți-a făcut venele să explodeze. De asta ai avut o hemoragie foarte urâtă, ai fost aproape de moarte... prea aproape, inima ta era gata să cedeze.

   Îmi retrag cuvintele, chiar se poate mai rău.

Ok, am spus că va fi un capitol bombă, dar nu m-am putut abține să nu fac mai multă dramă decât plănuisem. Sper că v-a plăcut, totuși =))

Nox!