Lumos!

   Harry nu știe ce să mai zică. E mut, e șocat pentru că n-a crezut că ea a fost martoră la uciderea părinților ei, e furios pentru că Voldemort i-a făcut asta, dar, totuși, se întreabă de ce familia Malfoy a venit în ziua aia la Cath acasă și de ce Tom o vrea. Sigur, e destul de puternică, fiind și vampir și vrăjitoare, dar e și altceva pe lângă asta? Însă, cel apăsa și mai tare, e faptul că a lovit-o cu o vrajă și că afurisitul lui de șarpe aproape o omorâse. Ce efect a avut vraja?

   Își încleștează maxilarul. Nu simte numai furie, ci și dezgust. Cum să chinui un biet copil de șase ani? E inuman. Harry își dă seama că așa a fost dintotdeauna, acum nu crede că îl va mai mira nimic. Sau oare se înșeală și de data asta?

   — Dumnezeule, Cath... nici nu știu dacă mai e loc pentru cuvinte. Practic ți-ai îngropat singură proprii părinți și... oh, Doamne, îmi pare nespus de rău...

   — N-aveai de unde să știi, Arabella. Toată lumea știe că sunt orfană, dar nu știu cum am ajuns așa, spunea Cath cu o voce tremurândă.

   — Și apoi? Ai plecat să-l cauți pe Albus?

   — Da, știam că e director la Hogwarts și mi-a luat ceva să ajung acolo. Până la urmă, am făcut-o și eram în fața ușii castelului. Am avut o întâmpinare... mai neașteptată, să zic așa, moment în care am dat un șut în fund unei pisici pe care nici acum nu o suport.

   Imaginea se dizolvă și în fața nepotului lui Cath apare copila cu bagheta în mână, un bărbat mult mai înalt decât ea și o pisică tare urâtă. Harry îi recunoaște pe Filch, îngrijitorul castelului, și pisica lui, doamna Norris.

   Nu voia să o lase să intre, iar fetița îl izbise de perete cu un blestem. Piciorul fetei făcuse contact cu spatele pisicii, aruncând-o la câțiva metri. Băiatul chicotește. Profesoara lui e înțepată de mică, dar și simțul umorului e la fel de dezvoltat ca atunci.

   Copila intră în castel și începuse să alerge pe holuri, privind în toate părțile. Elevii se uitau cu ambele sprâncenele ridicate, neștiind ce face un un copil atât de mic acolo. Cath schimbă direcțiile, urca scările, începuse să gâfâie și era în pragul plânsului. Hogwarts era un labirint, iar ea nu găsea ieșirea din el și voia să renunțe. Voia, dar nu putea, nu putea să o dezamăgească pe cea care și-a dat viața pentru ea.

   La un moment dat, fiind neatentă, se izbise de cineva. Căzu în fund și își duse o mână la cap, frecându-l. Se lovise, cel mai probabil. Fata își ridică capul, zâmbind strâmb, apoi se repuse pe picioare. Nu îi ajungea nici până la talie persoanei din fața ei.

   — Mă scuzați! Știți unde e biroul lui Albus Dumbledore? E urgent!

   Profesoara peste care dăduse se lăsă la nivelul ei, iar Harry simte de parcă e lovit în cap cu ceva. Era chiar Minerva McGonagall, capul casei Gryffindor, numai că mult mai tânără.

   „Desigur!" își spune Harry în minte. „Amintirea e de acum treizeci de ani, normal că McGonagall e mai tânără, idiotule!"

   — Cum de a ajuns cineva ca tine aici? Este o școală, iar pentru Hogwarts nu ai vârsta potrivită încă.

   — Vă rog, trebuie să ajung la Albus Dumbledore, mama a zis că sigur aici îl găsesc! spuse fetița, disperată.

   — În regulă, înainte, cine sunt părinții tăi?

   Cath se uită în jos, lacrimi șiroindu-i pe obraji. Era mult prea dureros și prea mult pentru ea. Singurul lucru pe care îl voia era să se pună în pat și să doarmă o bună bucată de vreme.

   — Christina și Matthew Rovergrood.

   McGonagall își mări ochii, privind-o din cap până-n picioare și își duse o mână la gură. Știa cine era, știa că ceva se întâmplase cu eleva ei și soțul acesteia. Minerva nu mai așteptă vreo secundă în plus, o luă de mână și merse cu ea spre statuia în formă de grifon, unde spuse parola și urcă spre biroul directorului.

   — Și de acolo, cred că îți dai seama ce s-a întâmplat. I-am povestit lui Albus totul, iar când am ajuns la partea cu vraja făcută de Tom a înghețat. Mi-a zis că nu e nimic grav și l-am crezut pe cuvânt atunci, de aceea nu am continuat subiectul.

   — Și mai departe? Trebuia să stai undeva, nu?

   — Da, Albus a zis că pot sta în castel până găsește un mentor potrivit pentru mine. Am stat până-n iulie acolo și, între timp, mă atașasem de profesori, iar ei de mine, mai ales Minerva.

   Amintiri alături de diferiți profesori care aveau zâmbete largi când erau în preajma lui Cath sau când făcea boacăne, trec prin fața lui Harry. Acum realizează de ce e atât de apropiată de șefa casei lui. Îi e întocmai ca o mamă.

   Apoi, imaginea se schimbă iarăși. Profesoara McGonagall, Cath și încă un bărbat se aflau în biroul lui Albus Dumbledore. Băiatul citea pe chipul celei care i-a devenit ca o mamă lui Cath multe sentimente și regret. Regret că nu a luat-o ea sub aripa ei. Se întoarce către a patra persoană și îl recunoaște pe Moody.

   Avea ambii ochi normali, nasul era întreg și nici nu avea piciorul de lemn. Se sprijinea în baston, privind-o atent pe fata pe care urma să o crească. Un pufnet se aude, iar Harry se uită către sursa lui. Cath din prezent stă cu brațele încrucișate și bate darabana în brațul ei.

   Nu vrea să-și amintească cât de mult voia să se întoarcă la Minerva, Filius și restul. Nu vrea să-și amintească repulsia lui Alastor Moody față de ea și scârba pe care o avea când făceau contact vizual. N-a fost de acord la început, știa asta, l-a obligat Dumbledore. Încă din clipa în care a ajuns în casa lui, știa că o să aibă de suferit și de muncit, dacă voia să nu o mai vadă ca pe o creatură însetată de sânge. Și totuși, n-a fost așa.

   — Alastor nu stătea prea mult acasă. Venea târziu și pleca devreme, iar în acel timp învățam să gătesc, să fac curat, orice chiar. Țin minte că a trecut o săptămână de când eram la el și venise ziua mea. Cum și atunci rămăsesem singură, am plecat prin sat, apoi în păduricea din împrejurimi. Căutam un stup de albine ca să iau niște miere. Mama îmi făcea o prăjitură cu miere de ziua mea, și am zis să încerc să o fac. N-am crezut că o să-l întâlnesc fix atunci.

   — Să-l întâlnești? Pe cine?

   Harry se încruntă slab. Oare l-a întâlnit pe tatăl lui, James Potter, sau pe unul din prietenii lui? 

   Cath trecea peste niște crengi căzute, privind în jur. La un moment dat, se oprea și ciulea urechile. Apoi, își ridică capul. Câteva albine roiau în jurul casei lor, iar copila începu să se cațere spre ele. Era agilă, fiind și vampir, dar crescuse față de cum era când a ajuns la castel prima dată. Ajunse în dreptul stupului și se prinse cu picioarele de trunchiul copacului.

   Băiatul surâde. „O problematică de mică." își spune el în gând. Zâmbetul îi piere aproape instant când vede se petrece în continuare. Albinele o înțepară și o făcură să-și piardă echilibrul, apoi căzu. 

   Se rostogoli la vale, aterizând în genunchi și palme. Se julise, sângele începând să curgă. Încercă să se pună înapoi pe picioare, dar nu reuși. Începu să suspine, căzându-i o lacrimă pe obraz. Apoi, tresări. Un băiat de aceeași vârstă cu ea apăruse din neant și făcea pași în direcția ei. Avea ochii negri ca de tăciune, păr negru mai lung și destul de slab. 

   Cath își strânse buzele, mijindu-și ochii. Nu părea că vrea să aibă încredere în el, dar apoi zâmbi slab.

   — Ești în regulă? Cum te-ai rănit? întrebă băiatul, fiind în fața ei acum.

   — Păi, albinele n-au fost prea prietenoase, iar pământul nu e moale, deci am o zi proastă.

   — Te pot ajuta dacă vrei.

   — Nu sunt sigură dacă un vrăjitor de vârsta ta știe să facă asta.

   Băiatul încremenise, făcând ochii mari și dându-se în spate cu un pas. 

   — Vrăjitoare, nu?

   — Mhm, și am să-ți și explic cum de mi-am dat seama ce ești. Ți-am simțit aura, una diferită față de a Încuiaților, una magică. În fine, chiar crezi că mă poți ajuta? Mă doare cam tare și cred că mi-a luxat glezna un pic.

   Băiatul o ia de mână, ridicând-o. Cath stătea într-un picior, cât timp ajutorul ei îi trecu o mână după gât, ținând-o și de spate. Mergeau încet, timp în care copila se prezentase. Zâmbea, chiar dacă strângea din dinți din când în când. 

   — Nu mi-ai zis, cum te numești?

   Dură o clipă se ezitare, însă acesta îi răspunse cu un zâmbet și o privire caldă. Nimeni din încăpere nu cred că s-ar fi așteptat, mai puțin Harry, Ron, Hermione și Ginny, cu toate că rămân și ei surprinși.

   — Severus. Severus Snape.

   Dacă ar fi posibil, Cath ar pleca în altă cameră și ar începe să plângă, să înjure, să se dea cu capul de toți pereții, absolut orice. Nu numai că e îndrăgostită de el, dar e sută la sută sigură că după ce va vedea, din nou, toate evenimentele prin care au trecut, va vrea să-l strângă de gât și să-l agațe undeva. Rănile de atunci se deschid iarăși, iar asta îi creează un gol în stomac.

   — Mi-e imposibil să cred asta, Cath. Tu și Snape să vă înțelegeți? Este... ciudat.

   — Arabella, toată lumea știe că suntem la cuțite de multă vreme, însă nu toți știu și de ce. Voi ajunge la acea parte curând. Trecuseră câteva luni de când mă aflasem la Alastor, luni în care a fost mai mult absent decât prezent, însă nu mă plângeam. Stăteam foarte mult cu Severus și îl băgam în multe măgării d-ale mele. Doar că, într-o zi sau, mai bine zis, noapte, Moody rămăsese acasă și a venit Albus în vizită. Vorbeau în șoaptă, crezând că eu dorm. 

   — Nu a fost așa, nu? Iar ai tras cu urechea atunci.

   — Da, și nu știu dacă regret sau nu. Albus îi spunea cum Tom aflase de locul în care mă ascundeam cu părinții mei. Iar atunci am turbat, fusesem trădați chiar sub nasul nostru. 

   — Fiul lui Abraxas, Lucius, n-a fost când am făcut vraja Fidelius și i-a zis lui Voldemort unde se ascund Christina, Matthew și Cath. El e motivul pentru care Catherine e orfană.

   „El a fost începutul tuturor problemelor." gândește Cath, închizându-și ochii, înecându-se în liniștea creată. Da, de la el a pornit totul și tot cu el se va termina. Îi deschide înapoi, îndreptându-și atenția către acel moment. 

   Micuța Cath începea să respire mai rapid, să tremure, apoi strânse din dinți. Colții îi creșteau, strălucind în întuneric, iar culoarea ochilor i se schimbă. Focul din priviri a două smaralde licărea, aducând pericolul cu ele. 

    — Din acel moment... totul a devenit și mai rău. Ceva în mine începuse să o ia razna, de parcă un monstru cu ochi verzi, colți ascuțiți și gheare mă trăgea într-un întuneric absolut. Voiam să mă răzbun, iar în timpul în care Alastor era plecat, căutam prin cărțile lui și le-am găsit. Începusem să practic Blestemele de Neiertat.

   Imagini cu mica fată care studia magia neagră trec rapid prin fața lor, iar stomacul lui Harry începe să i se strângă. Făcea totul pe ascuns, iar apoi, băiatul primise unul dintre răspunsuri. Snape o ajuta, nu la realizarea celor trei blesteme îngrozitoare, ci a multor altele.

   Se întoarce către profesoara lui. Stă cu brațele încrucișate la piept și privirea în altă parte. Vede regretul pe fața ei, dându-și seama că se simte vinovată. Își aduce aminte de cuvintele lui Sirius de acum câteva luni în care spunea că Snape știa mai multă Magie Neagră când a venit la școală decât mulți elevi din anul terminal, însă acum realizează că ea l-a introdus, fără să vrea, în tipul de magie interzis. 

    — Nimeni nu bănuia nimic, fix ce-mi doream pe atunci. Însă, am mai cunoscut pe cineva care avea să aibă un impact mare asupra mea.

   În clipa următoare, cadrul se schimbă într-unul în care soarele strălucea mult prea tare. Pe un deal, două fete se certau, una dintre ele era roșcată, iar cealaltă mai blondină. Roșcata se dă în spate, neascultând-o pe cealaltă. 

   — Dar nu mă interesează, Lily! Mami a zis să nu mai faci asta!

   — Tuny, e amuzant! De ce nu vii mai aproape să-ți arăt?

   — Nu, nu fac asta, ciudato!

   — Ciudată? Eu aș zice că e vrăjitoare, și încă ce mai! spuse o a treia voce.

   Surorile se întoarseră către cea care vorbise. Nu mare e mirarea când o fată cu părul castaniu închis, scurt până la umeri și ochi frumoși era la câțiva metri de ele. Avea o rochiță de culoarea lămâii și pantofiori albi. La gât strălucea un colier cu trei pietre. Avea brațele încrucișate la piept și nu zâmbea, era serioasă, aproape nervoasă.

   Se apropia de ele, lăsându-și ochii să umble pe corpul Petuniei. Strâmbă din nas, apoi se întoarse către Lily. 

   Inima lui Harry îi bubuie în piept la vederea mamei lui. Chiar are ochii ei.

   — Ești o vrăjitoare, întocmai ca mine. Las-o pe sora ta Încuiată să comenteze cât vrea, tu poți face mult mai multe, dar pentru moment e suficient.

   — Nu te cred, demonstrează că poți face la fel!

   Cath zâmbi, își duse o mână către pădurea din apropiere, așteptând să se întâmple ceva. Deodată, un lanț de frunze venea către ele și o înconjură pe Petunia, formând un fel de tornadă. Creștea și creștea și creștea, iar la o pocnitură din degete se opriseră. Sora lui Lily țipă scurt, alergând înapoi către casa lor. 

   Fata vampir întinse mâna spre mama lui Harry, rânjind.

   — Catherine Rovergrood, încântată de cunoștință.

   — Lily Evans, iar ceea ce ai făcut a fost grozav! Mă poți învăța?

   Mai multe momente cu cele două prietene încep să ruleze, la fel și cele cu Snape, dar și clipele în care ea învăța cum să stăpânească cele trei blesteme. Încerca pe păianjeni, cu toate că era terifiată de ei, tânăra Cath își înfrunta frica.

   Apoi, totul se schimbă iar. Era ziua în care Cath începea prima zi la Hogwarts, iar aceasta încerca să-și urce cufărul în tren. Mentorul ei nu era acolo ca s-o ajute, probabil era blocat la Minister sau într-o misiune de-a Aurorilor. 

   Împinse de bagaj, apoi se uită la ceas. Nu mai erau decât câteva minute până trenul pleca din gară, iar ea nu era în vreun compartiment. Se oprise, gemând de frustrare, apoi încercă iar, dar cufărul se mișcă doar un centimetru, maxim doi. Mârâia și dădu un picior în cutia de metal, regretând apoi. Scoase câteva cuvinte colorate și se așeză turcește, aruncând din priviri, săgeți către obiectul problematic.

   Tresare deodată când simțea pe umăr o palmă care o scutură slab. Se ridică în picioare, întorcându-se și dând de o fată care era puțin mai scundă decât ea, părul scurt și brunet, ochi negricioși și un zâmbet în colțul gurii.

   — Văd că ai ceva probleme. Primul an, nu? întrebă fata, iar Cath aprobă din cap. Ei bine, colega, lasă-mă să te ajut. HEI, VOI DOI DE COLO, VENIȚI ÎNCOACE!

   Vampirul chicoti la atitudinea fetei și văzu doi băieți apropiindu-se. Unul dintre ei părea mai mare, având uniforma casei Hufflepuff deja pusă, iar celălalt era de-o vârstă cu fetele. 

   — Ce ar fi să fiți niște domni și s-o ajutați pe viitoarea noastră colegă? 

   Bruneta arătă cu privirea către cufăr, iar băieții prinseră fiecare de un capăt și îl urcară, ducându-l în zona pentru bagaje. 

   — Mulțumesc.

   — Pentru puțin, fato. Sunt Alice și sper să te mai văd, ai grijă să nu mai ai vreo problemă cu bagajul, n-am vrea să vedem o încruntătură pe chipul ăsta frumos al tău.

   — Mai ușor, Al, vezi că o sperii, spuse băiatul în an cu ele. 

   — Mai lasă-mă, Longbottom, nu cred că e atât de timidă precum pare.

   — Dar, totuși, ia-o mai încet cu ea. Apropo, sunt Frank, iar cel de la Hufflepuff care ne-a ajutat e Amos Diggory. Vă veți împrieteni curând, acum e cu părinții lui.

   — Longbottom și Diggory... vrăjitori pur-sânge, presupun, nu? întrebă Cath, imediat făcând un pas în spate.

   — Mda, nu te lua după ce zic alții. Nu suntem atât de mândrii, cel puțin ai mei nu sunt. În fine, ne vedem la sortare, ăm...

   — Catherine. Catherine Rovergrood.

   — Ne vedem mai încolo, Cath, spuseră cei doi, mergând către familiile lor ca să-și ia rămas-bun.

   Copila privea micul grup cum discutau și râdeau. Și-ar fi dorit ca și Alastor să fie la fel cu ea, să-i ureze succes și să știe că atunci când va avea nevoie de el, va fi acolo. Însă, nu a fost așa. Trase aer în piept, lăsându-l afară și urcă scărița trenului.

   În câteva minute, acesta scoase un șuierat prelung și o luă din loc. Cath căuta un compartiment liber sau pe unul dintre prietenii ei. Nu apucase să se întâlnească încă cu ei, în mintea ei fiind doar dorința de a ajunge mai repede la gară.

   Străbătu coridoarele și se opri, auzind câteva râsete ce veneau din următorul vagon. Merse în direcția aia, apoi deschise ușa compartimentului cu pricina. Lily era acolo, împreună cu alți doi băieți. Unul dintre ei avea ochelari, părul era dezordonat și zâmbea la prietenul lui. 

   — Cath! Mă și întrebam pe unde erai, spuse Lily, venind către ea.

   — Te căutam pe tine, încercam să dau și de altcineva, dar probabil o fi pe altundeva. 

   — Probabil ar fi frumos să te prezinți? spuse băiatul cu ochelari. 

   Cath îi analiză pe amândoi, mijindu-și ochii și căutând semne după care să-i recunoască. Își ridică o sprânceană și făcu o grimasă, apoi strâmbă din nas.

   — Nu cred că trebuie să mă prezint unor aroganți pur-sânge ca voi, dar ca să nu fiu o nesimțită vă zic că mă cheamă Rovergrood.

   — Aroganți? Noi?

   — Da, voi, vrăjitorii cu sânge pur sunteți la fel. 

   — Cum de...?

   — Fiecare familie ca a lor au un blazon, Lily. Le știu pe toate, inclusiv pe ale voastre, Potter și Black. Dacă vrei să stai cu ei, fie, eu plec.

   Pufni, apoi se întoarse pe călcâie, izbind ușa tare. Era nervoasă, încât aveai senzația că mai avea puțin și scotea fum pe urechi. Îi ura, îi ura pe toți cei care se credeau superiori celor cu familii provenite din Încuiați. 

   Simțea cum îi creșteau colții, iar ochii i se înroșeau. Se opri câteva clipe, încercând să se calmeze și să gândească limpede. Nimeni nu trebuia să știe ce era, nimeni. Altfel, risca să fie arătată cu degetul și judecată, poate chiar să facă de râs numele familiei ei.

   — Încă nu-mi vine să cred... stăteai cu Severus și îl urai pe James?

   — Nu numai pe Prongs, Arabella, ci și pe Sirius, Remus, Peter, pe toți care aveau legătură cu ei. Am ajuns la castel și așteptam cu mari emoții sortarea. Îmi doream să fiu în aceeași casă și cu Lily, dar și cu Severus. Însă, el a plecat la Slytherin, în timp ce noi, restul, am ajuns la Gryffindor. Bine, eu am ales să merg acolo. Pălăria voia să pună în casa pe care o uram cel mai tare.

    — Dar tu nu voiai. Hm, să ghicesc că după acea zi stăteai mai mult cu Snape la masa casei lui decât la a ta, nu?

   — Da, atunci am întâlnit-o și pe Yvonne, dar și pe surorile Black. Stăteam mult cu Andromeda și Narcissa, mai puțin cu Bella, probabil și pentru că era mult mai mare decât noi. Între timp, ca orice elev, încălcam regulile, mergeam noaptea pe coridoare, îi făceam vreo farsă lui James sau Sirius sau amândurora.

   — Întrebarea mea e alta... cum de v-ați împrietenit?

   — Să zicem că o seară cu lună plină și un anumit vârcolac au dat startul. 

   Cadrul se schimbă într-unul cunoscut lui Harry. Coliba Urlătoare, locul unde aveau loc transformările fostului lui profesor de Apărare contra Magiei Negre. 

   — Era în luna octombrie și aveam obiceiul să merg în Coliba Urlătoare pentru a mă transforma. Doar că acolo era deja cineva. Eram surprinsă să-l văd pe Remus, iar când a vrut să îmi explice, nu a mai apucat și era deja în forma de lup. M-am luptat cu el, alegându-mă și cu niște cicatrici frumoase pe braț, dar am reușit să-l potolesc cu o metodă de care mi-a vorbit mama.

    Și cum vocea lui Cath povestea, întâmplările în acea noapte sunt prezentate, la fel și frica de pe chipul ei. Nepotul ei se întoarce, din nou, către ea, surprinzând-o zâmbind. Ăla a fost momentul în care totul a luat-o razna pentru ea.

   Apoi, iar se schimbă. Era câteva zile mai târziu, chiar de Halloween. Fata de la Gryffindor stătea sprijinită de trunchiul unui copac, cu o carte în mână, fiind singură. Respira rapid, iar bătăile inimii îi creșteau. Fiind dată de treizeci și unu, știa că putea să-și piardă controlul destul de ușor. Evita privirea oricui, evita să se uite la ei.

   Însă auzi pași care se apropiau de ea. Își ridică capul, dar și ambele sprâncene. Clar nu se aștepta la venirea lui, mai ales după noaptea cu lună plină.

   — Lupin, cum de nu ești cu micii tăi prieteni?

   — Trebuie să vorbim, Catherine, vreau să...

   — Stai calm, Lupin, nu-mi va scăpa nimic despre mica ta problemă păroasă. Nu e treaba mea să le zic amicilor tăi. Secretul tău e bine păstrat și... ce naiba se întâmplă?

   Cath se încruntă, ridicându-se în picioare. Câțiva studenți se strânseră în jurul cuiva. Curiozitatea îi făcu pe cei doi să se îndrepte și ei, apoi împinseră de coate până văzură ce se întâmplă cu adevărat. 

   Gașca celor de la Slytherin, condusă de nimeni altul decât Lucius Malfoy, se certau cu câțiva elevi de la Gryffindor, printre care și James și Sirius. Erau amândoi furioși, iar Potter îl ținea pe prietenul lui. Cath o văzu cu coada ochiului pe Lily, care avea buzele strânse și privirea rece. Remus trecu lângă prietenii lui, întrebându-i ce s-a întâmplat.

   — Haideți, să mergem, nu merită timpul nostru.

   — Așa, ascultați-l pe ciudatul vostru prieten, zise Lucius, rânjind.

   — Cel puțin el nu caută probleme ca tine, Malfoy, spuse Lily, aruncându-i o privire urâtă.

   — Mai bine ai tăcea, Sânge-mâlule, oricum nimănui nu-i pasă de părerea ta.

   În acel moment, James era gata să se repeadă la Malfoy, însă cineva fu mai rapid decât el. Cath își dădu mantia jos și îl doborî pe Lucius, fiind peste el. Vârful baghetei ei era sub bărbia lui, iar ea... ea era în forma transformată. 

   Colții erau scoși, iar ochii erau roșii precum sângele. Arăta de parcă voia să-l muște, însă singurul lucru pe care-l făcu era să-i împungă în gât bagheta. Malfoy avea ochii larg deschiși și tremura, tremura de teamă. Tocmai a enervat un vampir, iar asta nu putea fi bine pentru el.

   — Repetă ce ai spus, fâsâi Cath. REPETĂ CE AI SPUS, MALFOY! 

   Lumea se îndepărtă puțin de ei, fiind atenți la următoarea mișcare a fetei de la Gryffindor.

   — O singură dată să mai zici acel cuvânt de față cu mine și mă voi asigura că trupul tău va fi agățat la intrarea în castel, m-ai înțeles? M-AI ÎNȚELES?!

   — CATH, TERMINĂ!

   Într-o secundă, aceasta realiză ce făcea și sări ca arsă de pe el. Se uită în jur la fiecare chip speriat, până ajunse la Prongs și prietenii lui. Lacrimi îi umpleau ochii și vru să se apropie de Lily, însă aceasta să dădu din calea ei. Tocmai și-a dezvăluit adevărata natură. 

   Tremura, uitându-se în jur după ajutor, dar când se dădea într-o parte, elevii strigau „Vampirule!" sau „Stai departe, creatură însetată de sânge!". 

   Apoi, făcu ceva la care nu se aștepta nimeni. Alergă către malul lacului și se aruncă în apă, ignorând complet strigătele celor care se aflau în spatele ei. Își ținu respirația, înotând către celălalt mal, mai îndepărtat. 

   Cath nu se mai întorsese la ore în acea zi. Stătea în Coliba Urlătoare, suspinând și ascultând orologiul din cameră. Se considera un monstru, se considera cel mai mare rău din lume. Își întredeschise gura, lăsând colții să crească. Oftă.

   Nu se aștepta să fie văzută în modul în care a fost în acea zi, ziua pe care o ura cel mai tare, ziua pe care a marcat-o ca fiind cea a morții părinților ei. Își aduse genunchii sub bărbie și își înfășură picioarele cu brațele. Clar a fost ghinionistă atunci.

   Dintr-o dată, auzi zgomote. Își ridică capul, dar și corpul, scoase bagheta și se apropie de ușa camerei. Inima îi bătea rapid și se dă-te în spate când clanța se lăsă în jos, apoi scârțâitul ușii sparse liniștea. Catherine rămase cu gura căscată, clipind des, ridicând o sprânceană câteva secunde mai târziu. Se vedea că nu se aștepta la acea vizită.

   — Potter? Ce faci aici?

   James zâmbea strâmb, dându-se într-o parte cât să-i arate pe Sirius, Remus și Peter. Fata nu înțelegea, ce făceau ei acolo, când un vampir urma să se transforme și să o ia razna?

   — Ne-am gândit că probabil voiai puțină companie. Trebuie să fie îngrozitor să stai aici de una singură.

   — Dar... nu pricep.

   — Uite, Catherine, știu că am pornit cu stângul, dar după ce ai sărit în apărarea lui Evans, mie unul mi-ai câștigat respectul. 

   — Ca să-ți traduc ce a zis James, ceea ce ai făcut a fost nebunesc, dar al naibii de nobil, îl întrerupse Sirius, dându-i un cont prietenului lui. Plus că aveam bănuielile noastre despre mica ta problemă cu colți.

   — Însă nu trebuie să-ți faci griji, nu te vom judeca pentru asta, poți să ai încredere. Ce spui? O luăm de la zero, Catherine? întrebă James, întinzând mâna către fată.

   — Păi... of, bine, Po-... adică, James, cu toate că îmi va fi cam greu să nu te strig Potter toată ziua.

   James râdea, dând mâna cu Cath, apoi Sirius, Remus și Peter făcură același lucru. Erau fericiți și erau împreună. Acolo începea povestea lor.

   — Asta e ceva neașteptat. Știu că în al doilea an, ei au descoperit că Remus e vârcolac și nu v-au părăsit pe niciunul. 

   — Întocmai. Au fost zile frumoase atunci, unele în care credeam că aproape îl pierdusem pe James. Stăteam la el vara, din august până-n septembrie și când treceam în al doilea an, am trecut printr-o transformare și părinții lui m-au văzut. Am fost speriată că mă vor alunga, apoi mi-am dat seama că Euphemia și Fleamont Potter deja știau. I-au cunoscut pe părinții mei și le-au fost alături.

   — Dar relația cu Alastor? Sau cea cu Snape? 

   — Cu Alastor a fost dificil, nu-l vedeam decât o lună pe an și tot părea că nu mă acceptase. Cât despre Severus... hm, să fi prieten cu el și cu James a fost o oroare, să zic așa. Se urau și de fiecare dată mă întrebau cum pot să stau în preajma celuilalt. 

   — James, de câte ori să-ți explic că nu e treaba ta?! Sunt prietenă cu Severus pentru că vreau, iar tu nu ai niciun drept să mă obligi să renunț la asta!

    — Cath, doar gândește-te, te rog! De ce nu vrei să vezi că pe el îl interesează doar Magia Neagră?

   — James, întreci măsura!

   Fata vampir, care părea să fie în anul trei, ieși fumegând din camera comună a casei Gryffindor. Era nervoasă, supărată și dezamăgită. Nu voia să-și imagineze cum ar fi viața fără vreunul dintre ei, așa că prefera să ignore țipetele lui James, care răsunau în întreaga încăpere.

   — CÂND ÎȚI VEI DA SEAMA, SĂ NU VII LA MINE PLÂNGÂND ȘI SĂ-MI ZICI CĂ AM AVUT DREPTATE!

   Înghițise în sec, continuându-și drumul și ștergându-și lacrimile de pe obraji. Erau de nervi, nu de tristețe, de nervi pentru că cel pe care îl considera fratele ei nu putea accepta prietenia ei cu persoana pe care o ura. Dar el nu făcea asta din răutate, făcea asta pentru că nu suporta să o vadă dezamăgită sau să o vadă cum regretă anumite lucruri. Nu voia ca surioara lui să sufere.

   — A continuat să fie așa o bună bucată de vreme. Chestia era că nu doar pe Snape îl interesa tipul ăsta de magie, ci și pe mine. La sfârșitul anului patru am reușit să stăpânesc și blestemul ucigaș. Răzbunarea mea urma să fie completă, așa că într-o seară l-am provocat pe Lucius la un duel. Numai că, atunci când am Dispărut în altă zonă pentru a nu vedea nimeni ce urma să fac, au mai venit două persoane cu mine.

   În fața lui Harry, apare o scenă care începe să-l înfioare. Malfoy era la pământ, zvârcolindu-se de mama focului, țipând de durere. Era supus blestemului torturii de către o Cath mânioasă, însetată de răzbunare pentru părinții ei. În spatele fetei, James și Lily o implorau să se oprească din a-l omorî, dar nu se puteau apropia. Nu știau dacă va aținti asupra lor același tratament sau, mai rău, dacă îi va trimite în Lumea de Dincolo.

   — CRUCIO!

   — WINGS, TE ROG, OPREȘTE-TE!

   — NU! NU DUPĂ CE VA TRĂI ACEEAȘI EXPERIENȚĂ CA MAMA ȘI PAPA! striga fata, tremurând de nervi, gata să facă următoarea mișcare. DIN CAUZA LUI SUNT ORFANĂ, DIN CAUZA LUI SUNT BLOCATĂ ÎN CASA UNUI OM CARE MĂ PRIVEȘTE CU DEZGUST DE FIECARE DATĂ CÂND APAR ÎN FAȚA LUI, TOTUL E RĂU DOAR DIN CAUZA LUI!

   Strigă iar blestemul torturii, iar Malfoy urla și el de durere. Cath era învăluită de ură și răutate, însăși ochii ei transmiteau asta. 

   Harry își ține respirația. E sigur că a mai văzut undeva sclipirea aceea nebunească, dar nu își amintește de unde. Poate e doar rodul imaginației lui.

   — Cath, răzbunarea nu e o soluție. Știu cât suferi după ei, știu că vrei ca ei să se odihnească în pace, dar nu te-ai gândit ce ar zice dacă te-ar vedea acum?

   — Nu mai sunt aici ca să aflu! Vreau ca vinovatul să plătească pentru crima făcută.

   — N-ar fi fost de acord, și știi asta. Oricât de mult de doare, nu deveni ceea ce e el. Nu deveni criminala de care zic toți, nu o face, spuse Lily, punându-i pe umăr palma dreaptă.

   Atunci, ea nu își lăsă bagheta în jos, spusese doar jumătate din blestemul care urma să-l trimită unde merita, însă murmură o vrajă de uitare, apoi aruncă obiectul care urma să o facă un monstru. Și își jurase că de atunci nu va mai face aceeași greșeală și își încălcase promisiunea într-un mod oribil.

Bun, mai sunt două părți. Deci cu cât scriam mai mult, cu atât îmi dădeam seama că nu aveam cum să termin în 3 părți, ci în 4. Sper să nu vă plictisească prea tare, oricum din anii petrecuți la Hogwarts n-ar mai fi multe de zis. Deci m-am lungit, să moară Veta de nu, dar sper să iasă ceva frumos și să nu vă dau un mindfuck prea mare.

Nox!