IV. Moarte și lacrimi
Lumos!
Nu, refuz să cred asta, refuz să accept asta, refuz totalmente! Nu, ochii mă înșeală, văd doar lucrul de care le este teamă, dar nu, ei nu sunt cei de acolo, nu!
Mâinile încep să-mi tremure, iar picioarele nu mă țin și simt nevoia să mă așez. Îmi pun palmele pe marginea patului în care Kayla și Rayn stau în ele, fără să miște, să respire sau ca inima lor să bată. Sunt morți...
Scutur din cap, aruncându-mi în aer brațele, negând întreaga situație. Nu se poate să fi fost omorâți tocmai acum, nu acum, e doar un coșmar în care sunt prinsă și mă zbat să ies din el. Mă întorc către Merek, fiind singurul care pare a fi în stare să vorbească și, cu voce tremurândă, îl întreb, neluându-mi ochii de la mâinile împreunate ale prietenilor mei decedați:
— Cum s-a întâmplat asta?
— După ce ai sărit în fața Kaylei ca s-o aperi de Malfoy și ai încasat acea sabie, ai căzut la pământ. Apoi, cred că s-a gândit să te termine și era gata să îți străpungă inima cu un pumnal de argint, dar în loc de tine... Kayla a sărit la bătaie și l-a îndepărtat de tine, ca la urmă să primească ea lovitura decisivă. A murit instant...
— Greyback a luat-o cu el în pădure ca să se hrănească cu sângele ei, iar Rayn s-a dus după el. Am plecat după el imediat după ce te-am adus aici, dar când i-am găsit... el o ținea de mână și era în stadiul ăsta.
Izbesc cu pumnul în perete, reușind să zgudui întreaga clădire. Îmi încleștez maxilarul și încep să suspin slab, dar nu vreau să plâng în fața lor. Vreau să fiu singură, să-mi plâng și sufletul, să urlu de durere, să fac absolut orice ca să scap de sentimentul ăsta care îmi macină nu doar inima, ci tot interiorul meu.
— În cine și-au transferat puterile? îi întreb, deodată. De aia au murit, pentru că nu mai aveau puterile de vampir.
Se lasă tăcerea. Sigur știu de ce au făcut asta, sigur au plănuit asta de ceva timp și au ascuns asta de mine și sunt sigură că nu o să-mi placă ce voi auzi. Îmi ridic privirea către blondă și roșcată, vreau să fie ele cele care o să-mi zică. Le fac semn să-i dea drumul, până nu mă enervez și mai tare și zic vreo prostie.
— În tine, răspunde Kaytelin. Azi-noapte au făcut-o pentru că știau că s-ar putea să mori azi, așa că ți-au oferit această protecție timp de douăzeci și patru de ore.
— Și Caelin?! El e copilul lor, eu nu sunt nici măcar rudă de sânge cu ei! ridic tonul, părând mai mult nervoasă decât tristă.
— Caelin are o protecție deja și e a ta, i-ai oferit-o în noaptea în care a reapărut Greyback. De asta au decis să...
— Proștii! izbucnesc, nevrând să arăt cât de distrusă sunt de fapt. Trebuia să mă lase dracului pe mine să mor!
— Cath, știi bine că trebuie să rămâi în viață ca Harry să nu-și piardă sufletul.
— Dar nu mă interesează de asta, eu trebuia să mor, nu ei! Nu s-au gândit cât de mult mă va afecta asta?!
— CREZI CĂ DOAR PE TINE TE AFECTEAZĂ?! strigă Yvonne, destul de răgușită. NOI CE SUNTEM, PLANTE?! AU FOST ȘI PRIETENII NOȘTRI, CATH!
— Calmează-te, Yv, spune Alton, luând-o de mână. Știe și Cath cât de mult țineam la ei, dar furia asta...
Mai izbesc încă o dată pumnul în perete. Doar de durerea fizică ar alina-o pe cea sufletească, doar de m-ar face să uit tot și să trec mai departe, dar nu pot. Nu pot să cred că ei nu mai sunt, nu-mi vine să cred că Malfoy, motivul pentru care nu mai am părinți, și Greyback, motivul pentru care nu o mai am pe Lyra sau pentru faptul că nu mai pot rămâne gravidă, au mai luat două vieți astăzi. Au lăsat un copil orfan...
De ce... de ce mi se întâmplă mie toate astea? De ce am această soartă care îmi pare blestemată, de ce lucrurile merg din ce în ce mai rău și de ce sufăr din ce în ce mai mult? Îmi pun sufletul pe tavă de prea multe ori și de tot atâtea ori primesc o lovitură care să-l zguduie atât de tare încât să-l distrugă.
— Vor plăti... vor plăti cu toții pentru ce au făcut familiei noastre, murmură Kaytelin.
Pentru ea, lacrimile s-au dus de mult timp și tot ce a rămas e furie. Furie pentru că familia noastră se destramă din cauza lor.
— Știi ce înseamnă asta? Război, iar pentru ce au făcut, mă voi asigura că sângele lor va fi vărsat, zice Alton, nervos.
— Va fi, iar eu voi fi aia care îi va răzbuna, murmur. Acum, v-aș ruga să mă lăsați singură.
— Cath, lasă-ne să stăm, te ro-
— Am spus să mă lăsați dracului singură! strig la ei, aruncându-le priviri ucigătoare. Lăsați-mă pentru câteva minute.
Nu mai continuă și fac întocmai ce le-am cerut. Merek o ia pe Kaytelin de după umeri, trăgând-o afară, iar Alton o ia de mână pe Yvonne. Blonda se uită la mine într-un mod ciudat, probabil crezând că sunt nebună că nu îi vreau aproape în acest moment.
Chestia e că e fix opusul, îi vreau, dar nu aș fi prea încântată să vadă felul în care mă descarc. Probabil i-aș lovi, de aceea le-am cerut să iasă.
Când ușa se închide în urma lor, mă așez pe marginea patului și privesc când la unul, când la celălalt. Stând așa, pare că dorm fără griji, că totul va fi bine, însă situația e alta de fapt. Iau palma brunetei într-a mea, lăsând suspinele și lacrimile să iasă și să-și facă de cap.
— Proștilor... de ce ați făcut-o...?
Încep să plâng și mai tare și, imediat cum îmi iau fața în palme, urlu. Îmi urlu durerea pentru că e singurului lucru pe care îl pot face acum, urlu pentru că numai așa pot să mă descarc și să arăt, de fapt, cât de tare mă doare. Urlu ca un lup care și-a pierdut fratele, urlu cu speranța că poate îmi va răspunde și voi pleca să-l caut.
Urlu până nu mai am voce și mă scurg pe podea, plângând fără oprire. Dacă a existat vreodată un moment în care voiam să dau orice în schimbul sufletelor lor, ăsta ar mai fi unul pe listă. Mi l-aș da pe al meu, doar ca ei să fie alături de copilul lor.
Nu știu cât de mult timp stau pe podea, la căpătâiul lor. Știu doar că, într-un final, adorm cu imaginea zâmbetului lor în minte și cu bucăți din inimă pe care nu le mai pot pune la loc.
*******
Îmi bubuie capul de durere, iar asta mă face să-mi deschid ochii și să privesc buimacă în jur. Încerc să-mi dau seama de locul în care sunt, dar sincer, n-am nicio idee. Oricum, nu mai sunt în aripa spitalului, dar împrejurimile îmi par extrem de familiare, poate prea familiare.
Mă ridic și mă scutur de praf, apoi mă îndrept de spate, înfășurându-mi brațele în jurul meu. E noapte, iar puținele case au luminile stinse și pare că e părăsit, fără nicio urmă de viață. Primul lucru pe care îl realizez e că sunt într-un sat aproape nepopulat. Al doilea e că... știu unde sunt.
Mă apropii cu pași mici de statuia care îi reprezintă pe James, Lily și Harry și simt un junghi în inimă. Persoana cu care trebuie să stau de vorbă a ales Godric's Hollow ca loc de întâlnire, ceea ce mă pune pe gânduri. Cine ar alege să ne întâlnim aici? Ce impact a avut locul asupra acelei persoane? Adică, îi văd doar pe Prongs sau Lily să vină aici, dar restul... nu.
Decid să merg de-a lungul străzii întunecate, uitându-mă în spate din când în când, simțindu-mă... urmărită. Am impresia că cineva e cu ochii pe mine și nu-mi prea place, chiar dacă este, cel mai probabil, un suflet inocent care vrea să mă sfătuiască.
Fără să-mi dau seama, ajung la ieșirea din sat care dă în câmp deschis. Icnesc slab la vederea casei... casei în care au stat Harry și părinții lui. Anii și-au pus amprenta peste ea, iedera fiind crescută, la fel și mărăcinii și buruienile. Partea dreaptă a etajului e distrusă, locul unde micul meu nepot stătea, locul unde Lily i-a oferit protecția copilului ei.
Inima îmi e cât un purice, iar dorința de a intra să o explorez devine din ce în ce mai arzătoare. Oftez, neștiind ce să fac. Îmi trec vârfurile degetelor pe lemnul portiței, iar în capul meu aud vocile lor, vocea mea strigând după ajutor, rugându-i să se trezească, rugându-i să rămână cu mine.
Îmi mușc buza de jos, apoi îmi trec o mână prin păr, agitată. Ce să fac? Să îmi fac curaj să intru sau să stau aici până îmi vine rău? Parcă aș merge pe a doua variantă, dar prima e mai tentantă. Of, indecisă mai sunt!
Îmi frec mâinile, uitându-mă în jur, parcă sperând să vină cineva și să mă oprească din a face o boacănă colosală. Împing portița fix în momentul în care sunetul unor pași care se apropie de mine. Fac stânga-n-prejur, rămânând cu gura căscată și... confuză.
În fața mea stă o fetiță, nu mai mare de paisprezece ani și e destul de înaltă. Părul lung și drept, castaniu închis, îi este lăsat pe umeri, încadrându-i fața, iar ochii ei sunt închiși la culoare. Din locul în care stau, nu pot distinge dacă sunt cenușii sau albaștrii.
Îmi aruncă un zâmbet larg în vreme ce eu continui să o măsor din cap până-n picioare. Poartă o bluză neagră, simplă, o pereche de blugi albaștrii și e încălțată cu o pereche de bocanci negri. Nu are brățări, inele sau lănțișor, doar o pereche de cercei. Cumva, îmi aduce aminte de mine când eram de vârsta ei.
Cine e copila asta? Și de ce... de ce am impresia că ar trebui să o știu?
— Iartă-mă că te întreb, dar ne-am mai întâlnit? o întreb, stânjenită.
— Într-un fel, răspunde ea, apropiindu-se cu un pas de mine. Nu e vina ta că nu ai... ai apucat să mă întâlnești, doar că acele circumstanțe nu au fost cele mai prielnice.
— Serios? Dar nu-mi amintesc să te fi văzut undeva, mă gândesc că mi-ar fi rămas în minte fețișoara asta dulce a ta.
— Păi... tu ai creat-o, tu ți-ai imaginat cum aș arăta, până la urmă... n-ai apucat să naști.
Mi se taie picioarele. Clipesc des și scutur din cap, sperând să nu fie afurisita mea de imaginație care îmi joace feste. Iau chipul fetei în palme, realizând că știu acei ochi. Sunt ochii lui Sirius.
Lacrimi încep să-mi cadă pe obraji, iar eu nu mă opresc din a o admira, din a suspina sau din a plânge. Mi-e greu să cred că stă în fața mea, chiar dacă știu că e real, într-un fel. James mi-a spus că așteaptă să mă vadă și după atâta timp, am ocazia să o strâng în brațe.
— Lyra, ești tu? întreb cu voce tremurândă, vizibil emoționată.
— Bună, mami.
Nu mai aștept nici măcar o secundă în plus și o trag la pieptul meu, strângând-o de parcă toată viața mea ar depinde de ea. O mângâi pe păr, sărutându-i creștetul și îmi strecor nasul în părul ei. Mirosul florilor de cireș mă izbește instant și mă duce înapoi în timp, mai exact la acel mic compliment pe care l-am primit de la Severus când aveam nouă ani.
Mi-a spus că îi aduc aminte de acea briză de mai când înfloresc cireșii și că, brusc, a devenit perioada lui favorită din an. Nu știu de câte ori ne așezam sub ploaia de petale când eram țânci, țânci care se bucurau de lucrurile simple și frumoase.
Nu știu cum, dar observ că suntem amândouă în genunchi, plângând ca două nebune. N-aș fi crezut că o să mă mai emoționeze ceva atât de tare, iar vinovăția reapare pe atât de repede cum realizez că astea vor fi singurele noastre momente ca mamă-fiică.
— Ly, î-îmi pare rău, mă bâlbâi, îndepărtând-o de mine cât să o privesc în ochi. Îmi pare atât de rău, din cauza mea tu ești aici și nu cu mine și tatăl tău, nici nu știi cât regret faptul că atunci am fost o nesăbuită și...
— Nu mai spune nimic, mi-o taie ea, calm. Nu e vina ta, nu a fost niciodată, acum, te rog, lasă-mă să mă bucur și eu de brațele tale înainte să discutăm serios.
Își așează capul pe pieptul meu, inspirând adânc. Cât n-aș da să o am alături de mine, cât n-aș da să mă întorc în timp și să mă opresc din a pleca către Peter în seara aia, cât n-aș da... dar e imposibil. Nu am fost doar nesăbuită, am fost conștientă de pericolul la care m-am supus, iar eu am preferat să ignor asta. Iar acum, trăiesc doar cu regret, trăiesc doar cu amintirea unor zile pe care nu le voi mai trăi pentru moment.
Nici nu știu cât stăm așa, aș vrea să mă pierd în acest timp, dar nu e cu putință. Îmi șterg obrajii, apoi mă ridic în picioare și încep iar să-i aranjez părul. Cât am visat să-i fac asta, să o tachinez și să o sfătuiesc, însă acum e fix invers.
— Hai, mami, să intrăm, spune ea, deodată.
— Să... intrăm? Lyra, nu știu dacă...
— Ai încredere în mine? mă întreabă, întinzându-și mâna în fața mea.
Rămân șocată pentru un moment. Chiar mă întreabă asta? Zâmbesc slab, aprobând din cap și o iau de mână. Mă strânge, de parcă mi-ar spune că e aici și că nu o să plece niciodată. Trecem prin portiță, înaintând spre casa familiei Potter.
Înghit în sec când intrăm, amintirile derulându-se în capul meu. Urcăm scările și simt cum respirație mi se oprește în gât, la fel și inima. Acolo a stat trupul lui Prongs, acolo l-am găsit, acolo am strigat atât de tare, crezând că se va trezi și-mi va spune că a fost o glumă proastă și că îi pare rău că m-a adus în acel stadiu, dar nu, nu s-a întâmplat așa.
Lyra simte disconfortul pe care îl simt și îmi mângâie încheietura cu degetul ei mare. Mă trage mai departe, știind că îmi face rău, și ajungem în locul de unde a pornit totul. Nu mă lasă lângă ușă, unde am stat cu Harry în brațe și cu Lily lângă mine, fără suflu. Mergem spre partea distrusă a casei și se așează pe marginea unde se termină podeaua.
Îmi face semn să fac la fel și zâmbește slab. Mă pun lângă ea, picioarele mele fiind în aer, iar priveliștea spre care dă mă liniștește. Nu știu de unde să încep, nu știu ce are să-mi spună, chiar nu am nici cea mai vagă idee.
— De ce ai ales locul ăsta?
Îmi adun tot curajul să o întreb primul lucru care mi-a venit în cap în momentul în care am ajuns aici. Se întoarce spre mine și îmi ia palma într-a ei.
— Păi, cum să-ți explic, ăsta e locul în care m-ai pierdut. Când ai scăpat de Devoratori în noaptea aia, ai început să alergi spre mătușa și unchiul. Ai pierdut mult sânge, iar sufletul meu... ei bine, el a plecat alături de cei dragi ție când l-ai găsit pe unchiul. Aici am murit, mami.
— N-am crezut... că aici s-a întâmplat. Îmi pare rău, scumpo, crede-mă.
— Bunica a avut dreptate, chiar te învinovățești prea mult. N-a fost vina ta, mami, chiar n-a fost. Oricum, sunt lucruri mai importante de vorbit acum.
— Cum ar fi?
— Tom, răspunde ea, prompt. Știu de planul tău de a încerca să găsești toate Horcruxurile, dar nu e sarcina ta.
— De unde știi toate astea?
— Spre deosebire de bunica și bunicul sau orice altă persoană importantă ție care trece în neființă, eu am darul să văd viitorul. Știu ce se va întâmpla în următorii trei ani, iar viitorul e unul întunecat, mami. Al Doilea Război va izbucni când nu te aștepți, iar prețul unor acțiuni va fi plătit cu viața unor persoane.
— Și presupun că nu ai voie să-mi spui, zic, făcând o grimasă. Cred că va trebui să aștept și să văd ce se întâmplă.
— Cam așa, mă aprobă fetița mea, dar finalul lui va fi... fabulos. Știu că vrei să îi readuci pe cei care și-au pierdut viața.
— Lasă-mă să ghicesc, nu-mi vei spune dacă voi reuși.
— Hm, nu, spune, rânjind. În cazul meu să nu-ți faci griji, mă pot reîncarna când vei rămâne iar însărcinată.
Îmi ridic ambele sprâncene și o privesc uimită. Se poate așa ceva? Se poate să o am alături de mine, din nou?
Când observă fața pe care o fac, începe să râdă. Râsul ei îmi trimite fiori pe șira spinării și mă trezesc zâmbind. Același râs melodios pe care îl avea mama îl are și ea. Nu știu dacă și eu îl am ca al ei, dar mă bucură mai mult faptul că regăsesc asemănări între ea și mama.
— Da, mă pot reîncarna în următorul copil cu care vei rămâne gravidă dacă este fată.
— Atunci sper să supraviețuiesc, murmur în barbă.
— Asta depinde de timp, dar și de tine. Va trebui să acționezi la momentul potrivit, iar acela nu a venit încă și nici nu e.
— Lyra, zici că ești Adelaide sau Dumbledore, ai vorbele înțelepte, dar și încurcate ca dracu.
Izbucnește în râs din nou, apoi mă privește cu mândrie. Nu cred că merit asta, chiar nu cred.
— Cum poți să mă accepți așa cum sunt? o întreb, fiind în pragul plânsului. Am făcut greșeli, sacrificii, iubesc doi bărbați care sunt la cuțite și totuși ai venit să mă vezi.
— Mereu vei rămâne mama mea, indiferent de tot ce ai făcut, simțit și gândit. Te iubesc, regină luptătoare.
— Și eu te iubesc, sufletul și inima mea.
— Să știi că vor afla. Tata, Harry și restul... vor afla curând tot pentru că vei fi nevoită să o faci. Când se va întâmpla, nu-ți spun, dar m-am văzut nevoită să-ți zic asta.
— Atunci trebuie să mă pregătesc emoțional. Nu știu dacă vor avea aceeași părere ca tine, dar știu sigur că voi continua să-i iubesc și să-i protejez.
— Se pare că Cedric a avut dreptate, spune, pierdută în gânduri. Stai calmă în privința lui, e bine alături de mătușa și unchiul.
— Când o să-l... revăd?
— Mai ai de așteptat, mami. Pe Kayla și Rayn îi vei revedea curând, dar pe Cedric nu. E un copil, asta înseamnă că unde în cinci luni vei fi capabilă să-l întâlnești. La adulți durează doar două luni, iar la vampiri câteva zile.
— Complicat, spun sinceră. Dar în cazul tău?
— Anul ăsta se împlinesc paisprezece ani de la acea noapte. În mod normal ar fi trebuit să te văd din octombrie, dar... dar m-am gândit că ai nevoie de mine acum.
Și are dreptate. Îi iau fața Lyrei în mâini și îi sărut creștetul din nou. Cerul se luminează, semnalând că răsăritul se apropie, la fel și despărțirea mea de fetița asta care ar fi trebuit să trăiască. Nu-ți face griji, Lyra, te voi răzbuna, la fel și pe mine. Atâta timp cât trăiesc, am motive pentru care să lupt și motive pentru care să ucid, iar unul din ele e răzbunarea copilului meu.
Deci, eu am fost numai lacrimi în capitolul ăsta. Îmi pare rău de Kayla și Rayn, sincer, dar nu aveam cum să nu evit asta, efectiv nu aveam cum să o fac. M-am atașat de ei, dar stați calmi, nu-i scot de tot, noroc cu visele lui Cath.
Nox!
Bạn đang đọc truyện trên: AzTruyen.Top