Lumos!

   Am ucis... l-am ucis pe Marscal... 

   Mă ridic repede de pe corpul lui, de parcă m-ar ardea. Îmi șterg urmele, apoi îmi iau repede sabia și mantia, pe care n-o mai pun pe mine. Mă uit în jos, la sângele de pe haine și mâini. Ar fi bine să mă întorc cât mai repede, dar ce fac cu corpul? Mă apropii de el și pun mâna pe pieptul lui. Dispare încetul cu încetul, fără să mai rămână ceva. 

   Privesc în jur, asigurându-mă că nu mă urmărește nimeni. Următorul lucru de care mai am nevoie e o haită de lupi pe urmele mele pentru că le-am omorât liderul. Oftez, apoi îmi strâng tot curajul pe care îl am și Apar la castel. Când intru în camera mea, trântesc ușa, mantia și armele, la fel și cu ușa de la baie.

   Dau drumul la apă, începând să mă spăl pe mâini. Aud bocăneli în bucata de lemn, dar nici că vreau să deschid. În momentul următor, persoana respectivă reușește să intre, iar eu tresar speriată. Îmi duc o mână la inimă și îi arunc o privire dezaprobatoare. Măcar un pic de intimitate să-mi fi dat, nu să vină peste mine ca un apucat.

   Închid robinetul și vreau să trec pe lângă el, fără să-i dau vreo explicație. Doar că mă prinde braț, izbindu-mă de pieptul lui. Ei, dar ce l-o fi apucat?

   — Nu pleci până nu-mi zici ce ai făcut. De ce ai hainele sfâșiate și ești plină de sânge? mă întreabă, nervos.

   La cât de furios e, nu mare mi-ar fi mirarea dacă începe să scoată fum pe nări și urechi. Mă zbat să scap din strânsoarea lui, dar mă ține locului destul de bine. Oftez zgomotos, privirea mea fiind în podea.

   — Nu e treaba ta, Snape! i-o trântesc, scoasă din sărite.

   — Ba fix treaba mea e, Evans! Intri atât de repede, că niciunul dintre noi nu are timp să reacționeze, te închizi în baie și acum văd că ești într-un hal fără de hal! Te-ai bătut, asta e clar, dar altceva nu știu ce ai făcut. Crezi că nu ne privește?

   Îmi mușc buza de jos, abținându-mă să nu zic vreo înjurătură. Știu că are dreptate, sunt conștientă de asta, dar n-am nici forța și nici nu mă lasă inima să le spun ce am făcut. Dacă mă vor privi cu alți ochi? Până acum, doar Samantha a ucis, iar eu am făcut-o doar dacă a fost necesar. 

   Își pune mâinile pe umerii mei, scuturându-mă puțin. Ies din gândurile mele, îndreptându-mi atenția către el, din nou. Înghit în sec, îmi deschid gura să zic ceva, dar cuvintele parcă vor să-mi stea în gât. Nu știu cum, dar tot ce reușesc să scot este un murmur din care nu ai putea să înțelegi ceva.

   — Vorbește mai tare, Cath, mârâie Snape, mult mai iritat decât înainte.

   — L-am ucis... pe Marscal...

   Minune! Nu credeam că voi scoate aceste patru cuvinte, atât de îngrozitoare. Îmi ridic privirea și o conectez cu a lui. Are ochii mari, nevenindu-i să creadă ce tocmai am spus. Se uită când la ușă, când la mine.

   — Tu... ce? Ce-ai făcut?! ridică el tonul, acum șocat de-a binelea.

   — I-am spintecat pieptul lui Marscal, spun, de parcă ar fi un fleac, când, de fapt, nu e. Mulțumit?

   — Nu, chiar deloc! În fine, haide, trebuie să afle și ceilalți.

   — Nu! Nu vreau să știe, mă plâng eu, știind că își vor schimba părerea despre mine cum vor auzi.

   — Cath, dacă ai făcut asta pentru că situația era de așa natură, nu te vor judeca. Vreau să-ți aud explicațiile mai întâi. Nu mai fi lașă și hai!

   Vorbele lui mă lovesc peste față ca o palmă. Nu sunt o lașă, cel puțin, așa cred. Până la urmă, mă surprind dând din cap și intrând în camera mea. Când mă văd, fetele sunt gata să sară la întrebări, dar îmi ridic mâinile să le opresc. Fac schimb de priviri îngrijorate, apoi se întorc spre mine și așteaptă să zic ceva.

   Trag aer în piept, începând să turui. Le povestesc despre venirea neașteptată a vârcolacului, propunerea și lupta, terminând cu uciderea lui și cu faptul că mi-au dispărut cicatricile făcute de el. Îi asigur că nu va găsi nimeni corpul lui și că sunt în siguranță pentru moment. Aștept acum să aibă orice reacție, chiar orice, doar să nu mă trateze cu tăcerea.

   Kaytelin se apropie de mine, cu o expresie închisă. N-am idee ce gândește sau ce vrea să facă, dar mă aștept și la o palmă de la ea, întocmai ca atunci când Minerva m-a plesnit. Voi accepta fără să las capul în jos.

   Doar că, ceea ce face, mă ia prin surprindere. Mă ia în brațe și aud cum suspină. Sunt buimăcită.

   — Idioato, de aia nu ne-ai zis imediat? Eu mă bucur că ești în viață, pentru numele lui Merlin! La fel și ceilalți, stai liniștită.

   Răsuflu ușurată. Mi-era teamă, extrem de teamă.

   — În schimb, s-ar putea să nu fi fost chiar cea mai înțeleaptă decizie, începe Merek, mergând în lungul camerei.

   — De ce spui asta? întreabă Igor.

   Atunci, piesele se îmbină. Oh, nu... tocmai am făcut cea mai mare greșeală și mi-am condamnat poporul la vremuri grele!

   — Oh, nu... ăsta era planul lui...

   — Al cui?

   — Al lui Greyback, Ced. Țineți minte când v-am zis că Greyback a auzit o viziune în care Marscal moare? Pun pariu că știa că eu o voi face, murmur, simțind cum tot sângele mi se scurge din corp.

   — Așa, și? întreabă Alton, plictisit.

   — Tocmai am declarat război între vampiri și vârcolaci. Când conducătorii actuali se duelează și unul dintre ei moare, cel care îl înlocuiește poate să declare război și până ce eu sau Greyback nu moare...

   — Nu va fi pace, completează Severus. Dacă te-ar omorî pe tine, ar fi pace, dar dacă el moare?

   — Atunci vârcolacii vor recunoaște putere totală vampirilor și nu vor avea dreptul să declare război. Eu voi face asta dacă ar fi necesar. Știa de la început, iar eu nu mi-am dat seama!

   Îi dau drumul roșcatei și îmi pun mâinile în cap. Trebuie să anunț poporul cât mai curând.

   — Merek, Kaytelin, Kayla, Rayn, Alton, mergem în regat chiar acum și îi voi avertiza să se pregătească de luptă. Severus, Igor, Yvonne și Cedric, voi rămâneți aici și încercați să mai aflați ceva.

   Mă apropii de Cedric și îl sărut pe frunte, apoi îl strâng la piept. Îl aud șoptindu-mi câteva cuvinte pline de îngrijorare:

   — Nu știu ce se va întâmpla de acum încolo, dar nu vreau ca... ca tu să... ei bine, înțelegi ce vreau să spun. Cu cât se apropie ultima probă, cu atât cred că vor veni și mai multe probleme.

   — Stai calm, Ced, vom trece și peste asta. Până atunci, să știi că te iubesc necondiționat. Vorbim când mă întorc, acum plec să pregătesc armatele.

   Pentru că o regină nu vrea să-și vadă regatul arzând în focurile Iadului.

*******

   — Cât ghinion! Au omorât-o pe Efora fix înainte să ajungem! exclam nervoasă, aruncându-mă pe fotoliu.

   Suntem iar în misiune, dar aceasta a fost mai mult un eșec. Un Devorator ne-am așteptat în spatele casei Eforei și ne-a făcut niște răni frumoase. Din fericire, nu mai vede ziua de mâine. Am câteva tăieturi pe spate, dar nici nu mai simt durerea la cât de nervoasă sunt. Mâine e ultima probă, aproape toți Devoratorii de care aveam nevoie au fost omorâți și nici nu știm cine e spionul sau pentru ce are nevoie Tom de Harry!

   Sunt un pachet de nervi. Toate aceste plecări au fost în zadar?! Nu, nu vreau să știu că mâine imprevizibilul s-ar putea întâmpla, nu vreau să-mi imaginez că Harry va fi aproape de moarte, nu! Am sacrificat prea multe anul acesta și n-am de gând să las lucrurile așa! Îmi iau fața în mâini și oftez, extrem de dezamăgită.

   — Nu știu ce am mai putea face, spune Yvonne, pierdută în gânduri. Asta era ultima zi ca să putem opri dezastrul, dar aparent soarta nu ține cu noi.

   — Doar o minune s-ar putea întâmpla, altceva nu, murmură Igor, la fel de supărat.

   — Nu mă dau bătută, să fie clar! Trebuie să fie ceva, chiar trebuie!

   — Doar amintirile din timpul în care erai Samantha ne-ar ajuta, mormăie Severus. Nu ai mai încercat să treci de acel blocaj?

   — Normal că da! Dar e extrem de puternic, abia am reușit să-l dobor un pic și ce altceva aș putea să mai fac? întreb exasperată.

   — Nu știu, Cath, dar clar nu putem sta cu mâinile-n sân. Măcar știm în ce constă ultima probă și anume acel labirint, care nu pare ușor, spune Yvonne, așezându-se pe unul din brațele fotoliului.

   — Mda, o să aibă grijă Hagrid de el, nu mă îndoiesc. N-am de gând să-mi pierd finul și nepotul, zic, dând din umeri. 

   Cu asta închid discuția și vreau să merg în cameră, dar murmurul lui mă face să mă opresc, simțind ca și cum o mie de cuțite mi-ar mutila inima.

   — Așa cum ți-ai pierdut și fata...

   Mă întorc cu fața la el, cu ochi mari și lacrimi în ei care vor să cadă. Merg spre el cu pași apăsați, gata să sar la gâtul lui și să-l strâng cât de tare pot, până și ultima lumină de viață se afundă în abisul întunericului. Nu... cum de știe?!

   — Ce ai zis, Severus?

   Chipul lui nu exprimă nimic, o figură neutră. Sângele îmi fierbe în vene, respir greoi și tot ce vreau acum este să-l snopesc în bătaie din cauza indiferenței lui. Îmi încleștez maxilarul, așteptând măcar un răspuns din partea lui, și scurt să fie, că dacă îmi oferă o explicație cred că voi claca.

   — Știu că ai fost însărcinată în seara aia, când ai fost torturată, mi-o trântește el, iar eu simt cum cerul mi-a căzut în cap. Am aflat de la Pettigrew, care voia să-i spună Lordului Întunecat asta.

   — Și n-a făcut-o el, ci tu, nu? întreb, ridicând tonul vocii. Știai... știai în tot acest timp și nu mi-ai zis?!

   — Cath, calmează-te, spune Igor, apucându-mă de braț, dar mă smucesc.

   — De ce nu mi-ai zis?! De ce?! Tu știi cum e să pierzi un copil și să trăiești cu moartea lui pe conștiință?! NORMAL CĂ NU PENTRU CĂ NU ȘTII CE-S ALEA SENTIMENTE! strig la el, lacrimile curgând șiroaie pe obrajii mei.

   — Cath, te rog...

   — Tu... tu ești motivul pentru care Lyra nu mai e lângă mine! I-ai spus lui Tom despre asta și și-a pus acoliții să-mi distrugă corpul, în timp ce el mi-a luat de lângă mine fratele și cumnatul! Bravo, Snape, bravo! Din cauza ta nu mai pot avea copii, deoarece am fost mușcată de un vârcolac și mutilată cu argint vrăjit!

   — Cath...

   — Am crezut că te-ai schimbat, dar aparent nu! N-am să te iert niciodată pentru asta, știi de ce? PENTRU CĂ EȘTI MORT PENTRU MINE!

   Țip până rămân fără voce, apoi trec pe lângă el și ies afară, ignorând complet strigătele celorlalți doi. Nu contează unde merg, doar să nu fiu nevoită să-i văd chipul pentru că nu voi fi în stare să mă controlez. Mă afund mai adânc în pădure, cât mai departe de el. 

   Mă uit în urma mea, realizând că sunt singură în sfârșit. Mă așez pe primul butuc care intră în raza mea vizuală, lăsând lacrimile amare care mi-au inundat ochii, să curgă, una câte una. Îmi ridic capul spre cerul plin de stele, simțind cum mă apucă încă o criză de plâns. Scotocesc prin buzunare, găsind cadoul de la James de acum mulți ani, cadoul care trebuia să ajungă la fetița mea. 

   „ — Wings, ce faci acolo? m-a întrebat Lily, trecând pe lângă canapeaua din sufrageria ei.

   — Știi tu, caut ceva special pe micuța Ly. Nu vreau să o întâmpin cu mâna goală.

   — Cred că avem acel ceva chiar aici, am auzit vocea lui James de la etaj, apoi l-am văzut coborând cu un obiect mic în mână.

   M-am încruntat slab, ridicându-mă puțin. Cumnatul meu s-a așezat în dreapta mea, iar sora în stângă. A participat și ea la mica surpriză, asta e clar. Și-a întins mâna, iar pe palma lui stătea o cutiuță. Am luat-o și am început să desfac fundele ceremonios. Am dat la o parte capacul, rămânând cu gura căscată.

   — Știu cât de mult ești atașată de bijuterii, așa că, probabil, va fi și Lyra.

   — L-am luat imediat cum i-ai hotărât numele, Cath, a spus Lily, zâmbind dulce. E cadoul nostru pentru micuța ta rază de soare, în cazul în care nu vom apuca să o întâlnim.

   I-am luat pe amândoi în brațe, șoptindu-le cât de mult îi iubesc. N-am crezut că, după puțin timp, nu o să-i mai am alături pe niciunul."

   Îmi plimb degetele pe numele gravat în aur, cu un gol în suflet imens. Îl strâng în pumn și înghit în sec. Probabil nu trebuia să țip așa la el, adică nu am nicio dovadă că el a spus sau nu. Și Peter știa, dar cum? Să ne fi spionat și după a dat fuguța la Tom? Ar putea să fie și asta.

   Se vede că nu judec cum trebuie când sunt nervoasă. Nu, nu e mort pentru mine, e la fel de viu ca prima dată când am avut sentimente pentru el. Mint cu nerușinare, mă mint pe mine însămi. Dar un lucru e cert și anume că nu-l voi ierta pentru că nu mi-a zis că știe. Putea să o facă când eram doar noi, nu de față cu o persoană care habar n-are prin ce am trecut.

   Mă îndrept de spate când aud pe cineva apropiindu-se. Îmi șterg repede lacrimile cu podul palmei, apoi mă surprind, zicând cu o voce răgușită:

   — Snape, dacă tu ești, n-am starea necesară să-ți vorbesc.

   — Nu știu dacă e din fericire sau din păcate că nu e el, spune o voce groasă.

   Mă întorc și zâmbet în colțul gurii. Pot spune că mă bucur că a venit după mine și nu a stat. Igor vine în fața mea, apoi se așează pe iarbă, încolăcindu-și brațele în jurul genunchilor. 

   Se uită la mine într-un mod simpatic, la urmă fixându-și atenția pe pumnul meu. Întinde palma în fața mea, așteptând să îi arăt lucrul cel mai de preț pentru mine. Îmi strâng buzele, punând lănțișorul în mâna lui, pe care începe să-l studieze atent.

   Nu mă deranjează curiozitatea lui, m-am obișnuit în ultimul timp și pot spune că am vagul sentiment că ne știm de mai mult timp decât vrea să arate. Las gândul ăsta deoparte când începe să mă întrebe:

   — În câte luni erai?

   — Aproape în trei, mai erau vreo două sau trei zile și trebuia să-i zic lui Sirius. Deja îi hotărâsem un nume, iar viitorul tată n-avea habar că urma să aduc o minune pe lume. Dar acum e prea târziu, mormăi, mai nou fiind interesată de peisajul din jur.

   — Îmi pare rău, spune el cu glas frânt. Știu că n-ai nevoie de milă sau ceva, dar nu pot să nu zic asta.

   — E în regulă, chiar dacă mai sufăr de pe urma pierderii ei.

   — Și tu crezi că Severus i-a zis lui Voldemort despre asta? mă chestionează el.

   — Nu știu ce să mai cred, sincer. Dar chiar dacă n-a spus, nu-i oferă niciun drept să ascundă faptul că știa. Nu înțelege cum e să pierzi un copil, să nu mai zic de faptul că eu am pierdut aproape tot ce aveam. Nu cred că ar înțelege cineva.

   — Înțeleg mai bine decât oricine, Cath, zice el, aproape inconștient.

   Îmi ridic capul, observându-l atentă. Dacă stau bine și mă gândesc, nu știu absolut nimic despre trecutul lui Igor, doar interacțiunile din timpul misiunii ca Samantha. Cred că a trăit prin mai multe decât arată și, dintr-o dată, pare mult mai bătrân și mai obosit.

   — Ce vrei să spui? îndrăznesc să-l întreb.

   Tace, evitând ochii mei insistenți. Nu trebuie să-i intru în minte să-mi dau seama că încearcă să-și găsească cuvintele potrivite și să nu mă lase, într-un fel, cu ochii în soare.

   Când își găsește curajul, își ridică privirea într-a mea și nu pot spune că sunt șocată de ceea ce văd. O lacrimă îi pică pe obraz, semn că e despre ceva extrem de dureros. Igor Karkaroff, unul dintre cei mai puternici bărbați pe care îi știu, are un moment de slăbiciune. 

   — În urmă cu cincisprezece ani și un pic, am găsit-o pe soția mea și fiul meu morți în casă. 

   Rămân șocată. Igor a fost însurat?! Să nu mai zic de tată! Cum de n-a trecut pe la urechile demonului?

   — M-am alăturat ca să fiu cu ochii pe tine, cu toate că știam riscul. N-am zis nimănui de ei, dar Severus a aflat și mi-a zis că nu o să-i spună lui Voldemort. După ceva timp, mi se întâmplă nenorocirea asta și primul lucru pe care voiam să-l fac era să-l strâng de gât pe trădător, dar am zis că mai bine mă calmez și încerc să aflu cum stăteau, de fapt, lucrurile. L-am întrebat pe Voldemort dacă știa cine sunt și mi-a zis doar că era fata unui Devorator care a renunțat și s-a răzbunat pe el, ucigându-i fiica și nepotul, nu știa că ea era și soția mea.

   — Îmi pare rău, șoptesc după o lungă tăcere. Dar, nu înțeleg ceva... de ce voiai să stai cu ochii pe mine?

   Zâmbesc slab, atât de slab că nici n-ar fi acolo. Își trece o palmă peste față, apoi în păr, decizând să vorbească până la urmă.

   — Tata m-a pus, spunea să probabil o să-l recunoști, de asta am propus să merg eu.

   — Taică-tu? întreb, încruntându-mă.

   — Poate numele lui îți va suna cunoscut. Îl chema Wyatt.

   Dacă ar fi posibil, gura mea ar face contact cu pământul. Ar fi imposibil, dacă l-aș știi pe prietenul tatei sub un alt nume de familie, dar nu l-am aflat în el era în viață. Dar, asta înseamnă că...

   — Stai o secundă, Igor, tu ești... pe jumătate vampir?!

   — A, bună dimineața, spune el amuzat. Dar da, sunt pe jumătate vampir. Această parte nu e atât de bine dezvoltată, dar am ceva abilități. 

   — De ce nu mi-ai spus, și nu mă refer doar la tatăl tău, ci și la asta! 

   — Păi, taică-meu s-a întâlnit cu Matthew cu puțin timp să plecați din regat. L-a rugat să stea cu ochii pe tine în cazul în care i se întâmplă ceva. Te-a supravegheat până ai terminat școala, apoi a aflat de planul lui Dumbledore. Cum el nu putea să facă o mișcare, de teamă că Samantha l-ar recunoaște, m-a trimis pe mine. Știam cine ești cu adevărat, dar am preferat să tac și am intrat în joc. 

   — Asta este... incredibil, cred. Mai e în viață?

   — Nu, răspunde acesta. Și-a transferat puterile în mine și s-a prăpădit, nu-i prea plăcea să fie vampir, dar a ales calea asta din cauza lui Matthew. Erau cei mai buni prieteni, până la urmă. De asta a ales să conducă o perioadă regatul tău, ca până să urci tu pe tron, să fie în regulă.

   — Și a fost, nu-i voi putea mulțumi îndeajuns.

   — Nu mai gândi așa, nu-ți face bine. Acum, te pot întreba și eu ceva?

   — Dă-i drumul.

   — De ce ai reacționat așa când Severus a zis că știe de Lyra? 

   Obrajii îmi iau foc instant. Urăsc când observă și cele mai mici chestii, dar cum să-l învinovățești? Nicio nebună nu reacționează cum am făcut-o eu. Nicio nebună, în afară de mine, desigur.

   Îmi duc mâna la ceafă, zâmbind strâmb. Chiar dacă e întuneric, știu că fața lui Igor e la fel ca a mea atunci când realizez că vin mai multe probleme la pachet.

   — Pentru că sunt îndrăgostită de el, murmur cât de încet pot, doar să nu fie inculpatul prin apropiere.

   — Stai, stai! Lasă-mă să fac niște legături. Deci, tu ești îndrăgostită de Sirius, spune el, eu aprobând încet. Iar el e de tine, dar și Snape e îndrăgostit de tine, iar acum ești și tu de el, iar culmea e că ambii bărbați sunt dușmani.

   Înclin din cap rapid, iar el are o față de zici că a dat expresul de Hogwarts peste el. Chiar atât de rău sună? Vă zic eu, DA!

   — Cath, ești într-o belea mare cât un dragon, concluzionează el. Norocul e că Lupin te vede ca pe o soră.

   Bufnesc în râs. Aici are dreptate, am mare noroc că nu mai are genul acela de sentimente pentru mine. Când mă opresc, mă ridic și îi fac semn că e timpul să mergem. Știu că această conversație va rămâne între noi, cel puțin ultima parte. 

   Ne întoarcem la ceilalți, o idee mai calmă. Nici bine nu intru, că Yvonne mă îmbrățișează. Uimită puțin la început, dar apoi îi răspund. Probabil că am îngrijorat-o și nu pot să nu mă simt puțin vinovată. 

   Se îndepărtează de mine, uitându-se la mâinile ei. Fac același lucru și îmi vine să-mi dau o palmă peste frunte. Am uitat să-mi curăț rănile și să le bandajez. Oftez zgomotos, apoi îi zâmbesc cald.

   — Mă ocup de asta imediat, apoi merg să stau de pază.

   — Oh, nici gând! Tu o să stai aici, eu și Igor vom sta de veghe și să nu te aud comentând! Ai făcut destule pentru o seară și trebuie să-ți tratezi tăieturile. Îl las pe Severus responsabil, spune blonda nervoasă, apoi iese rapid.

   Igor dă din umeri și merge după ea, nevrând să o facă și mai supărată decât era deja. Oftez și îmi iau capul în mâini, încercând să găsesc o soluție pentru toată situația asta jenantă. Dacă mi-ar fi sângerat brațele, altfel vedeam situația, dar nu, trebuia să mă taie pe spate, unde nu ajung. 

   Blestemată să fie momentul ăsta! Mă uit la cel la care am țipat cu câteva clipe în urmă și îmi dau seama că se gândește la același lucru ca mine. Merge să ia câteva poțiuni, iar eu îmi scot bluza, desfac sutienul și mi le pun în fața sânilor. De ce nu putea să rămână blonda aia afurisită și să mă ajute?!

   Simt cum se lasă canapeaua sub greutatea lui, iar eu mă îndrept de spate. Simt cum picură ceva și strâng din dinți, abținându-mă să nu strig de durere. Urăsc când se întâmplă necazuri ca ăsta!

   Încet, mă ajută să mă bandajez, bineînțeles, fără să se mute din locul lui. Din nou, pieptul este strâns de fâșiile albe și abia mă lasă să respir, dar știu că va fi doar până mâine dimineață. Când termină, îmi trag bluza la loc și vreau să plec în cameră. Mă prinde de încheietură și mă întorc, mirată, spre el.

    — Nu a știut de sarcină. Crede-mă, nu i-am spus nimic, nici Pettigrew. Ultimul lucru pe care l-am vrut și pe care încă nu-l doresc este să te văd pe tine suferind.

   În sinea mea, știu că spune adevărul. În sinea mea, a rămas neschimbat. Dacă stau să mă gândesc, toți patru am suferit pierderea unor persoane dragi, parte din familia noastră. Destinul nu e întotdeauna clar în privința oamenilor, dar la finalul călătoriei vom realiza că viața nu e mereu frumoasă și că darul acesteia este însăși viața. Dacă nu avem curajul să o înfruntăm, atunci sigur am trăit degeaba.

   Aleg să-l cred, aleg să cred că, în curând, vom renunța la măști și vom lăsa cărțile pe masă. Sunt conștientă că multe se vor întâmpla într-un timp scurt, dar voi face față, într-un fel sau altul.

Heyo, vă anunț de pe acum că în următorul capitol va fi un râu de lacrimi, eu voi plânge odată cu Cath. Veți avea parte și de o surpriză neplăcută =(

Nox!