Lumos!

   Știți acel moment când treci ca un om normal pe lângă grupurile de elevi, iar ei încep să șușotească? Ei bine, ăsta e primul meu moment când am pățit așa ceva. Mă uit la ei când trec și, sincer, habar n-am ce motiv le-am dat de bârfă. Decid să-l întreb pe Harry, poate a știe el ce se întâmplă.

   Mă îndrept spre masa celor de la Gryffindor, unde îi zăresc pe cei trei. Ajung în spatele nepotului meu și îmi pun mâna pe umărul lui. Tresare puțin, dar când îmi întâlnește privirea se mai liniștește. Face loc pe bancă și mă așez lângă el, față-n față cu Hermione.

   — Ei? Vrea careva să-mi spună ce am făcut de sunt bârfită? îi întreb, mutându-mi privirea de la unul la altul.

   Nu răspunde niciunul și încep să-mi pierd răbdarea când apare Ginny.

   — Bună, Cath! Stai puțin, nu știi?

   — Încerc să aflu, îi răspund, încleștându-mi maxilarul.

   — Scârba aia de Rita a scris niște prostii despre tine, adică unele adevărate, dar te-a pus într-o lumină proastă.

   Îmi întinde un exemplar din Profetul Vrăjitorilor, iar eu îl iau. Pe prima pagină sunt două poze, una cu mine și Harry cu Ron, iar cealaltă cu Cedric. Încep să simt un gust amar în gură, cu fiecare rând scris.

LUCRURILE NEȘTIUTE DESPRE VIITOAREA REGINĂ A VAMPIRILOR

Catherine Samantha Rovergrood, faimoasa Prințesă Regentă a Regatului Vampirilor se bucură de o viață liniștită la Hogwarts, unde e profesoară de Metode de Vindecare. Dar să fie asta tot despre ea?

Ei bine, nu. Viitoarea conducătoare are parte de încrederea directorului Albus Dumbledore și se pare că știe să profite de ea. Mulți spun că face diferențe între elevi, mereu favorizându-i pe copii vechilor ei prieteni. Două dintre exemple ar fi însuși campionii de la Hogwarts. Harry Potter și Cedric Diggory sunt fii lui James și Lily Potter, respectiv Amos și Serenity Diggory, persoane cunoscute cu care umbla în timpul anilor de școală.

Dar asta n-ar fi tot. O spune Draco Malfoy, unul dintre elevii agresați de profesoara Rovergrood. „ Chiar nu știu ce are cu mine, din câte am înțeles are legătură cu tatăl meu, dar el mi-a zis că au fost prieteni când erau mici. E nebună de legat, dar niciunul dintre noi nu spune nimic. Ne e frică de ea."

Se mai știe că este foarte apropiată de Remus Lupin, profesorul de Apărare contra Magiei Negre din anul precedent, care s-a aflat că este vârcolac și cu care a avut o relație, dar nu numai. În urmă cu câțiva ani, i-a mărturisit iubire eternă criminalului Sirius Black, cu care urma să se căsătorească, dar să fie oare asta tot?

„ De la începutul anului, poartă un inel cu diamant, printre multe altele. Am impresia că acela e un inel de logodnă, iar la cât de bine se înțelege cu profesorul Karkaroff, mă face să cred că e ceva între ei." spune Pansy Parkinson. Să se fi înfiripat ceva între ea și Igor Karkaroff de la ultima întâlnire? Sau să fie doar o simplă aventură printre altele?

Niciunul dintre colegii ei de catedră nu a vrut să vorbească, iar când am ajuns să-l întrebăm pe capul casei Slytherin, parcă a văzut roșu în fața ochilor și ne-a avertizat să nu ne apropiem de Maiestatea Sa Regală. Să fie și asta tot o..."

   Arunc ziarul pe masă, strâmbând din nas. Sunt dezgustată de ce a scris scorpia aia de Rita. Eu și Igor?! Probabil i-a dat eroare creierul când n-a mai știut ce porcării să scrie. Îmi vine să vărs, să îi dau cu ceva în cap, să nu știu. M-a făcut să par o femeie ușuratică... m-a făcut să par una care se culcă cu cine apucă! Ei, las că am eu grijă de ea, se pare că nu i-a ajuns ultima amenințare.

   — Vaca de Rita, am eu grijă de ea, murmur încet.

   — E adevărat? Chiar ai fost cu Sirius Black? întreabă Ginny, așezându-se lângă Hermione.

   Oftez și îmi ciupesc vârful nasului. Poate ar fi mai bine să le spun o parte din adevăr, măcar așa vor ști cât de mult pot exagera. Nici nu vreau să știu ce față a făcut Sirius când o fi pus mâna pe vreun ziar.

   — Ascultați la mine, copii. Ca în orice poveste, chiar și în ziarul ăsta, există un gram de adevăr și am să vi-l zic eu, așa cum ar putea să o facă oricine altcineva. Ginny, vreau să-ți zic că restul profesorilor, Harry, Ron, Hermione și Cedric știu de faptul că urma să mă mărit cu Black, la fel ca toată lumea de atunci.

   — Cât despre faza cu Karkaroff, știu sigur că n-ai fi cu el având în vedere ce am aflat, spune Harry, punându-și palma peste a mea. Iar despre acel inel, doar câteva persoane știu. Da, Cath e logodită, dar nu cu Durmstrang-ul ăla.

   — Serios?! Cu cine?!

   — Vei afla la momentul potrivit, Ginny. Deocamdată vreau să țin totul cât mai ascuns, spun, râzând încet de entuziasmul ei.

   — În schimb, ce e cu restul? Cu profesorul Lupin? întreabă Hermione, cam ezitat.

   — Când eram în anul cinci, eu și Remus am avut o relație. N-a durat decât doi ani, din cauza unei treburi care a necesitat plecarea mea, iar ce am avut noi s-a stins. Țin la el ca la un frate, iar el mă consideră sora lui mai mică și proastă.

   Îi aud cum chicotesc și mă alătur lor, apoi continui pe un ton serios:

   — Cât despre Malfoy și Snape... lucrurile sunt mai complicate. E adevărat, când eram mică, undeva la patru ani, mă împrietenisem cu Lucius, dar după s-a întâmplat ceva ce m-a făcut să-l urăsc, iar faptele lui au continuat.

   — Și Snape? întreabă Ron, luând o gură din pâinea lui cu gem.

   — Aici e și mai complicat. Ați crede pe cineva dacă v-ar spune că eu și Snape am fost apropiați, prieteni extrem de buni?

   Când am terminat de spus întrebarea, Ron începe să tușească, semn că se înecase cu mâncarea. Fetele și Harry mă privesc de parcă n-aș fi de pe această lume.

   — Dar voi doi aproape vă omorâți! zice Ron, revenindu-și.

   — Da, dar n-am fost așa tot timpul. Când eram în primul an, el era printre singurii mei prieteni, apoi, câțiva ani mai târziu a făcut o prostie pentru care nu l-am iertat și uite-ne acum, mereu la cuțite.

   — Îmi pare rău să aud asta. Acum mai am un motiv în plus să-l urăsc, șoptește Harry. Ce ți-a făcut?

   — Ăsta e un subiect despre care nu vreau să vorbesc încă, nu sunt pregătită pentru a povesti asta, dar vă promit că o voi face curând.

   — Înțelegem, nașă, stai calmă.

   — Acum, eu îi voi face o mică vizită prietenei noastre ziariste, dar înainte, cu cine mergeți la bal? îi întreb pe cei patru.

*******

   Am zis că îl urăsc pe Albus? De ce zic asta, explic de îndată, pentru că în afară că nu crede, îmi cere ceva ce va necesita un efort imens pentru mine. M-a rugat ieri, dar fix ieri, să cânt mai spre finalul cinei o piesă la pian. Aparent, viața mă urăște pentru că a sosit seara cu pricina.

   E adevărat, a fost una dintre cele mai frumoase zile de Crăciun pe care le-am trăit. Am stat în camera comună a celor de la Gryffindor, plus după amiaza cu Cedric. Încerc să petrec mult timp cu toți, atâta cât îmi permit și eu. 

   Am stat să deschid cadourile cu ei. Ca în fiecare an, iar am primit cărți, foarte multe cărți, dar unele mi-au ajuns la suflet, ca cele de la Harry, Cedric și Sirius, iar eu sper că cele de la mine le-au plăcut. 

   În afară de atmosfera de sărbătoare, am avut dreptate în legătură cu ultimul articol scris de Rita. Sirius mi-a dat mesaj pe pergament să mă întrebe care e faza cu el și a făcut-o pe scorpia aia în toate felurile, dar când a auzit ce i-am făcut, nu numai că a râs, dar voia să fi fost de față. Să zicem doar că Rita a cam stat pe tușă în ultima lună, nu de alta dar nu a mai putut să meargă. Nu intru în detalii.

   Înghit în sec când mă uit în oglindă. Rochia mea roșie cu umerii goi, dar și mâneci lungi, îmi pune în evidență bustul, rujul roșu îmi încadrează bine fața, iar pantofii sunt ascunși de lungimea rochiei. Sper doar să nu mă împiedic, atâta. Doar că lipsește ceva. Merg la sertarul în care îmi țin bijuteriile și încep să caut după o pereche de cercei care s-ar potrivi.

   Privirea îmi fuge pe pat, unde o cutiuță negră așteaptă să fie deschisă. E singurul cadou pe care nu l-am deschis, pentru că știu de la cine e. Îmi adun curajul și o iau, desfăcând funda. Scot capacul și rămân gură-cască. Diamantele din perechea de cercei lungi nu-mi arată decât că au fost destul de scumpi. Mă mai uit înăuntrul cutiei și găsesc o bucățică de hârtie.

   „ Poartă-i diseară, chiar dacă orice piatră prețioasă îți este inferioară ca strălucire. Vei întoarce capetele ca întotdeauna."

   — Idiotul, murmur pentru mine.

   Chiar nu vreau să știu cât l-a costat pe Severus. Pufnesc amuzată și zâmbesc fără să vreau. Simt cum inima începe să-mi bată mai repede, iar asta e numai din cauza lui. Da, am început să am sentimente pentru el, da, mă calcă pe nervi câteodată sau mereu. Dar nu, nu voi renunța la Sirius pentru el. Sunt logodită, iar eu nu sunt genul ca să înșele.

   Trag aer adânc în piept. Mă pun, din nou, în fața oglinzii, aranjându-mă pentru ultima oară. Îmi las părul pe spate, când ușa se deschide. Mă întorc, încet.

   — Nașă, ai un mi-... Wow, spune Cedric, uimit.

   — Arăți și tu bine.

   — Tu ești superbă ca o regină, zice el, apropiindu-se. De unde ai cerceii?

   — Ăm, îi am de mult timp, mint cu zâmbetul pe buze. Ai venit aici să mă întrebi ceva?

   Se așează pe canapea, părând extrem de emoționat. Mă încrunt slab. Nu l-am văzut niciodată așa și, sinceră să fiu, mă îngrijorează puțin. Mă pun lângă el, luându-i palmele într-ale mele.

   — Ced, orice ar fi, poți vorbi cu mine. S-a întâmplat ceva?

   — Nu, de fapt da, adică nu știu. Voiam să-ți zic de mult timp, dar mi-e teamă de reacția ta, spune el, cu ochii în podea.

   — Scumpule, e cumva despre Cho?

   — Într-un fel, ne-am certat și era să rămân fără parteneră la bal.

   — De ce?

   — Pentru că... pentru că nu am sentimente doar pentru ea, ci și pentru altcineva.

   Înghite în sec, mușcându-și buza. Să-i fi furat altă fată inima și să nu vrea să recunoască asta?

   — Ced, ai sentimente pentru două fete?

   — Nu, am sentimente pentru o fată... și un băiat, gata, am spus-o.

   Rămân puțin șocată. Cedric al meu e bisexual?

   — Știu ce ai de gând să zici, că nu e normal, dar eu...

   — Nu! Nu, nu asta voiam să zic, îl întrerup cu un zâmbet mare pe buze. Mă gândeam când vei realiza ce ești cu adevărat.

   — Ce vrei să spui? Ș-Știai? întreabă el, privindu-mă în ochi.

   — Nu eram sigură. În primul tău an te uitai atât după băieți, cât și după fete, dar am ales să nu întreb atunci. A durat ceva să accepți ce ești, dar mă bucur că ai reușit.

   — Adică nu ești supărată?

   — Nu, Merlin, nu! Mă bucur că ai învățat să iubești și că...

   Nu mai apuc să continui deoarece începe să plângă. Mă panichez, luându-i fața în palme, ștergându-i lacrimile. Îi pun capul pe pieptul meu și îi mângâi spatele, sperând că se va calma. Cum poate să creadă că nu-l voi accepta așa cum e? Oi fi eu nebună, dar nici așa.

   Suspinele i se liniștesc, dar continuă să mă țină în brațe. Îl sărut pe creștet, oftând tare. Uneori am senzația că par foarte rea de nu-mi spun copii ce simt.

   — Ced, niciodată să nu crezi că nu te voi accepta dacă iubești pe cineva. Indiferent, că e fată, băiat sau orice altceva, vreau să te văd fericit. Iubirea, of, Doamne, iubirea trebuie să se manifeste printre oameni în orice fel. Eu te iubesc ca pe copilul meu, pe Minerva ca pe mama, pe tatăl tău ca pe un frate, iar pe Sirius ca pe jumătatea mea. Să nu-ți fie teamă să împarți iubire, deoarece și tu o vei primi.

   — Mulțumesc, nașă, spune el, mai calm acum.

   Se ridică și își șterge obrajii, apoi zâmbește slab. Cât îl ador când e fericit, mă liniștește enorm.

   — Dacă vrei, putem vorbi și altă dată despre asta. Vom întârzia la bal, iar eu simt că voi claca în orice moment. 

   — Stai calmă, sunt convins că vei fi minunată, zice el, ridicându-se. Eu merg să o iau pe Cho, ne vedem jos. Și mulțumesc că ești aici pentru mine.

   Îmi face cu mâna, apoi iese din cameră. Mă bucur că și-a găsit curajul să-mi spună mai întâi mie, dar nu cred că Serenity ar fi făcut urât. A plăcut-o mult pe Marlene în timpul școlii și au fost împreună ceva timp, deci n-ar fi avut nimic împotrivă. 

   Trag aer în piept. E timpul ca spectacolul să înceapă.

   Cobor scările în fugă, având grijă să nu mă împiedic și să cad în nas. Sunt în întârziere și pariu fac că deja lumea s-a așezat la mese. Merek, Rayn, Alton, Yvonne, Kayla și Kaytelin m-au contactat și am stat puțin de vorbă, iar când am văzut cât este ceasul, am intrat în panică. Ajung în fața ușilor, constatând că am venit cu vreo opt minute mai târziu.

   Împing bucățile de lemn masiv, iar decorul mă lasă cu gura căscată.  Pe deasupra capului meu văd că o parte din pajiștea din fața castelului a fost transformată într-un fel de peșteră plină de zâne luminoase... Adică, în tufele de trandafiri care au fost aduși acolo prin magie se află sute de zâne vii care fie stau acolo, fie zboară deasupra unor statui care par să-l înfățișeze pe Moș Crăciun și renii săi.

   Toți pereții sălii au fost acoperiți cu o peliculă de gheață argintie și strălucitoare, cu sute de ghirlande de vâsc și iederă care traversează tavanul înstelat. Mesele Caselor au dispărut, locul lor fiind luat de circa o sută de măsuțe luminate de lămpi mici, fiecare având în jur de douăsprezece locuri.

   Nici nu am apucat bine să intru, că deja ochii au fost ațintiți spre mine. Înghit în sec și încerc să-mi controlez respirația, cu fiecare pas făcut către masa profesorilor. La un moment dat, Albus se ridică în picioare, își ia bagheta și o duce la gură. De ce am senzația că-mi va veni să-l sugrum?

   — Înainte să servim cina, îmi face o mare plăcere să anunț faptul că profesoara Rovergrood ne va încânta cu o piesă la pian, scrisă chiar de membrii familiei ei.

   — Albus, eu...

   — Am zis că e mai bine așa, îți vor trece emoțiile mai repede și nu vei fierbe în suc propriu. Așa că, te rog, Cath, spune el, lăsând bagheta în jos.

   Îmi strâng buzele, apoi merg către centrul sălii, unde propriul instrument mă așteaptă. Într-un fel are dreptate, dar acum mi-e imposibil să gândesc. Ce piesă să cânt? N-am pregătit nimic, iar eu cred că mi-am pierdut și vocea. Frumos început, ce pot să zic?

   Trag aer în piept când mă așez pe scăunelul din fața pianului. Îmi pocnesc degetele, făcând să apară un microfon în fața mea. Privesc prin sală, încercând să-mi găsesc curajul care mă cam părăsise. Când întâlnesc o pereche de ochi negri, simt cum mă mai liniștesc. Face un semn discret din cap, probabil însemnând că totul va fi bine.

   — Următorul cântec a fost compus de mama mea, spunându-mi că vrea să știe că a lăsat ceva pe această lume, că nu a plecat ca o nimeni.

   Îmi pun degetele pe clape, apăsând câte una, până reușesc să formez linia melodică corespunzătoare. Cuvintele curg, întocmai ca atunci când îmi cânta mama.

 I want to leave my footprints on the sand of time
Know there was something that, something that I left behind
When I leave this world, I'll leave no regrets
Leave something to remember, so they won't forget

I was here, I lived, I loved, I was here
I did, I've done, everything that I wanted
And it was more than I thought it would be
I will leave my mark, soul, everyone will know, I was here

I wanna say I lived each day, until I died
You know that I, been something in, somebody's life
The hearts I have touched
Will be the proof that I leave
That I made a difference
And this world will see

I was here, I lived, I loved, I was here
I did, I've done, everything that I wanted
And it was more than I thought it would be
I will leave my mark so everyone will know

I was here, I lived, I loved, I was here
I did, I've done, everything that I wanted
And it was more than I thought it would be
I will leave my mark so everyone will know, I was here

I just want them to know
That I gave my all, did my best
Brought someone some happiness
Left this world a little better just because, I was here

   Îmi plimb degetele pe instrument pentru ultima dată în seara asta, cu gândul la femeia roșcată care mi-a dat viață, la bunătatea și determinarea ei. 

   „ Viața este cel mai mare dar pe care îl primim. Depinde de tine cum vrei să ți-o trăiești, dar nu pleca ca cineva fără importanță. Fă ceva măreț, fă ceva de care își vor aminti cu toții, iar la final să le pice o lacrimă pentru că le e dor de tine."

   Decid să-mi deschid ochii, iar sunetul aplauzelor umple sala. Un zâmbet îmi înflorește pe chip, apoi fac o plecăciune. Dacă e ceva de care să fiu mândră în acest moment este faptul că mi-am luat în serios rolul de profesoară și mentor, restul de lucruri vor veni la final. Care final? Al călătoriei pe care n-am sfârșit-o încă.

   Mă întorc la masa Campionilor, cu obrajii roșii. Nu am cântat prea mult în public și clar niciodată față de unul așa mare. Începem să mâncăm când simt o durere în piept, una care îmi taie respirația pentru moment.

   Încerc să mă calmez, nu e momentul pentru așa ceva. Iau o gură de apă, răsuflând ușurată. La finalul cinei, Albus se ridică în picioare, rugându-ne să facem la fel. Face ca mesele și scaunele să dispară, în centru fiind așezată scena unde membrii trupei Surorile Stranii încep o piesă de vals. La naiba, eu cu cine naiba dansez? Cred că stau pe tușă de data asta.

   O mână apare în fața mea, iar eu mă întorc către persoana respectivă cu o sprânceană ridicată. 

   — Ai de gând să accepți sau vei sta bosumflată toată seara?

   — Severus, în acest moment nu prea aș vrea să fiu văzută dansând cu tine. Vor crede că am luat-o razna, șoptesc, aruncându-i o privire urâtă.

   — Mda, știam că vei zice asta, dar dacă vrei să îi ai în vizor pe Potter și Diggory, asta e singura cale. Spionul e și el acolo, destul de aproape de ei.

   Oftez zgomotos, punându-mi palma într-a lui până la urmă. Fiori îmi trec pe șira spinării de la contactul mâinilor noastre, ceea ce cred că nu e un semn bun. Își pune o mână pe talia mea, trăgându-mă mai aproape de pieptul lui. Obrajii încep să-mi ardă când îmi pun mâna pe umărul lui, cealaltă atingându-se cu a lui.

   Doi pași înainte, doi înapoi, ne rotim, încearcă să-ți potolești bătăile inimii că-ți iei bătaie. Ușor de zis, dar al naibii de greu. Mai arunc câte un ochi la finii și nepotul meu, apoi la falsul Alastor. 

   — Încetează să mai faci așa, vei atrage atenția, șoptește el, cu o undă de îngrijorare în voce.

   — Nu vreau să se apropie prea mult de ei, atâta tot.

   — Mda, nu asta pare.

   — Și ce vrei să fac? Să vorbesc cu tine? îl întreb, făcând o grimasă.

   — Sau să mă lași să-ți zic ceva, zice el, dându-și ochii peste cap.

   — Ce anume? Că atunci când a zis Albus că sunt nevoită să cânt chiar atunci, m-am panicat mai ceva ca o pisică?

   — Nu, ci că ai fost extraordinară, șoptește el, făcându-mă să roșesc slab. Încă mai știu când cântai acea piesă, adică încercai să te perfecționezi pe ea. Nu pot să nu zic că nu mi-ai trezit niște amintiri frumoase.

   — N-a fost mare scofală.

   — În fine, se pare că porți cerceii de la mine.  

   — Că n-aveam altceva mai bun de purtat, mint repede.

   — Mincinoaso, te cunosc prea bine. Și încă ai inelul de la nesuferitul ăla de Black.

   — Da, pentru că suntem logodiți, dacă nu știai, zâmbesc forțat.

   — Și dacă nu știai, roșești când îți fac complimente, spune el, cu un rânjet în colțul gurii.

   Îmi strâng buzele, apoi îl calc pe picior. Geme de durere și îmi aruncă o privire urâtă. 

   — Afurisito!

   — Nesuferitule!

   — Căpoaso!

   — Mitocanule!

   — Împiedicato!

   — Arogantule!

   — Idioato!

   — Tâmpitule!

   — Acum că ne certăm, nu ne va mai trimite lumea la Sf Mungo, spune el, abținându-se să nu râdă.

   — Ce să faci acum? Eu doar...

   Mă prind mai tare de umărul lui ca să nu cad. Mă doare pieptul, de fapt, inima, atât de tare că-mi vine să urlu. Respirația îmi e greoaie și cred că mai am puțin și leșin. Am nevoie de aer, acum!

   — Cath, ce se petrece? Ești bine?

   — Da, cred că voi ieși puțin afară.

   — Hai să vorbim cu Igor, să-i spunem, zice Severus, îngrijorat.

   Aprob din cap. Nu cred că voi mai rezista mult. Imediat îl zărim pe Igor, care ne privește șocat. Vorbim câteva secunde când mă lasă să merg până afară, cu condiția să nu stau prea mult.

   Îi zâmbesc slab și fug afară, unde aerul rece îmi ajunge până-n oase. Decid să fac o plimbare prin grădină, dar nici bine nu ajung că mă prăbușesc la pământ, ținându-mă de locul durerii. Privirea mi se întunecă, pierzându-mi cunoștința.

Author

   Câteva ore mai târziu, corpul lui Cath este dus în camera ei. Dar, ceea ce nu știau, nici Severus, nici Igor, era faptul că ea era închisă în subconștient. Buzele lui Cath i se lărgesc într-un zâmbet malefic, iar ochii i se deschid brusc. Albul ochilor era negru, iar irisul verde otrăvitor. Se ridică în capul oaselor. Cu fiecare pas, rochia dispare, lăsând în urmă o pereche de pantaloni negri, iar partea sus a rămas aceeași, doar că este în culoarea neagră.

   Sunetul tocurile spărgeau liniștea, apoi se oprește în fața unei oglinzi. Părul șaten, alb este acum. Colții ei luceau când zâmbește întocmai ca un demon. Își duce o unghie neagră la buze, părând satisfăcută. Recâștigase controlul asupra corpului moștenitoarei.

   Pocnește din degete, iar reflexia ei dispare, înlocuită cu imaginea unei femei în lanțuri, sleită de puteri. Se uită la femeia cu părul alb, iar chipul i se schimonosește de furie.

   — Samantha White, șoptește Catherine.

   — Chiar ea, iar de data asta nimeni nu-mi va mai sta în cale. Voi scăpa de tine curând, iar o nouă eră a întunericului va pune stăpânire pe această lume. Nu vei putea să faci nimic, absolut nimic!

   Demonul îi zâmbește. Este adevărat, demonul din inima lui Cath pusese stăpânire pe corpul și mintea ei, iar ăsta era doar începutul.

Je își face băgăjelul pentru că nu vrea să moară. Sper totuși că v-a plăcut, chiar dacă mă veți căuta și în gaură de șarpe pentru finalul ăsta.

Nox!