Lumos!

   — Ai întârziat, zic, uitându-mă la ceas. Șase minute și treisprezece secunde.

   Ridic o sprânceană și îmi privesc finul fără vreo emoție. Acesta are mâinile pe ambii genunchi, încercând să își recapete suflul. Îmi încrucișez mâinile la piept, apoi plec de lângă trunchiul de copac pe care eram sprijinită.

   — Nu mi-a... sunat... ceasul..., spune el, cu respirația întretăiată. Îmi... pare... foarte rău... nașă...

   Aștept câteva secunde, până când se îndreaptă de spate. Dau din cap, încruntată. 

   — Să nu se mai repete, dar tot primești pedeapsă. Treizeci de flotări, acum.

   Mă privește cu ochii mari și dă să zică ceva, dar îmi ridic mâna, oprindu-l. Merg spre el, stând în fața lui, întocmai cum făcea Alastor cu mine. Îl văd cum înghite în sec, probabil așteptând să explic.

   — Prima datorie pe care o are cel pe care îl antrenez e disciplina. N-ai fost la timp, pedeapsă, până când vei învăța să fii punctual.

   Aprobă din cap și se întinde pe pământ, începând să facă ce i-am cerut. Număr în gând, și observ că e sleit de puteri. Ajunge la douăzeci și nu se mai ridică. Îi spun că nu mai are mult, că le va face, dar refuză. Oftez, gândindu-mă la o cale cum să-l ambiționez să continue.

   Apoi, ca o străfulgerare, chipul tatei îmi revine în minte. Zâmbesc în colțul gurii, și mă întind pe burtă lângă Cedric. Își întoarce capul spre mine și mă privește de parcă aș fi vreo nebună.

   — Ăm, nașă? Ce faci? mă întreabă el, buimăcit.

   — Tata avea o vorbă. „Așează-te lângă cel care vrea să renunțe și ajută-l să își ducă treaba până la capăt." îmi spune tatăl meu când voiam să nu mai fac ceva. Voi sta aici până când te vei decide să-ți reiei activitatea. Hai, să le facem împreună.

   Îmi zâmbește chinuit și își reia poziția, făcând și eu același lucru ca el, în același timp. 

   „— Dar, papa... nu mai pot, spuneam, aruncându-mă în genunchi.

   Întârziasem un minut, iar tata mă pusese să alerg doi kilometri de pădure, cât de repede puteam. Făcusem doar trei sferturi din distanță și eram epuizată. Răsuflam greu, inima îmi bătea foarte repede, gata să-mi sară din piept, picioarele nu mă mai țineau și simțeam cum mă ia amețeala.

   — Cate, hai, nu mai ai mult, zicea tata de undeva din spatele meu.

   Am scuturat din cap în semn de nu și mă luptam să-mi recapăt puterile. Îmi venea să plâng, îmi venea să strig, îmi venea să bat pământul cu pumnii. Eu, prințesa regentă, fata Regelui Vampirilor nu puteam îndeplini o amărâtă de pedeapsă.

   Nu puteam să mai alerg jumătate de kilometru. Ce însemna asta? Eram prea slabă să duc atât de puțin? Simțeam că mă sufoc, că l-am dezamăgit pe tata.

   Numai că a făcut ceva la care nu m-am așteptat. S-a așezat în genunchi lângă mine, zâmbind blând. 

   — Ce faci, papa?

   — Aștept. Asta am de gând să fac până te decizi să te ridici. Știu că poți, raza mea de soare.

   — De ce? N-ar trebui să fii dezamăgit?

   A început să râdă slab, apoi s-a apropiat mai mult de mine, luându-mi mânuțele într-ale lui. Ochii căprui, pe care i-am moștenit, erau de o căldură aparte, indiferent de duritatea pe care o ofereau atunci când era pe tron.

   — Fata mea, vreau să ții minte ceva pentru tot restul vieții tale. Când cineva renunță, nu trebuie să fii dezamăgit. Trebuie să te așezi lângă el și să-l ajuți să se ridice, să-și ducă treaba până la capăt. Așa e și în viață. Nu-ți lăsa apropiații să dea cu piciorul în tot ce au făcut până acum, bine?

   Am aprobat din cap și m-am ridicat, scuturând praful de pe picioare. Începusem iar să alerg, de data asta cu tata în dreapta mea, spunându-mi că voi reuși, că e mândru."

   — Treizeci, gata, îl aud pe Cedric lângă mine.

   Se întoarce și se întinde pe spate. Râd de reacția lui, ridicându-mă în același timp. Mă îndepărtez puțin de el, vreau să-l las să-și tragă sufletul, înainte să începem cu adevărat antrenamentul.

   Îmi dau jos pulovărul și rămân într-un maiou negru. Scot din geantă niște bandaje, desfăcându-le și înfășurându-mi pumnii cu ele, destul de strâns. Aud pași în spatele meu, semn că finul meu s-a decis să nu mai stea întins pe jos, întocmai ca un lemn. Îi arunc sulul și îl prinde cu ușurință.

   Nu-mi pune întrebări și îmi urmează exemplul. În câteva minute, pumnii lui sunt la fel ca ai mei. Îi fac semn să se apropie și îmi înapoiază bandajele.

   — Și acum ce ai de gând să faci?

   — Să te învăț cum să te lupți corp la corp. Mă vei întreba cu ce te-ar ajuta asta în lumea noastră, de aceea am să-ți explic. Mulți vrăjitori nu stăpânesc genul acesta de luptă, de aceea ca să-i înfrunți cum trebuie, mai întâi dezarmează-l și după faci ce știi mai bine.

   — Așa l-ai antrenat și pe James? mă întreabă el imediat.

   — Da, îi răspund cu un oftat. Numai că într-un duel cu Tom e aproape imposibil să-l dezarmezi, iar când ești luat prin surprindere, nu există niciodată probabilitatea să fim înarmați.

   — De aceea singura armă pe care o poți avea e bagheta, murmură el. 

   — Da, începem?

   Aprobă din cap și așteaptă să primească următoarea sarcină.

   — Atacă-mă, cum știi tu.

   Își ridică pumnul, ezitând. Știe că acum nu mai are cum să dea înapoi, știe că e nevoit să lupte. Vrea să mă lovească, dar mă dau într-o parte, cu mâinile la spate. Încearcă și cu celălalt în direcția opusă, dar se petrece același lucru. Face asta de mai multe ori, niciodată reușind să țintească.

   Răsuflă greu și își pune mâinile de genunchi. Zâmbesc în colțul gurii, apropiindu-mă iar de el. Îmi duc mâna sub bărbia lui și o ridic.

   — Prima lecție, obosește-ți adversarul. E cea mai simplă tehnică, dar care necesită cea mai mare concentrare. Trebuie să fii rapid, mai rapid decât cel care vrea să te atace, astfel va fi obosit și așa poți să-l termini, îi explic, fără să afișez vreo emoție. Mai este o oră și jumătate până când trebuie să ne întoarcem, hai să facem o întrecere.

   *******

   — N-a fost rău, îi spun lui Cedric, în timp ce ne îndreptam spre castel. Ești iute de picior, ceea ce e bine.

   — Da, dar tot trebuie să mai lucrez la concentrare...

   — Stai calm, asta numai prin exercițiu vine. Crezi că am fost o luptătoare de când m-am născut? Nu, iar tata obișnuia să se mai plângă din când în când, cu toate că nu de față cu mine.

   Îmi zâmbește dulce și ia o înghițitură de apă. L-am epuizat întreaga dimineață și, sincer, nu știu dacă va fi capabil să stea treaz la ore. E anul șase și are nevoie de ele, dacă vrea să ajungă acolo unde și-a propus.

   Mă întorc spre el și îi observ privirea întunecată. Pare pierdut în gânduri, unele nu foarte plăcute din câte observ. Îmi pun o mână pe umărul lui, el tresărind puțin. Se uită la mine încordat. Văd că-și strânge tot curajul pe care vrea să-l aibă, apoi se întoarce spre mine.

   — De ce ai țipat în seara sortării? Să nu mai zic că l-am văzut pe Snape ieșind dintr-o clasă, iar la câteva secunde și tu.

   Înghit în sec și iau o gură de apă. Îmi închid ochii pentru o secundă, apoi îi deschid, dând de căpruii lui Cedric, care stau în fața mea.

   — Vreau să-mi promiți că nu vei vorbi cu nimeni despre asta, Ced. 

   — Știi că mereu ți-am păstrat secretele, nașă. Acum, îmi poți răspunde?

   Dau din cap în semn afirmativ și mă așez pe iarbă. Îl iau de mână și îl forțez să se așeze lângă mine. Fac o vrajă ca să nu fim auziți, începând să turui:

   — Am simțit o prezență malefică mult prea cunoscută în jurul lui, de asta am țipat. Sunt un alfa, Ced, iar ce am făcut atunci a fost să anunț începutul unor timpuri grele.

   Stă tăcut un timp, încercând să pună piesele cap la cap. Îl înțeleg, asta aș face și eu dacă aș fi în locul lui. Citesc îngrijorarea pe chipul lui.

   — Vrei să spui că... acel Devorator de care mi-ai zis acum două sau trei săptămâni... e Moody?! Știi care e planul lui sau, nu știu, orice altceva?

   — Nu, pentru moment habar n-am, dar orice ar face sper să n-aibă legătură cu Harry, îi răspund sinceră. Am senzația că e ceva legat de revenirea la putere a lui Tom, dar nu sunt atât de sigură.

   — De asta erai cu Snape? Mi-a zis tata că și el era Devorator, dinainte să-mi confirmi și tu asta.

   — Da, mi-a spus să încerc să nu mă panichez și să facem un plan, să acționăm din umbră. Mi-a spus că mă crede pe cuvânt, zic, pufnind amuzată. Nu știu, acum mă simt puțin mai bine că am sprijinul lui Severus...

   Deodată, Cedric începe să râdă. Mă uit la el cu ochii cât cepele. Ce am zis? 

   Mă uit cu o sprânceană ridicată la el. Ce am zis? Am făcut o glumă și cumva nu-mi dau seama? Chiar nu înțeleg ce am spus, sunt buimacă efectiv. Aștept până se potolește, pe chip rămânându-i un zâmbet tâmp. 

   Îmi încrucișez brațele la piept și bat darabana pe unul din ele. 

   — Acum poți să-mi explici de ce ai reacționat așa? Nu-mi amintesc să fi zis vreo glumă sau ceva de genul.

   — De când tu și Snape vă strigați pe prenume? întreabă cu aceeași expresie pe chip, pe care James obișnuia să o aibă.

   Roșesc slab și îmi întorc privirea spre cer. Înghit în sec și îmi prind nasul între degete, încercând să-mi caut cuvintele potrivite. Nu e subiect prea plăcut de abordat, cel puțin pentru mine, de când și-a mărturisit iubirea pentru mine. Lucrul ăsta îl voi lua cu mine în mormânt, pentru că nu știu cum ar reacționa.

   — Nașă, îl aud pe Cedric, simțindu-i palma peste a mea. Nu vreau să mă înțelegi greșit, știu ce s-a întâmplat când erați mici și mai știu de dorința ta de a-l recupera pe vechiul tău prieten, dar vreau să știi că e ciudat pentru mine. Voi vă certați încontinuu, toată școala știe asta, vă spuneți pe numele de familie mereu și... sincer, cred că asta e o schimbare în bine.

   Îmi deschid imediat ochii și îi ațintesc asupra finului meu. Am auzit corect?

   — N-ai observat că de trei ani, ți s-au întâmplat și lucruri bune, nu numai rele? Venirea lui Harry în viața ta a scos-o pe vechea tu, cea pe care o iubesc ca pe propria-mi mamă. Indiferent de vremurile întunecate care ne pândesc, mă bucură faptul că te pot vedea zâmbind, trăind și iubind. 

   — Cedric, eu...

   — Nu, mă vei asculta, mă întrerupe el. Știu că am schimbat subiectul, dar simțeam nevoia să zic că... că îi rămân dator lui Harry toată viața. Și am încredere că îl veți înfrânge pe Voldemort, împreună. Și mai cred că anul acesta Snape te va ajuta, am încredere în el. Cu toate că uneori îmi vine să-l strangulez în somn.

   Încep să râd. Da, și eu mai am uneori dorința asta, mai ales atunci când mă calcă pe bătături mai rău decât o făcea Prongs. Cedric are dreptate, de aproape patru ani sunt schimbată în cine eram înainte de moartea lor și de pierderea Lyrei. Uite-mă acum, urmând să mă căsătoresc și să-l am pe nepotul meu alături de mine.

   Mă ridic și îi întind mâna băiatului, ajutându-l.

   — Dar să fie clar, dacă nu te ajută îl atârn de candelabru, bombăne el. Să nu mai zic de falsul Moody dacă se apropie de tine ca să-ți facă ră-... Cath, ești bine?!

   Nici nu apucă să mă întrebe, că mă prind de umărul lui. Începe să mă doară capul destul de tare.

   „ Imaginea elevilor din anul patru îmi apare în minte. Par îngroziți, albi la față și tremură. Mă întorc spre catedră unde îl văd pe falsul Alastor, cum îndreaptă bagheta spre ceva. Aud îngrozitoarele cuvinte, pe care le-am zis de nenumărate ori.

   — Avada Kedavra!"

   — Cath! Cath! Mă auzi? Ești bine? Ai avut o previziune?

   Aprob din cap și mă uit la el. Încerc să vorbesc, dar cuvintele nu ies pe gură. Parcă ar fi blocate și nu le-ar lăsa cineva să iasă. Cedric mă ține bine de talie și începe să-mi dea palme în obraji și să mă împroaște cu apă peste față.

   Răsuflă ușurat și mă sprijin în continuare de el, chiar dacă simt cum energia îmi revine în corp. E oribil ce am văzut, de-a dreptul oribil, iar asta știu că nu pot să fac nimic să opresc să se întâmple.

   — Da, spun, mirându-mă puțin. A fost o previziune. Când ele se vor întâmpla curând, începe să-mi bubuie capul. Dar nu pot să fac nimic în legătură cu cea de acum, chiar nimic.

   Finul meu oftează și cădem de comun acord să ne întoarcem la castel cât de repede posibil. Dacă el le predă despre blesteme, și mai ales cele de Neiertat, presimt că cineva va avea nevoie de consolare și de puțină vorbă să-și revină.

   După câteva ore, urc scările din Turnul Gryffindor, către dormitoarele băieților. Am avut dreptate legat de blesteme, Minerva confirmând că Neville nu se simțea prea bine. Din câte am înțeles, a avut deja o discuție cu Alastor, cel fals, și s-ar simți mai bine. Eu una nu, mai ales când știu prin ce au trecut Alice și Frank înainte să ajungă la St. Mungo.

   Bat la ușă și aștept să mi se răspundă. Când mi se permite să intru, Neville stătea singur, pe pat, cu o carte în mână. I se luminează chipul la vederea mea, apoi mă așez pe marginea patului lui, într-un final urcându-mă și stând turcește. 

   — Cum te simți, dragule? îl întreb, luându-i mâinile într-ale mele. Știu ce s-a petrecut la ora de Apărare contra Magiei Negre.

   — Îmi dau seama... cred că a aflat întreaga școală, murmură el.

   — Nu, stai calm. Dar n-ai de ce să te temi, Nev. Știu că ai suferit niște traume și probabil le mai ai, dar eu înțeleg asta. Nici nu știi câte lucruri îngrozitoare am văzut pe parcursul mai multor ani, de asta știu ce simți.

   — Nu începe și tu. Bunica îmi tot repetă asta și că nu ar trebui să-mi fie rușine de stadiul în care sunt ei.

   Pufnesc și îi iau fața în palme.

   — Nu sunt bunica ta, sunt nașa ta. Și nu, n-ar trebui să-ți fie rușine, dar ea este nevoită să înțeleagă că nu ești gata să le spui prietenilor tăi. Asta nu arată decât că nu le vrei mila din priviri și că niciodată nu o vei vrea. Este de admirat, nu de criticat.

   Începe să-i tremure buza și îi strălucesc ochii, din cauza valului de lacrimi. Îmi mușc buza, abținându-mă să nu fac la fel.

   — Să știi, dragule, că eu voi fi aici pentru tine. Să nu-ți fie teamă să vii la mine în cameră și să-ți povestesc toate nebuniile în care îți băgam părinții și că uneori voiau să mă omoare din cauza asta.

   Schițează un mic zâmbet și îi pun capul pe pieptul meu, mângâindu-i spatele. O lacrimă îmi pică pe obraz. Mă grăbesc să o șterg și încerc să rămân puternică, pentru el, pentru mine...

   — Știi, inițial bunica ta nu m-a vrut ca nașă pentru tine, dar au convins-o părinții tăi. Au făcut bine?

   — Normal! exclamă el, surprins. 

   — Atunci, spun îndepărtându-l puțin, ce ai zice dacă am petrece ceva timp împreună? Doar noi? Te pot ajuta în weekend-ul ăsta să faci ceva vrăji noi, poate să-ți arăt niște plante. Pomona mereu te laudă prin cancelarie.

   Roșește puțin și aprobă din cap. Îi mângâi obrazul și îi sărut fruntea, apoi scotocesc prin buzunar. Dau de un colț de la o hârtie și o scot, întinzându-i-o. Îi fac cu ochiul și plec din cameră.

   Oftez și mă sprijin cu capul de ușă. Dacă nu ajungeam prea târziu, Neville și-ar fi avut părinții lângă el. Dacă nu făceam atâtea greșeli, n-aș fi plătit un preț atât de scump. Îmi scutur capul și încerc să mă adun. Voi face orice, chiar absolut orice să îi aduc un zâmbet. Îi voi ajuta pe Alice și Frank, voi găsi o cale să le aduc amintirile înapoi.

   Dar până atunci, mai rămân niște probleme de rezolvat, iar una din ele e să pregătesc spectacolul de întâmpinare pentru directorii de la școlile de magie din străinătate. Luate-ar Merlin, Dumbledore, că m-ai pus fix pe mine pentru asta.

Hello! Capitol nou, dragilor. Sper să vă placă. Vă întrebați ce fel de spectacol trebuie să facă Cath, nu? Vreau să vă aud părerile.

Nox!