Lumos!

   --- Harry, ești bine? Parcă ai fi dat nas în nas cu un dragon.

   Mă încrunt slab la vederea chipului fără vreo urmă de expresie a nepotului meu. Încep să-mi fac griji pentru situația în care se află. Dacă o să-mi răspundă cu nu... habar n-am, dezamăgirea ar fi mult prea mare și nu știu dacă sufletul meu va rezista. Dar aș vrea să zică odată ceva că fac aici atac de inimă!

   Oh, probabil am uitat să menționez câteva din ultimele evenimente prin care a trecut. Pentru cei care m-au uitat, sunt Catherine Evans, mătușa băiatului care a scăpat de vărul meu obsedat de putere, Tom Riddle sau Voldemort acum. Nu i-am înțeles niciodată alegerea pentru un nume atât de oribil, dar în fine.

   N-am să mai zic ce am făcut în ultimii patru ani, aproape, am să rezum totul, începând cu motivul pentru care mă aflu aici. De mult timp am vrut să-l cresc pe Harry și acum mai vreau. Dumbledore nu mi-a permis să-l iau la mine din cauza acelei aiurite de profeții și de faptul că această casă ar trebui să-i devină locul unde scumpul meu văr nu va putea să-l rănească. Dar, cum sunt căpoasa dracu, am insistat ca acea legătură să se creeze la conacul meu, unde și așa n-avea cum să-l rănească, dar te pui cu al nebun? Nicio șansă. Scuze, Albus, nu ești nebun, dar așa e vorba.

   Oricum, ieri, când eram gata să mă întorc la castel, mi-a făcut plăcuta surpriză, și aceea că mă lasă să-l iau la mine pe băiat pentru restul verii. Vreau să spun, pentru începutul ei. În a doua parte, vom sta amândoi la Molly și Arthur deoarece este Campionatul Mondial de Quidditch după ziua lui Harry, iar eu n-aș rata pentru nimic în lume evenimentul ăsta. Dacă ar mai fi trăit James, ne-ar fi obligat să mergem.

   A durat aproape o zi întreagă să fac pregătirile de la conac, plus să hrănesc animalele pe care le dețin. Grimmpy, spiridușa mea de casă s-a ocupat de ele, dar n-am apucat să o întâlnesc ieri pe zi și nici pe timpul nopții. N-am mai dat pe acolo de foarte mult timp și, să fiu sinceră, n-am crezut că o voi mai face.

   În afară de pregătiri, a trebuit să-mi anunț vampirii că voi sta acolo. Au fost șocați prima dată, iar apoi au izbucnit în râsete și lacrimi. Vor veni cu câteva zile înainte de ziua lui Harry la noi, în acea perioadă trebuie să nască și Kayla. Sunt nașă de băiat din nou, ceva ce nu mă mai miră.

   Acum, să revenim la momentul prezent. Harry stă pe o treaptă și nu a mai zis nimic de aproape cinci minute, iar eu încep să-mi fac fel și fel de concepții pe care n-ar trebui, dar tot le fac pentru că sunt Cath Evans până la urmă, nu?

   --- Tu... vorbești serios? Nu e vreo... farsă sau ceva...? întreabă el, coborând încă o treaptă.

   Pufnesc amuzată și îl privesc zâmbind, punându-mi o mână pe șold, iar cealaltă în buzunar. Îi e teamă să nu fie un vis ca după să se trezească și să se risipească absolut tot. Îl înțeleg din acest punct de vedere, dar ar trebui să știe că la mine atunci când e de glumă, este, iar când nu, e seriozitate deplină. N-ar trebui să se îndoiască de faptul că i se pot întâmpla și lucruri bune.

   --- Ți se pare că glumesc? Nu, dragule, nu o fac. Dumbledore mi-a acceptat într-un final această... dorință, să zic așa, de a te lua de la unchiul și mătușa ta, spun, privindu-i pe cei în cauză.

   Acesta nu mai spune nimic preț de câteva clipe, apoi sare de pe ultimele trepte și mă ia în brațe, strângându-mă de parcă ar fi ultima oară când ar face-o. Zâmbesc la gestul lui și îi răspund, mângâindu-i spatele ușor. În acest moment... simt că... îmi îmbrățișez propriul fiu, al meu, pe care l-am purtat în pântece șapte luni. Dacă vă întrebați de ce șapte, atât ține sarcina la vampiri.

   În minte, ca o străfulgerare, se redau imagini de când am aflat că voi fi mamă, că voi avea o fiică. Lyra... n-am apucat să-i zic lui Sirius de ea... dar nici nu o voi face. Nu încă, nu e momentul pentru așa ceva.

   Alung gândurile astea. Trebuie să trăiesc prezentul, chiar dacă trecutul amenință să revină. Mă dau un pas în spate și îi cuprind chipul lui Harry în mâini. Îmi zâmbește, ochii lui verzi precum smaraldul sclipind de bucurie.

   --- Dacă ai despachetat, mai bine te-ai grăbi să-ți refaci bagajul cât mai repede, zic uitându-mă la ceasul negru de la mâna mea. Chiar dacă plecăm pe întuneric, vreau să ajungem înainte de miezul nopții. A, și să-ți iei mătura.

   Aprobă din cap și îl văd cum urcă la etaj, fugind și probabil, nemaiavând răbdare să plece odată de aici. Locul ăsta, pentru gustul meu, este mult prea toxic. Îmi întorc privirea către sora mea. Aș fi vrut să mă înrudesc numai cu Lily, dar nu primești ce ceri, bine, nu tot timpul.

   Fac câțiva pași către ei, acum stând față-n față. O privesc de sus, fiind puțin mai înaltă decât ea, probabil și din cauza sandalelor. Zâmbesc în colțul gurii și mă întorc cu spatele la ea, intrând în sufragerie. Să fiu a naiba dacă se zărește un fir de praf în casa asta! Și eu fac curățenie, dar nu cât să-ți scârțâie sub picioare, la fiecare pas.

   Pe șemineu, adică deasupra lui sunt diferite poze cu Dudley. Mi-ar fi plăcut să-i fiu mătușă în adevăratul sens al cuvântului dacă Petunia nu era mai acră decât o lămâie și fără suflet ca Malfoy, crispatul ăla blond. Dacă ar fi fost poate puțin mai înțelegătoare... n-aș mai fi zis anumite lucruri și probabil mi-aș fi luat rolul de soră în serios, în cazul ei.

   --- Deci... n-ai de gând să ne spui unde îl duci pe băiat?

   Ridic o sprânceană și mă întorc pe călcâie. Vernon, care părea enervat la culme de faptul că mă aflu aici, mă întrebă pe cel mai calm ton. Ciudat, nu credeam că o să facă asta într-o zi.

   --- Ce-ți pasă ție? Nu vrei să nu-l mai vezi în casa ta... mai bine de un an? Îți fac această favoare, nu trebuie să știi ce voi face, zic pe un ton rece.

   --- Nu-mi pasă, dar vecinii...

   --- Ah, vechea gură a lumii! spun, zâmbind cu jumătate de gură. Mda... Îl duc la conacul familiei mele, la mii de kilometrii distanță de aici.

   Își mărește ochii când aude de această proprietate a mea. Lăcomia, încă un lucru pe care nu-l suport și cred că nu o voi face niciodată. Oamenii cum aud cât de bogat ești, imediat se dau pe lângă tine pentru averea ta, dar atunci când nu mai ai nimic, nu-ți va întinde nimeni mâna ca să te ajute, indiferent cât de mult ai făcut-o tu în trecut. De asta prefer să nu zic de rangul meu înalt în societate.

   --- Nu trebuie să îngrijorați, nu că ați face-o, dar vă zic că nimeni nu calcă pe acolo și Harry va fi în siguranță... oriunde va fi cu mine.

   Aici nu mint. Indiferent în ce situație ne vom afla, mă voi asigura că nu va păți absolut nimic, chiar dacă ar însemna să-mi dau ani din viață sau chiar și pe aia pentru el. Voi face tot ce-mi stă în putință ca el să trăiască, să zâmbească și să fie fericit. Acum că am șansa asta, de ce să nu profit de ea?

   Câteva bufnituri și pași pe scări sparg liniștea care se așternuse în cameră. Zâmbesc și trec pe lângă Petunia și soțul ei, vrând să-l ajut pe nepotul meu. Cufărul, colivia lui Hedwig și mătura, Bolidul dăruit de nașul lui și viitorul meu soț stăteau la baza scării. Îmi scot bagheta, iar când sunt în dreptul lui, îl întreb dulce:

   --- Sper că n-ai uitat nimic, nu? Să vedem... haine și încălțăminte, împreună cu uniforma și roba ta sunt acolo, nu?

   --- Da, acolo sunt și manualele și albumul, plus ce-mi mai trebuie la poțiuni, spune el, încruntându-se slab.

   --- Bun, să vedem... harta, mantia și pergamentele sunt toate acolo, nu? Bagheta ți-e la îndemână?

   --- Da, spune el, scoțând de la spate bagheta cu același miez ca al meu. Și restul obiectelor sunt acolo.

   --- Perfect.

   Rostesc o incantație, iar cufărul dispare sub privirea uimită a lui Harry. Râd de reacția lui care, culmea, este aceeași cu a lui James când a văzut ce pot să fac. Știu că nu-i va plăcea să-l compar cu tatăl lui din nou, așa că țin asta pentru mine.

   --- Nu credeai că voi pune cufărul ăla greu pe mătură, nu? Așa, ieșim prin spate și îi vei da drumul lui Hedwig, iar ea ne va urma zburând.

   Aprobă din cap. Scot din buzunarul blugilor un colier cu safir și îl pun la gâtul băiatului. Se uită la mine cu ambele sprâncene ridicate. 

   --- Ăsta nu e colierul pe care i l-ai dat lui Sirius? Cel al mamei tale?

   --- Nu este ăla, e o altă piatră, îi răspund făcându-i cu ochiul. Colierul are trei pietre, una este la nașul tău, iar celelalte sunt la noi. Cu pelerina este extrem de greu să zbori pe mătură, deci e cea mai simplă soluție. Acum, fugi și dă-i drumul lui Hedwig, voi veni și eu.

   Acesta ia colivia și mătura, apoi dispare în bucătărie, prin ușa din spate. Mă întorc spre cei trei și zâmbesc slab. Îi întind mâna Petuniei.

   --- Nu vreau ca vizita asta să se termine ca ultima, zic confidentă. Păcat că... situația este așa cum e, mi-ar fi plăcut ca relația dintre noi... să fie mai stabilă.

   --- Dar nu este, sora mea a distrus posibilitatea asta, șoptește ea, dând într-un final mâna cu mine.

   --- Nu, Tuny, tu ai distrus-o. Și nu uita, Lily a fost și sora mea care... avea darul să vadă ce era mai bun în alții, chiar și în mine. Eu mai am speranța că vom fi mai apropiate în viitor, dar asta depinde doar de tine. Mi-ar fi plăcut să fiu o mătușa bună și pentru Dudley, nu doar pentru Harry.

   Cu astea fiind spuse, înclin o dată capul în semn de salut, îmi iau mătura care era lăsată la intrare și plec în bucătărie, unde ies pe ușa de acolo. Îl găsesc pe Harry, așteptându-mă, lăsându-se de pe un picior pe altul.

   Îmi pun un braț după umerii lui și-l trag într-o îmbrățișare. Îmi răspunde zâmbind, eu sărutându-i fruntea. Când mă dau un pas în spate, îi întorc piatra de la gât, făcând același lucru cu a mea.

   --- Ești gata? Să te ții aproape de mine, vom zbura destul de departe, zic trecându-mi un picior pe partea cealaltă a cozii de mătură.

   Nu spune nimic, ci doar privește uimit modelul de mătură. Rânjesc și las afară un râset destul de colorat. Hei, eu mi-am luat prima un Bolid, deci nu e vina mea că Sirius i-a luat și lui.

   --- De cât timp îl ai? mă întreabă la fel de șocat.

   --- De când a ieșit pe piață, răspund, dând cu piciorul în pământ și rămânând în aer. Mai bine am pleca acum, când toată lumea doarme.

  Dă din cap în semn pozitiv și încalecă și el, apoi urcă în înălțime după mine. E atât de plăcut, n-am mai zburat așa de câțiva ani, nu de când am aflat de aripi. Da, am uitat ce plăcut este să zbori pe timp de noapte, riscând să fii văzut de încuiați.

   Pornim spre est, iar cerul este senin. N-aveam chef de vreo ploaie, deci e numai bine. Ne îndepărtăm de Aleea Privet numărul 4 sau, mai bine zis, ne îndepărtăm de orice urmă de civilizație.

   Doamne, cât îmi plăcea când James și cu Sirius veneau după mine și mă luau de la Alastor, doar pentru a petrece două luni împreună, fără griji de teme sau de orice altceva. Orice... ce nu însemna tristețe, plâns, dezamăgire, frică și... pierderea controlului. Nu, nu trebuie să mai gândesc astfel, trebuie să las naiba gândurile astea la o parte și să mă axez pe ce mai am, pe motivul pentru care trăiesc.

   Îmi întorc privirea către Harry. O idee, parcă demult uitată, revine în capul meu. Ce ar putea fi mai bun în acest moment decât o întrecere cu nepotul meu?

   Băiatul se uită la mine, iar eu ridic sugestiv din sprâncene. Prima dată nu prinde ideea, dar apoi, fața i se luminează, înțelegând ce vreau să spun. Ca răspuns, îmi oferă cel mai bun zâmbet al lui. Ne oprim în aer câteva, asigurându-ne că suntem la același nivel. Apoi, pornesc, luând viteză și de asemenea un avans în fața lui.

   Iar dacă am avut vreodată în cap ideea că-l voi întrece, ei bine, mă înșel amarnic. În câteva secunde mă ajunge și chiar și mă întrece. Dar nu renunț cu una cu două.

   „ Wings, nu credeam că ești ma înceată decât cum e Lockhart la minte. Hai, arătă-mi tot ce poți!"

   Nici nu știa că va regreta acele cuvinte. Încerc să-l depășesc pe băiat, dar nu-mi prea iese. Dacă l-a moștenit și pe Sirius, e clar, sunt învinsă, dar n-am zis că nu voi încerca să-l bat la propriul lui joc. Mă prind mai bine de coadă și mă dau peste cap, făcând o tumbă peste Harry, la final, ajungând în fața lui.

   Îmi zâmbește și încetinește, zburând mai departe. Mă mai uit o dată la ceas. Acele arată ora 22:30. Într-un sfert de oră ar trebui să ajungem, asta dacă nu întâmpinăm vreun obstacol, în cel mai rău o furtună. Mă uit la cerul care e senin, la stele și nici o urmă de lună în seara asta.

   La un moment dat zăresc bariera creată de a proteja locuința și pădurea. În mod normal ea este invizibilă, dar cum noi avem pietrele de la colierul mamei, ne e mai ușor să o găsim.

   Îi fac semn băiatului că e timpul să coborâm. Ajungem pe pământ și îmi mijesc ochii, căutând-o pe Hedwig. 

   Un fluturat de aripi deasupra capului meu mă face să-l ridic. Bufnița se așează pe umărul meu. Harry privește în jur, apoi mă întreabă:

   --- De ce e o barieră ridicată? 

   --- Pentru alți vrăjitori și mai ales pentru Minister. N-am chef să-l văd pe Fudge pe aici, dar nici că ar veni, îi răspund, apropiindu-ne mai mult de locul pe unde trebuie să intrăm.

   --- De ce? Ai ceva de ascuns pe aici?

   --- În afară de câteva sute de creaturi magice periculoase pentru noi care apără conacul, da, l-aș avea pe Sirius. De aia nu știe nimeni de locul ăsta, doar câteva persoane de încredere, acum și tu.

   Îi zic zâmbind, apoi îmi iau bagheta. Rostesc incantația care deschide calea către locuința mea dragă. Îl iau de mână pe nepotul meu, care mă strânge de ea și înaintăm prin întuneric, singura sursă de lumină fiind de la ferestrele de la parter. 

   Îi privesc reacția, care devine una din ce în ce mai uimită și pufnesc amuzată, nu de cum face ci pentru că înțeleg.

   Clădirea înaltă cu două etaje, în stil victorian, dar care în timp, a ajuns să arate ca o casă abandonată, împreună cu buruienile care îi oferă un aer antic și primitor în același timp, îl facu pe băiat să rămână cu gura căscată. 

   --- Harry, bun venit la conacul familiei Rovergrood, mai bine zis moștenit de la părinții mei. Mulți ar spune că e bântuit. Eu cred că e superb. Fiecare poveste care a fost creată aici și-a pus amprenta asupra acestui loc.

   --- Eu cred că e uimitor, murmură el, privindu-mă cu ochii lui sclipitori. 

   Urcăm scările care duc la intrarea principală, dar nici nu apuc bine clanța că ușa se deschide.

   --- Stăpână Catherine! Stăpâna Catherine s-a întors! o voce pițigăită și extrem de cunoscută ne întâmpină.

   Grimmpy, spiridușa mea, mă privește cu ochii ei mari și căprui, cu zâmbetul mare și cu cel mai frumoasă primire de care am avut parte. Mă las pe vine și o strâng în brațe. Mi-a fost extrem de dor de ea, mai ales că mi-a fost alături în perioada în care am stat aici.

   Harry ridică o sprânceană curios. Grimmpy ne face loc să intrăm, iar eu îl trag de mână pe nepotul meu curios.

   --- Să nu crezi că sunt la fel ca acel crispat blond. Iubesc extrem de mult creaturile magice ca să le fac vreun rău sau să nu le tratez ca pe egalul meu.

   --- Nici n-am vrut să zic asta, spune el, punându-și haina în cuier. 

   --- Atunci?

   --- Mă uimești pe zi ce trece la câtă bunătate ai în suflet. Nu cred că mai există persoane ca tine, iar dacă da, nu te întrec.

   Roșesc puțin, dar reușesc să o ascund atunci când mă aplec să-mi dau sandalele jos, înlocuindu-le cu o pereche de papuci de casă. Mă îndrept de spate.

   --- Ți-e foame? îl întreb, aruncând pe masa din sufragerie bagheta.

   --- Nu, cred că mă voi întinde. Drumul de două ore te cam obosește, zice, frecându-și ceafa puțin stânjenit.

   --- E în regulă, spun sărutându-i tâmpla și luându-l după umeri. Să te duc în camera ta.

   --- Am camera mea?

   Îmi mușc interiorul obrazului și las un oftat afară.

   --- De când te-ai născut.

   Nu mai spune nimic. Nu știu cât de mult îl afectează răspunsul meu, dar nu vreau să aflu pentru moment. Urcăm la etaj și la a treia ușă pe dreapta ne oprim. Numele „Harry" este gravat într-o plăcuță de bronz. Nu știu de ce, dar mamei i-a plăcut extrem de mult metalul ăsta. Personal, aș fi preferat argintul, dar eh, asta e.

   --- Aici e camera ta. O poți decora cum vrei zilele astea. Voi fi la parter dacă ai nevoie de mine, iar mâine să te trezești la ce oră dorești, îi zic dulce.

   Deschide ușa camerei și intră în ea. Mă întorc pe călcâie, dar mă opresc cum îl aud că mă strigă. 

   --- Mulțumesc, Cath și... te iubesc, spune zâmbindu-mi slab.

   --- Și eu te iubesc, dragule. Poate mâine vei vrea să vedem camera tatălui tău. Noapte bună.

   Îi fac cu ochiul, iar el zâmbește, închizând ușa în urma lui. Oftez și cobor repede scările. În noaptea asta am de gând să aflu niște răspunsuri la întrebările care mă macină de ceva vreme, majoritatea fiind legate de vampirii alfa.

Ok, primul capitol oameniiiii=))))))))) Sper că vă place iar în următorul veți întâlni creaturi magice și va veni săptămâna următoare. Țineți-mi pumnii strânși pentru că am olimpiada la engleză și am nevoie de ceva sprijin emoțional.

Lumos!