Lumos!

   După ce am purtat discuția cu Narcissa, am ajuns în siguranță înapoi la cortul nostru. Arthur s-a abținut să mă interogheze, nu doar pentru că știa că nu voi răspunde sincer la întrebări, ci și pentru că erau și copii. Nu e de acord să-i băgăm și pe ei în discuțiile noastre de adulți, dar mai ales că nu vreau să le mai umplu capul cu toate problemele mele, așa cum am făcut-o și o fac în continuare cu Cedric. Săracul băiat... trebuie să țină secret față de tatăl lui tot ce i-am povestit doar de dragul meu și pentru că l-am rugat să nu-i spună.

   În fine, să revenim la următoarele evenimente. Am ajuns fix înainte să plece către meci și vă spun, a fost unul dintre cele mai reușite. Nu numai că m-am reîntâlnit cu Ludo și Bartemius, care mai aveau puțin și mă omorau sufocată, dar am dat și peste copii de la Hogwarts. Fiecare mi-a oferit câte o îmbrățișare, iar cei care au terminat anul trecut mi-au oferit scrisori. După ce că am primit mai bine de patru sute, dacă nu cinci sute de scrisori de ziua mea de la ei, mai vin și cu restul. Nu cred că a existat vreun profesor în istorie care să fie atât de iubit și, sincer, gândul ăsta mă face să mă simt uneori specială pentru ei, chiar dacă sunt ceea ce sunt.

   Apoi ne-am îndreptat către tribune la meci. Fred și George au pariat cu Ludo pe cine va câștiga și sincer, cred că au făcut cea mai mare greșeală a lor. Ludo nu se ține niciodată de promisiuni, la fel și de pariuri. Știu din proprie experiență, am pariat o mie de galeoni și nu i-am văzut nici până acum. În Loja Superioară ne-am întâlnit cu spiridușul de casă al lui Barty, Winky, care trebuia să-i țină lui locul, dar nu-i plac înălțimile. Mai târziu au apărut și membrii familiei Malfoy și Cornelius. Când ochii lui Lucius s-au fixat pe mine, simțeam că trebuie să-l mai tai la fel ca acum doi ani.

   Să nu mai zic de Draco, care le-a aruncat priviri acide copiilor mei. Când nu se uita nimeni, Narcissa mi-a făcut discret cu ochiul. Cel puțin o am pe ea de partea mea, dacă nu pe altcineva. Am rămas cu ochii în patru și mi-am concentrat puterile pe a distinge aura specifică a Devoratorilor și i-am găsit, pe majoritatea. Sunt mulți, mai mulți decât credeam și mai mulți decât îi pot simți. Nu știu dacă îi voi opri, dar încercarea moarte n-are.

   --- Cath, este târziu, nu mai bine mergi să dormi? mă întreabă Arthur, venind în bucătărie.

   --- Voi merge, mai întâi să le fac o vizită băieților și fetelor, apoi merg la somn. Tu mergi, ești mai obosit decât mine.

   --- Știi că ești un înger pentru noi, nu? Toți te iubesc atât de mult, să nu mai zic de mine și Molly. Dacă se petrece ceva, mă trezești, bine? mă întreabă, sărutându-mi creștetul părintește.

   --- Normal, îi spun zâmbind.

   Plecăm către dormitorul lor. Bat încet și aștept puțin, apoi mi se spune să intru. Bag capul, apoi întreg corpul, apoi îi las ușa deschisă lui Arthur care o închide în urma noastră. Patru paturi suprapuse, trei deja ocupate de către copii și șapte chipuri care mă privesc zâmbind.

   Arthur se așează pe marginea patului neocupat, eu urmându-i exemplul. Îmi dau o șuviță de păr după ureche și le zâmbesc cald.

   --- Am vrut să vă văd înainte să merg la culcare. Sper că n-aveți nimic împotrivă.

   --- Cath, încetează să mai crezi că ne deranjezi, spune Charlie. Știi bine cât ne place prezența ta.

   --- Mă gândeam eu că vei spune asta, zic râzând slab. Și? Mulțumiți de meci?

   --- Mai degrabă te întrebăm pe tine! Toți am învățat să zburăm pe mătură de la tine, mai puțin Ron și Harry, desigur, spune George, sprijinindu-se într-un cot.

   --- Exact. Deci, ce spui? mă întreabă Fred.

   --- Un meci excelent, ce pot spune. Echipa Irlandei este fenomenală, dar nu pot nega că Bulgarii nu sunt buni. Norocul lor cu Krum, de departe unul dintre cei mai buni gonaci pe care i-am văzut.

   --- Adevărat. Spune, Cath, crezi că Harry va ajunge la nivelul lui?

   --- Taci, Ron! încearcă nepotul meu să-l amuțească.

   --- Sincer? Cu toții aveți potențial și vă știu punctele slabe, dar și cele tari. Harry, am mai zis-o de nu știu câte ori, ești unul dintre cei mai buni gonaci pe care îi cunosc. Crede-mă că dacă ai vrea o carieră în domeniul ăsta, te-ar căuta atât de multe echipe! 

   Băiatul roșește slab și își lasă privirea în jos. Mă ridic și mă urc la el, ridicându-i bărbia. Apoi, încep să-i ciufulesc părul mai mult decât era deja. Frații Weasley încep să râdă și eu totodată cu ei.

   --- Însă am o curiozitate, Cath, îl aud pe Bill lângă mine. Ce crezi că ar fi zis James Potter dacă mai era alături de noi?

   Mă opresc și îl privesc pe fiul lui cu atâta drag și iubire, că ai crede că sunt mama lui de fapt. Trag aer adânc în piept și îi privesc pe fiecare în parte.

   --- James era... un jucător remarcabil. Dar ar fi fost de acord cu mine în această privință, a meciului cât și a lui Harry. Dar nu era doar un jucător de Quidditch, era și om, care a făcut multe greșeli, la fel ca mine și restul populației. Ar fi zis să nu renunțăm, indiferent de situație. Am avut sprijinul lui continuu, dar și vice-versa.

   Se lasă liniștea, apoi le urez noapte bună băieților, primind câte un pupic pe obraz din partea tuturor și plecând spre cortul fetelor, care e mai mic decât al lor.

   Mă uit la ceas și observ că este aproape miezul nopții. Nu știu când au de gând să înceapă rebeliunea sau revolta sau ce o fi ea, dar mai bine aș pleca cât mai repede să patrulez prin împrejurimi. Dar mai întâi să le mai verific o dată pe fete.

   Merg pe vârfuri și fac farmece ca să nu fiu auzită. Deschid încet ușa de la dormitorul fetelor, și le pot auzi respirația regulată. În cameră e întuneric și nu zăresc vreun semn că ar fi treze. Le las în pace și merg în bucătărie, unde aprind lumina de la hotă cât să văd. Pun pe masă tot ce cred că-mi trebuie, apoi pocnesc din degete. Sunt îmbrăcată în negru, vechiul meu costum.

   Îmi pun centura, apoi bag pumnalul de argint în tocul lui, micșorez câteva sulițe și pun două sticluțe de otravă la locul lui. Oftez și îmi trec degetele peste lama sabiei străbunicului meu. Mă gândesc dacă să o iau sau nu. Știu că n-am mult timp să stau și să meditez asupra acestui fapt, așa că o iau și o micșorez și pe ea. Nu știu dacă îmi va fi de folos, dar decât să fiu surprinsă neplăcut, mai bine așa.

   Îmi pun gluga și cagula, apoi ies din cort și îmi întorc piatra de la lănțișor. Mă uit în jur, cu bagheta ridicată în cazul în care se petrece ceva. 

   Colind printre corturile de pe primul câmp, ajungând la al doilea. Liniște, nici o mișcare. Verific fiecare cort în parte. Nimic.

   Mă uit la ceas din nou. Doisprezece și treizeci de minute și încă nimic. Oare să mă fi mințit Narcissa? Nu cred că ar fi în stare să-mi facă asta, efectiv nu cred. 

   Câmpul doi e liber, iar eu mă îndrept spre al treilea. Atenția îmi este atrasă de o lumină care provine de la ultimul cort. Îmi folosesc viteza de vampir, apoi mă strecor înăuntru. Îngheț imediat la vederea imaginii.

   Cel puțin zece capete acoperite de glugi, la fel și fețele cu măști ale Devoratorilor, stând în jurul unei mese. Doar unul și-a lăsat chipul la iveală și e cel care mi-a trădat părinții și a luat-o pe Narcissa de lângă mine. Lucius...

   --- Sper că ați înțeles ce aveți de făcut, spune el pe un ton glacial.

   --- Desigur, abia aștept să mă joc cu acei Încuiați, zice o primă voce.

   --- Ai răbdare! Trebuie să avem grijă cu toți ăștia de la Minister, spune o a doua voce, supărată.

   --- Și nu numai, adaugă un al treilea membru. Vampirul e aici de asemenea.

   --- Care vampir?

   Plin de nervi, Lucius îl lovește în picior pe cel care a întrebat. Acesta își freacă locul unde îl doare și se uită la camarazii lui, sperând să găsească ceva sprijin, dar nu se întâmplă asta. Malfoy parcă mai are puțin și explodează, dar reușește să se astâmpere.

   --- Catherine Rovergrood, idiotule! Dar stați calmi, mă voi ocupa de ea singur. Știu cum o voi îndepărta de toată situația. E atașată de Potter, Weasley și Diggory. Cum nu am nicio șansă să mă apropii de prețiosul ei Potter, iar de Weasley nu mai zic. Mai rămâne Diggory, finul ei e foarte important pentru ea, cât și pentru noi. Păcat că nu va mai apuca ziua de mâine.

   Simt cum îmi îngheață sângele în vene și mă împiedic de un scaun, întrerupându-le râsetul malefic. 

   „Drăcia dracului!" înjur în mintea mea și ies imediat din cort, înălțându-mă în aer. Nu, asta nu se poate întâmpla! Nu va ajunge la Cedric decât peste cadavrul meu, iar la ora actuală este cam imposibil. 

   Aștept cuminte în întuneric și văd cum acoliții Samanthei ies rând pe rând și încep să arunce cu scântei. Se îndreaptă către primul câmp. Oh, nu! Aș putea pleca, dar nu-l pot lăsa pe Lucius să se atingă de finul meu. 

   Iese ultimul și stinge luminile, apoi pleacă prin pădure. Mă fac înapoi vizibilă și merg pe urmele lui. Se întoarce la un moment dat și mă ascund în spatele unui trunchi de copac gros. Îi aud pașii care se îndepărtează.

   O iau pe cealaltă parte, astfel ajungând în fața lui. Mă sprijin de un alt trunchi, cu mâinile încrucișate pe piept și bagheta sub mânecă. Presimt că va urma un duel care o să se lase cu sânge, dacă nu mai bine cu cineva rănit. Sper să nu fiu eu aia din nou.

   Observ că se apropie de locul în care mă aflu. Scot repede o suliță, o măresc, ochesc și țintesc fix în brațul lui stâng. Îl aud cum urlă de durere și își sustrage obiectul ascuțit, apoi se uită în jurul lui, încercând să îl găsească pe cel sau cea care i-a făcut asta.

   Din nefericire pentru el, m-am urcat în copac și am sărit din creangă în creangă până în spatele lui. Mai scot o suliță, doar că vârful acesteia îl înmoi în otravă. Mă ridic în picioare, ochesc și țintesc și de data asta, doar că în picior. Am șansa să scap de el aici și acum, iar eu știu că trebuie să profit de ele atâta timp cât am ocazia.

   Cobor și îmi iau sabia în mână. Cine s-ar fi gândit că un Slytherin va muri de sabia lui Gryffindor? Doar eu am sperat la asta și sper că nu voi da greș și acum. Nu și de data asta. 

   E la pământ, în fața mea cu gâtul la vedere. Îmi ridic sabia deasupra capului și trag aer adânc în piept. E momentul să termin asta. Las sabia să cadă, doar că nu se întâmplă ceea ce voiam. Mânerul este prins și aruncat cât colo, iar eu mă dau câțiva pași în spate.

   Lucius Malfoy mă privește cu atâta ură, că ai crede că sunt motivul tuturor necazurilor lui. Își scoate bagheta și vrea să trimită un atac, doar că sunt mai rapidă și o prind, apoi o arunc prin întuneric. Aleargă spre mine și atunci îmi scot pumnalul. 

   Îmi prinde încheietura, dar îl lovesc cu piciorul în abdomen. Îmi prinde cagula și trage de ea în jos. Se oprește câteva secunde și mă privește cu ochi mari. Nu mai are niciun rost să mai încerc  să mă ascund. Îmi dau gluga jos, câteva fire de păr intrându-mi în ochi.

   --- TU! strigă el nervos. Cum se face că mereu îmi încurci planurile?!

   --- Păi, cum să-ți spun, îmi place să-ți stric tot cheful și distracția! N-am să te las să le faci rău copiilor mei.

   --- Mai vedem asta. Ce zici, Cath? Eu nu mai am cu ce să mă apăr, n-ai vrea să lași cuțitul și să ne luptăm adevărat? mă întreabă, apropiindu-se de mine

   --- Stai, vrei să dai într-o femeie?

   Nici nu termin bine întrebarea că mă trezesc cu un pumn în mandibulă. Fac câțiva pași în spate și mă țin de bărbie. Mă uit la el, apoi scuip sângele din gură. O să regrete asta.

   Se apropie din nou de mine, doar că de data asta îl lovesc între picioare. Nu renunță și iar dă la față, iar eu îi prind pumnul. Continuăm așa, împărțindu-ne pumni și picioare. Mă dor pomeții, mă dor brațele, mă doare tot corpul.

   La un moment dat îl împing la pământ și mă pun peste el, cu pumnalul la gât. 

   --- Ultimele cuvinte, Malfoy. Înainte să-mi duc la capăt răzbunarea pentru părinții mei, îi șoptesc, gâfâind.

   Când vreau să îi înfig obiectul care ar fi adus moartea acestui trădător, se aud țipete, multe țipete și vrăjitori vin în pădure. La dracu, am uitat de revoltă!

   Mă ridic imediat și mă cațăr în copac, apoi îmi întorc lănțișorul, căutând fețe cunoscute. Îmi eliberez aripile și mă avânt în zbor, căutând un semn că sunt bine. 

   Răsuflu liniștită când îi văd pe Fred, George și Ginny. Presupun că frații mai mari, Arthur și Amos au mers să oprească revolta. Elevii de Hogwarts se afundă mai adânc în pădure, îl zări chiar și pe Draco, apoi pe Narcissa.

   Încep să mă panichez când nu-i văd pe Harry, Ron, Hermione și Cedric. Zbor deasupra câmpurilor și nu-i văd. Unde sunt?! Îmi vine să plâng, să urlu, să nu mai știu ce să fac. Mă opresc și scanez împrejurimile pentru o ultimă oare. Nu mai sunt pe câmpuri.

   Decid să mai verific o dată pădurea și mai bine aș zbura direct în inima pădurii. Mă apropii de ea, iar apoi îi zăresc, într-o parte mai liniștită. Sunt doar trei dintre ei, unde e al patrulea? Unde e finul meu? 

   Nu apuc să-mi pun întrebarea căci văd două figuri care se apropie de celelalte trei. Una dintre ele se zbate, încearcă să se elibereze, iar cealaltă își ridică bagheta spre cer. Ceea ce văd, îmi face sângele să-mi înghețe în vene. E un Devorator, pentru că a făcut vraja pe care și Samantha o rostea, după fiecare crimă care mi-a pătat mâinile cu sânge sau mintea cu amintiri groaznice.

   Pe cer e craniu imens, compus din ceea ce părea a fi niște stele de smarald, cu un șarpe care îi iese din gură, ca o limbă. În timp ce priveam, craniul se ridică din ce în ce mai mult, strălucind într-un fel de nor de fum verde, și rămâne atârnat pe cerul negru, asemenea unei noi constelații. Deodată, pădurea explodă în țipete.

   Mă îndrept înapoi spre pământ și alerg cu viteza de vampir spre cel care a adus Semnul Întunericului. Îmi întorc piatra, scot bagheta și îl lovesc în spate cu o vrajă. Se întoarce spre mine, odată cu prizonierul lui.

   --- Nașă!

   --- Lasă-mi finul, monstru ce ești! strig și îmi scot colții, aruncându-mă spre el.

   Lașul, pentru că altfel nu știu cum să-i zic, se Aparetează și ajung pe burtă. Grozav!

   Mă ridic și îmi iau finul în brațe. Bucuria asta nu durează mult deoarece aud vrăji împărțite. Mă uit la Cedric și înțelege din privirea mea că nu mai e timp de pierdut, așa că alergăm spre locul unde se duelează sau așa cred, care nu e departe de unde ne aflasem în urmă cu câteva secunde.

   Cum ne apropiem, vocea lui Barty Crounch sparge liniștea nopții.

   --- Nu mințiți, domnule!

   Cu bagheta îndreptată asupra lui Ron, cu ochii ieșindu-i din orbite, pare puțin nebun. Bine, nebun de-a dreptul. 

   --- Ați fost prinși asupra faptului!

   --- BARTY, LASĂ-MI COPII! strig cât pot de tare și îi trag pe băieți și pe Hermione în spate, punându-mă fix în traiectoria baghetei. Să nu te prind că îi acuzi de ceva ce n-au făcut!

   --- Cath?! întreabă Amos, venind mai în față. 

   --- De ce ești plină de vânătăi, Catherine? Și firicelul ăla de sânge din colțul gurii... te-ai bătut cu cineva? mă întreabă Barty, ceva mai calm, dar și îngrijorat în același timp.

   --- Nu mai contează de ce. Copii ăștia nu au făcut nimic, nu au făcut grozăvia asta! zic arătând spre cer.

   --- Ei, voi trei, de unde a venit Semnul? întreabă Arthur repede.

   --- De acolo, din partea din care a venit Cath, zice Hermione tremurat. Era cineva pe după copaci... A strigat niște cuvinte... o incantație...

   Barty își întoarce atenția spre mine și mă întreabă cu același glas tremurat ca al lui Hermione:

   --- Spune-mi sincer, Catherine. Tu ai adus Semnul Întunecat înapoi pe cer?

Și boom! V-ați așteptat la asta? Eu nu știu ce să zic, dar următorul capitol va fi mai meh, nu foarte interesant, zic eu pentru că nici nu l-am început =)))))) Ce credeți? Va fi găsită vinovată?

Nox!