Lumos!

   --- Cea mai aiurea zi!

   --- E, haide, nu poate fi atât rău, încearcă Minerva să mă liniștească.

   --- Serios?! Faptul că săracul Buckbeak va fi executat nu e un lucru atât de rău? întreb nervoasă, aruncându-mă într-unul dintre fotoliile din cancelarie.

   Îmi duc o mână la frunte și scot un oftat lung. Pentru cei care se întreabă în ce perioadă ne aflăm, sunt în ultima perioadă de examene de la Hogwarts. Cum de a trecut timpul atât de repede? Simplu, absolut nimic interesant nu s-a întâmplat. Vă voi face un rezumat despre ultimele întâmplări de pe aici.

   După discuția pe care am avut-o cu Harry, Ron și Remus pe acel hol, am decis ca el să păstreze harta noastră, în cazul în care s-ar petrece vreo minune. N-am mai adus în discuție acest lucru ca să nu fim prinși.

   După aceea a avut loc finala de Quidditch între Gryffindor și Slytherin, victoria fiind adusă casei mele de către Harry, desigur, și mai ales că le-a închis gurile acelor șerpi. A fost atât de plăcut să-i văd fața bosumflată a lui Snape, că mai de fiecare dată când îl vedeam voiam să-i râd în față, dar apoi îmi aminteam că trebuie să găsesc o cale să-mi readuc prietenul.

   De când mi-a văzut inelul pe deget și faza cu Harry, n-am mai vorbit, nici nu ne-am mai aruncat replici acide în ultima vreme, ceea ce, cred eu, că sunt pe drumul cel bun.

   Să nu mai zic că voi avea nepoți curând! Kayla și Rayn vor deveni părinți și mă vor pe mine ca nașă. Ce pot spune? Sunt mătușă în sfârșit! Mai trebuie din partea lui Kaytelin și Merek, apoi Yvonne și Alton. Da, ăștia doi au început să se întâlnească după un an și mă bucur extrem de mult pentru ei.

   Apoi a început perioada asta tensionată a examenelor. Și cred că am uitat să spun stresantă? Da, urăsc perioada asta! Chiar dacă trebuie doar să examinez, și nu e vorba despre asta ci și despre faptul că întreaga școală trebuie să treacă prin proba practică, e extenuant!

   Colac peste pupăză, Fudge împreună cu un călău au venit să-l execute pe hipogriful meu superb, bine nu e al meu, dar să zicem. Nu e drept! Și mai am și vagul sentiment că una din viziunile mele se va adeveri. 

   Cât despre Sirius, nu mai știu absolut nimic despre el. Cel mai probabil se ascunde, din moment ce nu s-a mai scris în Profet despre el și să fiu sinceră... îmi lipsesc brațele și buzele lui. Catherine, astâmpără-ți hormonii odată!

   Acum ce să fac? Stau și aștept ca săracul hipogrif să fie executat și nu pot face nimic! Urgh, uneori îmi urăsc viața!

   Oftez și mă uit la tavan, nevrând să las lacrimile să cadă. Mă simt neputincioasă, n-am nicio putere să împiedic acest lucru să se întâmple, dar cred că... altcineva o va face. Am impresia că cei trei își vor băga nasul din nou și vor reuși, sunt mai mult ca sigură de asta. Dar atunci, de ce sentimentul de neliniște mai este prezent?

   --- Cath, încearcă să te calmezi, te rog.

   --- Sunt calmă, Minerva, ce te face să spui asta?

   --- Păi, lucrurile care plutesc în cameră și faptul că pământul se cam cutremură? întreabă cu o sprânceană ridicată.

   Roșesc slab și respir adânc, apoi îmi închid ochii. Mă gândesc la lucruri pozitive, nu de alta, dar dacă mă gândesc la cele mai negre lucruri, s-ar putea să dau foc la castel cât de curând. La câtă putere există în interiorul meu, cea mai mică emoție negativă poate distruge ceva.

   De când m-a mușcat baziliscul, pot face oricând exces de putere și să pierd controlul, iar ăsta s-ar putea să fie decât începutul. 

   --- Cath? spune încet Minerva și mă scutură ușor de umeri. 

   Îmi deschid ochii și ce citesc în privirea ei îmi frânge inima. Oricât de dură vrea să pară, Minerva McGonagall este una dintre cele mai sensibile persoane și, pentru mine, o mamă extraordinară.

   --- Cath, vreau să știi că voi fi aici dacă ai nevoie de mine. Știu că mai ascunzi lucruri de mine și Albus, poate pentru că tu crezi că le poți rezolva singură, dar te putem ajuta. 

   --- Știu, Minerva, dar unele lucruri trebuie să rămână pentru mine. 

   --- Poate, dar nu pentru lungă durată. Nu vreau să văd cum te distrugi din nou, n-aș suporta gândul ăsta.

   --- Să mă distrug? Stai calmă, Minerva, n-am ajuns atât de departe, zic zâmbind slab.

   --- Ba da, spune cu glas frânt. Am văzut cum te distrugeai după moartea părinților tăi. E nevoie să-ți amintesc că voiai să-ți iei viața?

   Tac. Știu că are dreptate. Voiam să-mi iau viața în primul meu an la școală, să fiu din nou cu mama și papa, dar m-a oprit înainte să fie prea târziu. Am ajuns și acolo, dincolo de limite, dar nu-mi doresc să o mai ating, sincer.

   --- Se pare că nu. Ai face bine dacă te-ai întinde puțin, ce zici? mă întreabă zâmbind în colțul gurii.

   --- Poate mai târziu, acum merg să vă ce face Remus. Acum că se întunecă, probabil vrea să-i fiu alături. E lună plină până la urmă, spun fermă, ridicându-mă din locul meu.

   Dar nu apuc, că Minerva mă prinde de mână și mă privește intens. Se ridică și ea, apoi mă trage într-o îmbrățișare. Rămân șocată pe moment. Minerva MicGonagall nu își arată prea des sentimentele prin astfel de gesturi, ceea ce este de-a dreptul înduioșător. Îi răspund timid, apoi o aud spunând cu voioșie în glas.

   --- Mă bucur că ai redevenit tu, copila pe care o știam de dinainte să vină la școală.

   Îmi mângâie obrazul așa cum numai mama o făcea, apoi se reîntoarce la treburile ei, eu plecând spre biroul lui Moony. Zâmbesc trist și îmi șterg lacrimile din colțurile ochilor. O iubesc enorm pe Minerva și mereu am considerat-o o parte din familia mea. Sper ca într-o zi să-i pot mulțumi îndeajuns pentru tot ce a făcut pentru mine.

   Mă îndrept cu pași repezi, știind că nu mai e mult până răsare luna, eu simțind neliniștea care mă acaparează încetul cu încetul. E aproape zece, iar eu nu înțeleg de ce sunt atât de agitată. 

   Când ajung la etajul lui, inima începe să-mi bată mai tare. Nu de emoție, ci de frică, o frică pe care am simțit-o și în seara de Halloween, acum doisprezece ani. Ușa biroului lui Remus e deschisă, parcă a ieșit în grabă.

   Intru și mă uit în jur, ochii fiindu-mi ațintiți pe bucata de hârtie atât de cunoscută mie. Aprind o luminiță în vârful baghetei și încep să o studiez. Punctul cu numele Remus Lupin merge spre Salcia Plesnitoare, iar undeva mai departe, alte două intitulate Harry Potter și Hermione Granger. 

   Bun, asta este cea mai confuză situație în care m-am aflat. Cum de problematicii ăștia mici se află acolo când i-am văzut în curte? Oh, nu, nu, NU! NU ASTA, ORICE DAR NU ASTA!

   --- Poznă reușită, murmur iar scrisul dispare imediat.

   În secunda următoare, o durere cumplită îmi sfâșie pieptul atât de tare încât ajung pe podea. Mă țin de locul unde se află inima și văd cum camera se învârte cu mine, apoi mă simt transportată altundeva.

   Aterizez în Coliba Urlătoare cu cei trei copii, un motan portocaliu extrem de urât, nu la fel ca mâța lui Filch și... Sirius, apoi revin în birou.

   Mă ridic ca arsă în picioare și îmi șterg fruntea. Zâmbesc ca o proastă și mă aud șoptind:

   --- Albus... trebuia să știu!

   Am uitat complet de faptul că Hermione are un Girotimp, de asta i-am văzut pe cei doi aproape de salcie. Se întorc în timp, ceea ce înseamnă că... la ora asta, Buckbeak este în viață! Și cred că o să aibă legătură și cu Padfoot, trebuia să-mi dau seama mai devreme!

   Îmi dau materialul fustei jos și rămân în pantalonii mei negrii de piele, îmi iau bagheta și plec rapid spre Coliba Urlătoare. În seara asta, nepotul meu va afla adevărul. În seara asta îmi voi reîntâlni iubirea. Dar totuși... de ce am impresia că ziua asta se va termina totodată și prost?

Un capitol mai scurt pe care îl numesc unul de legătură. Vreau să termin mai repede, dar totodată să detaliez cele mai frumoase detalii. Până acum, îmi puteți zice care e cel mai frumos moment din acest volum sau din toate? Aștept răspunsul în comentarii.

Nox!