Lumos!

   Mă uit absentă pe fereastră. A trecut destul de mult timp de când a avut loc atacul asupra celor doi copii ai mei, iar eu n-am mai făcut nimic ca să opresc atacurile. Am încetat să-i mai vizitez pe Hermione și Cedric din cauza lui Poppy. De când Minerva a aflat că eu eram să fiu atacată, nu mă mai lasă să merg niciunde fără cineva lângă mine. Pe bune?! Adică, pot să mă apăr și singură, nu sunt un copil, am totuși trei mii trei sute de ani!

   Dar, cu cine să te înțelegi? Cu siguranță nu cu cea pe care o consideri mama ta!

   Singura mea sursă către ce se mai întâmplă afară era Yvonne, dar i-am spus clar și răspicat să nu mai patruleze. Nu vreau să mai pierd pe cineva drag prea curând.

   Când a fost ultima seară a ei, i-a urmărit pe Harry și Ron în Pădurea Interzisă. Hagrid i-a sfătuit să urmeze păianjenii, mai bine zis, să meargă la Aragog. Este acromantula care i-a adus exmatricularea lui pe timpul lui Tom. Adică, nu doar el, mai mult idiotul meu de văr. Argh! Urăsc să recunosc faptul că suntem rude de sânge!

   Oricum, îl cunosc personal. Hagrid i-a spus clar că nu sunt cina lor... sau prânzul... sau micul dejun... oricum, nu sunt mâncare de păianjeni uriași! Îl mai vizitez din când în când, pentru că îmi este oarecum drag, chiar dacă eu urăsc genul ăsta de creaturi.

   Yvonne mi-a spus că erau să le devină gustare și că tot ce au aflat a fost faptul că nu prietenul nostru a deschis Camera Secretelor, că ei se tem de ce ascunde acolo și că ultima lui victimă a fost o fată, care săraca a murit în baie. Altceva nu le-a mai spus și sunt lucruri pe care le știam deja. Nimic nou, din păcate.

   Iar timpul trece la fel de repede, că am ajuns la finalul zilei. Mă ridic din scaunul de profesor, ies pe ușă și dintr-o dată aud vocea Minervei, care pare amplificată.

   --- Toți elevii să se întoarcă imediat în camerele lor! Toți profesorii să meargă în cancelarie. De îndată, vă rog!

   Un fior rece îmi trece prin șirea spinării. Bine, Minerva! Am de coborât șapte etaje, extrem de simplu!

   Îmi dau jos fusta și rămân în pantaloni. Dacă tot am de alergat, măcar să nu mă împiedic și să mă împrăștii ca o plăcintă!

   Cobor cât de repede pot, inima bubuindu-mi tare în piept. Nu doar din cauza efortului, ci și de frică. Ceva rău s-a întâmplat și cred că are un contact direct cu mine și cu sufletul meu, care este deja bucăți.

   Ajung în fața cancelariei și mă opresc preț de câteva secunde, să-mi trag sufletul puțin. Fără să vreau aud o parte din conversație. Nu mi-a plăcut să trag cu urechea, dar cred că n-am de ales. Minerva, cu o voce tremurândă își continuă fraza:

   --- ... nu-i spuneți nimic lui Catherine. După Cedric, Hagrid și Dumbledore, să mai audă și de nenorocirea asta... va ceda, credeți-mă. Și așa are probleme de sănătate, să nu i-o afectăm și mai tare.

   --- Ce să nu-mi spuneți, Minerva? întreb, izbucnind în cameră.

   Închid ușa în urma și mă uit la fiecare coleg al meu. Aceștia sunt șocați, triști, nervoși, toate aceste sentimente combinate. Observ că o parte din ei au lacrimi în ochi și pe față. Oh, nu... să vină veștile proaste!

   Minerva se apropie de mine și-și pune mâinile după umerii mei, trăgându-mă într-o îmbrățișare și începe să plângă.

   De ce sunt singura care nu înțelege ce se petrece? De simt că are din nou legătură cu cineva pe care-l iubesc? De ce mi se întâmplă asta din nou?

   Se îndepărtează de mine și-și fixează privirea înlăcrimată într-a mea. N-o să-mi placă ce voi auzi, mai mult ca sigur!

   --- A fost răpită o elevă de către monstru și a fost dusă în Cameră. „Scheletul ei va rămâne pentru totdeauna în Camera Secretelor" este mesajul lăsat de către moștenitorul lui Slytherin, spune ea, răgușită.

   --- Și pe cine a luat, zic, simțind cum pământul îmi fuge de sub picioare. Pe cine a luat?

   Apoi liniște... liniște de mormânt. Îmi vine să plâng și mă uit cu lacrimi în colțul ochilor la fiecare în parte.

   --- Răspundeți-mi odată, pentru numele lui Merlin! mă răstesc la ei.

   Înghițind în sec, Snape face câțiva pași către mine și prinde de brațe, făcându-mă să mă uit în negrul ochilor lui. În mod normal, m-aș fi zbătut să scap din strânsoare lui, dar acum n-am nicio intenție și nici forța necesară.

   Mă privește intens și pot să jur că văd o lacrimă pe obrazul lui. Să fie oare din cauza situației sau că îi este milă de mine?

   --- Ginny Weasley... ea a fost răpită, îmi șoptește el.

   Deschid gura și vreau să țip și să zic că nu e adevărat, că nu poate fi ea, dar niciun sunet vine afară. Simt de parcă cerul mi-a căzut în cap, pentru a nu știu câta oară anul ăsta.

   --- Ce?! e tot ce pot spune.

   Când văd că aprobă cu o inclinație a capului, picioarele îmi cedează și ajung pe podea. Snape mă ține strâns în brațele lui și încep să plâng, băgându-mi capul în scobitura gâtului lui. Nu-mi mai pasă de situația dintre noi, am nevoie de un umăr pe care să plâng.

   Simt o mână care îmi mângâie părul, probabil încearcă să mă consoleze. Dar nu e nimic de consolat aici. Dacă n-aș fi amânat momentul să fur jurnalul, nu s-ar fi ajuns aici. Dacă n-aș fi existat, probabil nimic din astea nu s-ar fi ajuns.

   Încă o dată sunt vinovată de nenorocirile astea. De moartea părinților mei, de a prietenilor mei, de arestarea sufletului meu pereche, de situația nepotului meu și posibil de moartea finei mele. Cum ar fi dacă aș renunța să trăiesc? Așa cum mi-am propus acum mulți ani?

   N-aș mai aduce atâtea necazuri, iar eu aș scăpa de soarta mea blestemată. Dar... cum rămâne cu copii mei? Cu Harry sau Cedric sau restul? Cum rămâne cu școala? Și cu Ginny? Este posibil ca ea să fie încă în viață?

   Îmi ridici privirea și începe să mi se blureze. Am senzație că sunt lacrimi, dar nu... începe să mă doară pieptul, iar imaginea începe să mi se învârtă. Simt cum mă întind pe podea, iar eu încep să-mi pierd cunoștiința.

   --- FACEȚI CEVA! strigă o voce masculină, dar nu mai apuc să-mi dau seama a cui este pentru că totul în jur se face negru.

   Aud mișcare în jurul meu. Știu sigur că mi-am revenit, dar aștept să se facă liniște, ca să pot pleca după Ginny și probabil după Harry. La cum îl știu, a aflat imediat și a și plecat după ea.

   Acum... unde e intrarea în cameră. Gândește... gândește... Aragog zicea că fata aia a murit într-o baie... într-o baie! Cum de am putut să fiu atât de proastă în tot timpul ăsta? Myrtle, desigur! Acum știu unde va fi următoarea mea întâlnire cu scumpul meu văr.

   Ciulesc urechile și aștept să se liniștească spiritele. 

   Când aud o ușă închizându-se, îmi deschid repede ochii și sar ca arsă de unde eram așezată. Scanez cameră și realizez că sunt într-a mea. Îmi schimb bluza de la rochia pe care am purtat-o înainte, într-una neagră. Mă încalț într-o pereche de bocanci și mă reped la sertarul noptierei, unde este cuțitul de argint de la Remus.

   Îl leg de curea și încep să caut sabia bunicului meu. Scotocesc peste tot, dar este de negăsit! Lovesc cu piciorul peretele de nervi și încerc să găsesc o altă soluție. N-am decât să iau alta. 

   Deschid ușile unui dulap în care îmi țin toate armele. Buzdugan, arbaletă, lance, sulițe, iatagan, pumnale... ce? Când eram Devoratoare trebuia să mă protejez. Când dau de arc, mă gândesc că probabil ar fi bine să-l iau... dar, mai bine nu. Nu vreau să creez un dezastru când sunt atât de vulnerabilă.

   Găsesc o spadă, care îmi place și o agăț în cealaltă parte a curelei, apoi ies val-vârtej pe ușă.

   Îmi întorc lănțișorul și fug pe coridoarele care îmi par incredibil de lungi. Apoi, îmi aduc aminte că sunt vampir și mă pot apareta... am capul în nori, ce să mai!

   Apar fix în fața băii lui Myrtle și intru ca disperata. Rămân oarecum surprinsă să văd în locul unei chiuvete, o gaură imensă sau mai bine spus un tunel care duce undeva sub școală. 

   Îmi adun tot curajul și decid să intru. Mă las încet pe conductă și îmi dau drumul. Mă abțin să nu vomit din cauza faptului că e destul de lipicios și jegos, dar apoi îmi amintesc că am trecut prin lucruri și mai rele.

   Încep să mă întreb câți kilometri mai sunt până când voi da de pământ, iar apoi simt cum sunt aruncată puțin, căzând apoi în genunchi și în palme. 

   „Scârbos!" îmi zic în gând și mă șterg pe pantaloni. Sper că se vor curăța, că de nu, dracu i-a luat și pe copii, da și pe Tom!

   --- Lumos! murmur, făcând lumină cât să văd în față.

   Încep să alerg la nesfârșit, fiind cu ochii în patru în toate părțile. Apoi aud voci. Încep să răsuflu pentru moment ușurată.

   Grăbesc pasul, până când ajung în fața...

   --- Ron? Și Lockhart? Voi sunteți? întreb ridicând bagheta mai sus.

   --- Cath! Cum ai ajuns aici? întreabă el dând la o parte un bolovan.

   --- Nu contează, unde e Harry?

   --- E partea cealaltă a zidului, doar de vreo patru-cinci minute. Te rog, eu stau aici cu ăsta, spune arătând spre tâmpitul de lângă el. Și-a pierdut memoria de tot. Du-te după el și Ginny, te rog! mă imploră el.

   --- Mă duc, dar cum trec de zidul ăsta?

   --- Am dat la o parte câțiva, poți să intri pe aici? mă întreabă arătând spre mica spărtură.

   --- Cred că pot. Nu sunt atât de grasă, dar nici extrem de suplă, zic băgând un picior prin gaura din zid.

   Încerc să-mi bag și capul, împreună cu restul corpului. Respir destul de greu, dar reușesc într-un final. Mă mai uit o dată în spate și îi arunc un zâmbet, apoi o iau la picior.

   Alerg cât de repede pot, mărind viteza, ajungând la o despicătură în alt zid. Acum e acum...

   Trec și de ea, încetinind, deoarece încep să aud noi voci. Mă apropii încet și încep să disting silueta lui Harry, dar și a unui băiat brunet, destul de arătos. Asta, fără îndoială, este amintirea lui Tom, când avea șaisprezece ani.

   Între cei doi este... trupul plăpând al lui Ginny, iar lângă ea este un caiet cu o copertă neagră... jurnalul.

   Ies din transă când aud ceva imens căzând pe pardoseala de piatră a încăperii. Mă uit în față cu ochii cât cepele frică. Din gura, care părea să fie a strămoșului meu, iese uriașul șarpe și se descolăcește.

   --- Omoară-l!, îi ordonă Tom monstrului.

   Șarpele începe să se apropie de nepotul meu, iar atunci n-am decât să fac una din cele mai nebunești idei ale mele.

   Alerg în jurul lui, până îi găsesc coada. Cum am spus, idee nebunească, dacă nu sinucigașă! Mă dau un pas în spate și încep să îmi iau un avânt destul de mare, cât să urc pe el.

   În cele din urmă, ajung pe spatele lui, urcând încontinuu. Sus, phoenixul lui Dumbledore încearcă să-l orbească cu ciocul. Îmi scot cuțitul, mă apropii de locul unde îi sunt ochii galbeni și îl înfig în cel din stânga mea.

   Acesta începe să se zbată, iar eu încerc să mă țin ca să nu fiu aruncată. Trec la cel din dreapta mea și fac același lucru ca și cu precedentul. Fawkes zboară deasupra noastră, distrăgându-i atenția de la băiat.

   --- Cath? Ce faci aici?! aud vocea șocată a lui Harry.

   Scot spada și îi prind maxilarul... cumva, desigur.

   --- Doar nu credeai că te las singur în toată nebunia asta, nu? întreb aruncându-i un zâmbet care ar cuceri pe oricine.

   Baziliscul începe să se agite și mai tare, iar într-un moment de neatenție, îmi prinde cu un colț, brațul cu spada și mă azvârle lângă jurnalul lui Riddle.

   Scâncesc de durere și îmi pun mâna acolo unde e mușcătura. Doare ca naiba, fir-ar! Caut ceva cu care să opresc sângerarea, dar nu zăresc nimic.

   Mă rotesc într-o parte, aducându-mi genunchii la piept. Apoi, în fața mea, apar o pereche de pantofi, destul de curați pentru o amintire.

   Mă uit în sus, încercând să mă ridic în picioare. 

   Cine s-ar fi gândit? Ultimii moștenitori ai lui Slytherin să fie față în față și să lupte unul împotriva celuilalt? Unul al cărui suflet este asemănător negrului nopții, iar al celuilalt este unul blestemat.

   Două suflete care ar fi trebuit să stea împreună și să lupte de aceeași parte. Două persoane care au fost și sunt înțelese greșit. Amândoi am trăit în minciuni, amândoi suntem orfani, amândoi avem același statut al sângelui, amândoi... au luptat și luptă, dar nu pentru același motiv.

   --- Draga mea, verișoară. A trecut ceva timp, spune cu un zâmbet malefic. 

   Apoi, naiba știe de unde, ridică o spadă spre pieptul meu. Îl privesc cu frică, iar acesta începe să râdă.

   --- Ce s-a întâmplat? Refuzi o luptă cu spada? Haide, până când șarpele va termina cu Potter.

   --- N-am de gând să fac asta. Nu sunt un pion pe care să-l muți pe tabla de joc, Tom, zic ținându-mă de braț.

   --- Și vrei să faci atunci? Știm amândoi că doar noi putem controla creatura care-l fugărește pe băiat. Ai de gând să-ți arăți adevărata identitate? Sau să lupți?

   Tom mă privește cu un aer superior și același zâmbet care-ți trimite fiori reci în tot corpul. Pot să jur că îi văd ochii înroșindu-se!

   Ce pot să fac? N-am de ales... de fapt, mereu pot să fac asta, dar nu vreau pentru că sunt mai căpoasă decât un catâr! Cum pot să-mi salvez băiatul din situația asta? Cum... să-i zic adevărul? Nu! Asta n-o să se întâmple! Nu acum.

   Îmi scot spada din teacă și o ridic spre pieptul lui. Iar atunci, pot spune că începe distracția.

   Sunt în defensivă încă de la început. În timp ce scumpul meu văr încearcă împungeri drepte, adică să-mi înfigă spada într-o parte a corpului, eu mă mișc înapoi.

   Sunetul lovirii dintre spadele noastre răsună în încăpere. Atacurile pe fier continuă , iar eu încerc să o deplasez pe cea a adversarului într-o parte, astfel încât să-mi ofere posibilitatea să fiu în ofensivă.

   Parez ultimile lovituri, iar când încerc un atac pe fier prin forțare, simt o durere aprigă în umăr.

   Cad în genunchi, uitându-mă de unde provine. Lama spadei adverse îmi pătrunde în carnea infectată cu veninul monstrului.

   Ce modalitate plăcută folosită pentru a muri, ce să-ți povestesc!

   Mă întind la podea, lângă obiectul blestemat care ne-a creat atâtea probleme. Tom se apropie de mine și-mi zâmbește. Îl privesc în ochi cu ură, nevrând mila lui. Începe să râdă și își întoarce privirea către un loc al camerei.

   Eu în schimb, încep să tușesc și să scuip sânge. Hemoragie... drăguț! Tâmpitul de venin îmi dă organismul peste cap, cine știe dacă voi supraviețui, dar dacă se va întâmpla, jur, va fi una din cele mai mari minuni pe care le-am văzut și le-am trăit!

   Privesc undeva spre tavan. Privirea mi se întunecă și simt cum mi se face frig. Un foșnit de aripi îmi atrage atenția. Îmi întorc capul spre Fawkes și zâmbesc slab. Știu ce are de gând să facă, dar nu va ține pentru mult timp.

   Își apleacă capul peste locul unde e mușcătura și picură câteva lacrimi. Încep să văd mai clar, lucru destul de bun, deoarece pot observa scena dintre Harry și Voldemort. Băiatul era bine, ciufulit și murdar, dar era întreg.

   Lângă el, pe podea, strălucește sabia bunicului meu. Deci... a început să reapară pentru fiecare Gryffindor care cere ajutor și era ascunsă în Pălăria de Selecție. Ingenios...

   În cealaltă parte este un... colț? Înseamnă că a ucis baziliscul cu sabia! Acum, Harry poate distruge jurnalul! 

   Mă ridic în brațul nevătămat, iar cu celălalt iau caietul. Cu forța care mi-a mai rămas, îl arunc și ajunge între cei doi.

   Își întorc privirea spre mine, iar nepotul meu mă privește îngrijorat, cu ochi mari și înlăcrimați.

   --- Harry... ști ce să faci... Fă-o... ACUM! strig, cu ultimile puteri.

   Fără să mai stea pe gânduri, apucă dintele de bazilisc și îl înfige drept în inima caietului.

   Se aude un urlet prelung, asurzitor, înfricoșător. Jurnalul începe să împroaște torente de cerneală, care se scurg peste mâinile lui Harry și inundă podeaua. Riddle se chircește și se răsucește, urlând și dând din mâini și din picioare, iar apoi... Apoi dispăru!

   Zâmbesc știind că pericolul a trecut pentru moment. Simt cum îmi pulsează venele, iar ritmul inimii îmi accelerează. Încep să respir mai greu, întinzându-mă la loc pe podea.

   Toate puterile mi se scurg din corp, iar toxina din venin mă omoară încet. Știu senzația asta, am trăit-o de extrem de multe ori, dar speram să nu se mai repete.

   Simt mișcare în jurul meu și îmi deschid ochii, pe care până acum i-am avut închiși. Două chipuri dragi mie mă privesc cu părere de rău. Îmi ridic palmele și le cuprind câte un obraz și încep să le mângâi.

   Copii mi dau la o parte, apoi mi le cuprind în mâinile lor mici. Am spus că-i iubesc pentru gesturile astea mărunte, dar pline de atenția pe care mi-o doream din partea Lyrei? Îmi iubesc copii și-mi voi da viața pentru ei, chiar și în situația asta.

   Aleg ca eu să nu mai fiu, doar ca să-i știu în viață. Asta înseamnă să fii mamă, nu?

   --- Cath... îmi pare atât de rău! începe Ginny. Este numai vina mea că Harry aproape murea, iar tu... te rog, te rog, nu ne lăsa! mă imploră printre lacrimi și suspine.

   --- Iartă-mă că am ales să-ți ascund intențiile mele, murmură băiatul privindu-mă supărat.

   Oftez și încerc să le zâmbesc. Doar încerc, pentru că probabil arăt oribil!

   --- Nu este vina voastră. Singura vină de aici este a lui Tom. Mi-am dat seama că ai fost posedată de el, dar să nu te învinovățești, spun răgușită.

   --- Cath, trebuie să te ducem înapoi cât mai curând! Nu vreau să... să...

   --- Ascultă, Harry. În cazul meu n-o să mai fie ceva de făcut. Pentru un vampir, veninul unei astfel de creaturi este la fel ca argintul pentru vârcolaci: fatal!

   --- NU! Mai trebuie să fie ceva de făcut, te rog! Te rog, nu ne părăsi! începe Ginny să plângă, lucru care-mi frânge inima.

   --- Te vom salva, îți promit, zice Harry ridicându-se. Fawkes te va duce în spatele lui până când ne vom întâlni cu Ron. Te iubim prea mult!

   Poate voi rămâne în viață, dar cu ce preț?

   Mi se face extrem de somn și de frig din nou. Știu că nu mai am mult. Vreau doar să le spun un ultim lucru copiilor înainte să mă alătur fiicei mele și a prietenilor mei.

   --- Vă iubesc, copii... să nu uitați asta niciodată, șoptesc cu lacrimi uscate pe obraji.

   Privesc tavanul și privirea mi se întunecă și îmi dau ochii peste cap, închizându-i.

   Ultimul lucru pe care îl aud sunt țipetele copiilor și plânsetele lor.

Hey lumee! Să nu credeți că se termină totul aici! Teoretic, mai este doar un capitol și Catherine Evans 2 se termină! Cât despre capitol... destul de cringe. Nu știu nimic despre scrimă, doar ce am găsit pe Wikipedia, tuse *Hermione* tuse. Îmi pare rău dacă nu se ridică la așteptările voastre, dar a fost cam pe grabă.

În următorul vom avea și vești bune, ceva idei?:) Până atunci, seară plăcută și vă sărut!

Nox!