Lumos!

   --- Putem explica! zice Ron panicat. Doamnă profesoară, vă rog!

   Mă plimb prin biroul lui Snape ca un leu în cușcă. Sunt nervoasă nu doar pentru că au intrat în belele, ci și pentru că mi-am făcut atâtea griji încât mai aveam puțin și leșinam! Încerc să mă calmez, dar nu pot! Dacă ar putea, urechile mele ar scoate fum, să nu mai menționez faptul că am ochii roșii acum.

   --- Să-mi explicați? SĂ-MI EXPLICAȚI?! N-ați trecut bariera și ați pierdut trenul, ați furat mașina vrăjită a lui Arthur care pot să pun pariu că o să aibă probleme la Minister, ați fost văzuți nu de unul, ci de șapte încuiați! Apoi ați rănit Salcia Plesnitoare! Ce explicație să-mi mai dați?! strig nervoasă uitându-mă drept în ochii lor. Știți măcar câte griji mi-am făcut pentru voi?!

   --- Catherine, controlează-te, spune Minerva punându-și o mână pe umărul meu. Îi sperii pentru că ești în forma ta transformată. Înțeleg că ești nervoasă, dar ei sunt întregi și teferi. Am să le scriu familiilor acestora diseară. Vor avea grijă de ei, dar vor fi și pedepsiți.

   --- Poți să nu le mai trimiți scrisoarea soțiilor Dursley. Nu le pasă de el, dar mie da. Voi avea eu grijă de el, nu-ți face griji, zic imediat revenind la forma umană.

   --- Bine, dacă vrei vă las singuri, să lămuriți situația.

   --- Ar fi perfect Minerva, Severus și Albus ne puteți lăsa câteva minute să discutăm? îi întreb pe cei doi.

   --- Desigur, aveți timp suficient, răspunde Dumbledore cu un zâmbet cald.   

   Snape mormăie ceva ce nu pot să înțeleg, și iese val-vârtej din birou, trântind ușa în urma lui. Foarte drăguț Miorlăitus! Minerva și Albus pleacă și ei, închizând ușa cum trebuie. În cameră se lasă liniștea, rămânând doar cu cei doi problematici. Ocolesc biroul din lemn și mă așez pe scaun cu fața spre cei doi copii.

   Nimeni nu rupe această tăcere. Nici măcar eu care acum mă simt cam vinovată. Nu trebuia să țip așa la ei. Voiau doar să revină acasă, chiar dacă ce au făcut este o prostie extrem de mare. Trebuie să-mi calmez nervii, nu vreau ca acel demon să preia controlul în momentele de genul acesta.

   Chiar nu știu ce să fac, mai bine încep să vorbesc deoarece situația asta începe să devină extrem de neconfortabilă.

   --- Băieți, murmur eu uitându-mi în jos, îmi pare rău. Nu trebuia să vă vorbesc cu acel ton, chiar dacă ați greșit. Doar că mi-am făcut o groază de griji și îmi era teamă că ați pățit ceva. Sper doar să mă iertați.

   --- Cath, nu trebuie să-ți ceri scuze, spune Harry într-un final. Știu că n-am procedat cum trebuie, dar nu știam ce să facem.

   --- Ce s-a întâmplat de ați ales să faceți asta?

   --- Bariera a fost coborâtă. Nu mai puteam să trecem prin ea, răspunde Ron.

   --- Poftim? Cum adică n-ați putut trece? întreb șocată.

   --- Când voiam să ajungem pe peron, ne-am izbit de perete. Prima dată ne-am gândit să-i așteptăm pe domnul și doamna Weasley, dar după aceea ne-am dat seama că probabil nici ei nu vor putea trece pe partea noastră. Așa că am luat mașina, și de aici știi ce se întâmplă, povestește Harry.

   Bariera a fost coborâtă? Dar este imposibil. Nu se închide acel culuar decât atunci când pleacă expresul și peronul se golește. Cine ar vrea să-i țină departe de castel? Rup contactul vizual cu cei doi și privesc în gol. Oare Dobby să fi făcut asta? Este singurul care a luat scrisorile pentru Harry astă-vară și singurul care l-a avertizat. Trebuie să vorbesc cu el. Mai mult ca sigur știe ce se va întâmpla în acest an. Nu este singurul care are acest presentiment.

   --- Bine, zic ridicându-mă și îndreptându-mă spre ușă. Mergeți la culcare după ce mâncați puțin, bine? Ne vedem mâine la micul dejun și Ron, îl strig și acesta mă privește mirat, să te pregătești emoțional dimineață. La cum o știu pe Molly, nu o să fie încântată când va primi scrisoarea.

   Ron aprobă din cap și îi privesc ultima dată, ca mai apoi să-i las singuri. Decid să plec în camera mea. A fost o zi lungă și am nevoie de odihnă!

   Mă aflu singură pe holurile școlii. Niciodată nu m-am simțit mai nesigură ca acum. Mă uit în spate și nimeni. Ce am? Las aceste gânduri și merg mai departe. Mă opresc speriată când aud aceeași voce sâsâită ca cea din coșmar.

   "Să omor... lasă-mă să te sfășii!" 

   --- Cine e acolo? întreb speriată. Mă uit în stânga și în dreapta, dar tot nu se aude nimic, sau nu colindă nimeni holurile. Cred că încep să înnebunesc. Pielea mi se zbârlește și simt cum un fior rece își face apariția pe șirea spinării.

   Grăbesc pasul și simt cum teama crește din ce în ce mai mult. Urc scările mai mult alergând și când ajung răsucesc cheia și pun lacătul. De mult timp n-am mai simțit sentimentul de frică atât de intens. Habar n-am ce se întâmplă, dar va trebui să descopăr și mai întâi de toate să mă calmez.

   Îmi fac o cană cu ceai, mă schimb și decid să mă bag în pat. Adorm destul de repede, dar coșmarurile n-au în plan a mă lăsa în pace. Voldemort, Lucius, Harry rănit, acea voce, toate astea îmi invadează gândurile.

   Țip, alerg, plâng, dar nu mă trezesc. Vreau să fac față la asta. La un moment dat, tot răul dispare și în jurul meu e numai alb.

   Nu înțeleg... visam și acum am impresia că sunt trează. Merg spre nicăieri deoarece nu știu ce se întâmplă și unde. Mă mai uit o dată în jur și văd o casă.

   Decid să mă apropii de ea. Cu fiecare pas, clădirea mi se pare din ce în ce mai cunoscută. Ajung în prag și atig tocul ușii cu lacrimi în ochi.

   Este casa în care am trăit cu părinții mei până în ziua morții lor. Apăs clanța ezitând pentru un moment. Cum poate să fie atât de real dacă eu dorm? Cum pot să simt anumite lucruri în lumea viselor?

   --- Pentru că ne moștenești, spune o voce fermă și atât de familiară mie.

   Mă întorc cu fața spre vocea străinului cu ochii plini de lacrimi. Îmbrăcat într-o pereche de pantaloni negri și o cămașă verde, cum un zâmbet sincer și cu ochii plini de emoție, în fața mea stă tatăl meu. Adevăratul meu tată, cel care s-a sacrificat pentru mine și mama.

   --- Tati? Dar... este imposibil. Eu visez acum, tu nu poți..., șoptesc eu apropiindu-mă de el.

   --- Nu este imposibil. Tu chiar vorbești cu mine, chiar dacă sunt o fantomă acum, râde el.

   --- Dar nu înțeleg..., zic confuză uitându-mă în ochii lui.

   --- Am să-ți explic. Tu ai o putere pe care și eu și mama ta o aveam. Aceea de a contacta sufletele celor morți atunci când ai probleme sau nu te simți bine. Acum, tu mă poți atinge, vorbi cu mine doar prin intermediul somnului, adică astea se întâmplă doar în mintea ta prin acțiunea subconștientului. În viața reală, ești vie, dar inconștientă, îmi explică tata cu un mic zâmbet în coțul gurii.

   --- Adică, dacă ar încerca cineva să mă trezească, n-ar reuși.

   --- Exact, acum... aș vrea să... uh... îmi îmbrățișez fiica, zice emoționat până peste cap.

   Nu mai aștept nici o secundă și îi sar la gât. Își înfășoară brațele în jurul spatelui meu și îmi pun capul pe pieptul lui. Se aude o vagă bătaie, dar este suficient pentru mine. Stăm așa ceva minute în șir. Nu-mi vine să cred! Îmi țin tatăl în brațe din nou... după 26 de ani. Cum de n-am știut până acum de puterea asta?

   --- Tati, murmur eu și-l îndepărtez de corpul meu, de ce acum?

   --- După ce ai ajuns sub tencuială anul trecut, subconștientul tău a decis că ar fi mai bine să acționeze astfel. Și noi am pățit la fel, era normal să ți se întâmple asta. 

   --- Din cauza faptului că presimte pericolul ce se apropie? întreb în timp ce îi iau mâinile într-ale mele.

   --- Da, dar nu vei putea să ne contactezi tot timpul. Este extrem de periculos să vorbești cu un vampir mort deoarece consumă foarte multă energie, și așa tu ești slăbită după tot prin ce ai trecut, fata mea curajoasă, spune punând o mână pe obrazul meu.

   --- Asta înseamnă că nu voi putea să vă văd în fiecare noapte, zic dezamăgită lăsând câteva lacrimi să curgă.

   --- Când vei avea nevoie de îndrumare, copila mea. Acum ia-mă de mână și să plecăm de aici.

   --- Unde mă duci?

   Acesta îmi ia mâna și cu cealaltă deschide ușa. De partea cealaltă ne aflăm din nou în biroul meu și... mă văd. Mă văd dormind? Îmi întorc privirea spre tata care pleacă spre marginea patului și se așează lângă mine.

   --- Când devii inconștient ca acum, poți să călătorești în momentul prezent. Ești ca o fantomă, un suflet care se plimbă în timp și în spațiu. Cum ai văzut, poți ieși din capul tău, dar și să vezi tot. Așa știam următoarele destinații ale lui Voldemort. Este doar creația subconștientului, cum am mai spus. Este o putere rară, dar am avut norocul s-o avem. E o calitate a unui medium, cum spun încuiații, dar în lumea noastră e a unui centaur. Nici eu nu o dobândesc mereu.

   --- Deci, asta înseamnă că pot merge oriunde, prezența mea ca persoană vie nefiind necesară?

   --- Cam așa, spune mândru și se ridică, plimbându-se prin cameră.

   --- Puterea asta o are și Voldemort? întreb ridicând o sprânceană.

   Tata se oprește și se întoarce spre mine cu fața. Îl văd tensionat și își încleștează maxilarul. Își trece o mână prin păr și se uită în ochii mei rănit.

   --- Nu și dacă nu te superi, îi poți spune Tom Riddle? mă întreabă și aprob din cap. Îmi place să-mi amintesc de el ca nepotul meu, cel care se prefăcea că este. Sunt unchiul lui și n-am făcut nimic. Tot ce am reușit a fost să nu-l las să se apropie de tine, să nu te aibă sub aripa lui, iar tu să nu renunți la lumină în favoarea întunericului. Ai mai multă putere decât el.

   --- M-am alăturat întunericului, dar pentru o perioadă...

   --- Aia a fost la ordinul lui Dumbledore, nu te mai considera vinovată pentru nimic. I-ai protejat atât cât ai putut, iar acum va trebui s-o faci  din nou pentru că el va încerca din nou să revină la putere. Va deschide Camera Secretelor, iar monstrul lui Slytherin va încerca să distrugă tot.

   --- Camera Secretelor? Dar e o legendă! Și cum o va deschide neavând trup? întreb neîncrezătoare.

   --- Poate sunt doar în capul tău, dar asta nu înseamnă că nu știu ce vorbesc. Acum nu mai am ce să-ți spun, zice cu o urmă de regret în voce.

   --- Când te voi vedea din nou?

   --- Curând,dar înainte să plec vreau să știi că în lumea ta, care a fost și a mea, există un tată care încă își plânge fata moartă. Catherine, eu am murit știindu-te pe tine în viață. Te rog, lasă-l și pe Alostor să moară cu inima împăcată, spune și se îndepărtează, nu înainte de a lăsa un sărut pe fruntea mea.

   --- Te iubesc tati.

   --- Și eu te iubesc copila mea.

   Îl privesc cum, prin aceeași ușă, dispare. Mă uit la corpul meu și nu vreau să revin la normal. Nu încă.

   Trec prin perete și prin podea, ajungând în holul principal. Trec prin masiva ușă de lemn și plec spre lac. Este locul unde mă liniștesc și pot gândi mai limpede. Acum, Voldemort va deschide Camera Secretelor, care nu e doar o legendă ci și adevăr. Va încerca să-l omoare din nou pe Harry provocând panică și restul. Mă doare capul și e prea multă informație.

   Mă așez pe iarbă și privesc în gol. Deci am calități de centaur? Mama și tata puteau la fel? Dacă pot să vorbesc cu morții asta înseamnă că pot și cu...?

   --- Știam că te voi găsi aici. E locul tău preferat de lectură și mai ales locul unde veneai cu Moony, spune o voce masculină și o mână de a lui ajunge pe umărul meu.

   Privesc în sus și nu-mi vine să cred, oricât de real ar fi în capul meu. Același zâmbet ștrengăresc și cu o privire specială în ochii lui albaștrii. Poartă hainele din ziua în care a părăsit lumea vie. Îmi fac curaj și îi pun o mână pe obraz și șoptesc printre suspine:

   --- Prongs...

Nox!