Lumos!💡

    --- Molly..., spun cu lacrimi în ochi. Da, știu că trebuie să fiu puternică, dar nu mă pot abține.

   Au trecut unsprezece ani... în tot acest timp nu puteam decât să-mi fac griji. Îmi făceam griji de faptul că Devoratorii care nu au ajuns în Azkaban să-i tortureze la fel cu au făcut cu Alice și Frank. Mi-era teamă ca ei să fie uciși ca Lily, James și Marlene. Nu voiam să ajungă în Azkaban ca Sirius.

   N-aș fi suportat acest lucru. Probabil chiar aș fi înnebunit. Mi-aș fi pierdut controlul și aș fi devenit un monstru, unul mai mare decât sunt acum. O creatură a întunericului care crede că iubește. După moartea părinților mei, n-aș fi crezut că o să iubesc și că o să fiu iubită.

   Nu doar prietenii de Hogwarts m-au ajutat, de asemenea și Molly și Arthur. Pe Arthur l-am cunoscut în primul meu an. Diferența dintre noi este de zece ani și chiar dacă sunt vampir și veșnic tânără, îmi place mai mult vârsta umană. În același timp, am cunoscut-o și pe Molly datorită lui Sirius deoarece este verișoara lui, sau cam așa ceva. De abia se căsătoriseră când m-au văzut alături de Alostor. Le-a spus doar că sunt orfană și că m-a luat sub aripa lui.

   Anii au trecut, iar relația mea cu ei a devenit mult mai strânsă. Mi-aș da viața pentru ei, doar ca să-i știu în siguranță. Sunt scoasă din gânduri de o voce groasă, una pe care aș recunoaște-o oricând, oriunde și oricum.

   --- Molly! Cine e? strigă Arthur din altă cameră, dar Molly nu răspunde.

   Se uită în ochii mei de parcă încearcă să-mi afle cele mai negre secrete. De ce am impresia că mă poate citi ca pe o carte deschisă? 

   --- Draga mea, spune încet, puțin răgușită din cauza lacrimilor, intră , te rog.

   Se dă la o parte ca să-mi facă loc. Pășesc încet, ezitând. Merg spre centrul camerei, când simt o mână pe umăr. Mă întorc și văd ochii roșii ai ei. Îmi face semn să iau loc într-unul din fotoliile din sufragerie. Mă așez, iar Molly se pune în fața mea.

   Niciuna din nou nu rupe tăcerea care începe să fie neconfortabilă. Nu știu cu ce să încep. Cu infinitele mele scuze? Cu motivul pentru care am plecat? Tot ce pot să fac e să mă uit la podea, evitând cu orice preț privirea lui Molly.

   --- Molly! strigă a doua oară Arthur. Te întrebat ce..., și se oprește.

   Îmi ridic imediat privirea și i-o întâlnesc pe a lui. Sar din fotoliu, la fel și Molly. Simt cum inima îmi bate din ce în ce mai repede. Mi-era frică de asta. Acum, să înceapă spectacolul!

   --- Catherine...

   --- Arthur, zic și merg încet spre, punându-mă în fața lui, cu mâinile încrucișate la piept.

   O nouă tăcere își face loc printre noi. N-am curaj să-l privesc în ochi, nu după ce i-am făcut să sufere atât de mult. De ce trebuie să fiu mereu vinovată?

   --- Trăiești... am crezut că la „ Caligrafie și pete" n-am văzut bine, dar m-am înșelat. De ce Cath? De ce te-ai prefăcut că ești moartă?

   --- Am motivele mele, spun rece. 

   --- Măcar ai cea mai mică idee cât de mult ne-a afectat asta? Mai ales pe Molly! Știi cât a plâns după ce Dumbledore ne-a spus că nu mai ești? N-a mai fost la fel, spune dur Arthur.

   --- Crezi că nu știu?! Crezi că eu n-am suferit în acești ani sau când am luat acea decizie?! 

   --- Nu știu! Bine?! Nu știu de ce ai făcut asta sau dacă..., spune încercând să-și stăpânească furia.

   --- M-am schimbat? continui șocată și simt cum mi se frânge inima. Asta crezi tu, nu?

   --- Da, pentru că și eu am suferit. Pentru Ginny nu a apucat să-și cunoască nașa. De ce ai venit pe Aleea Tor?

   --- Vrei să știi? Bine atunci! Am stat ascunsă unsprezece ani pentru protecția voastră! De ce nu v-am spus nimic? Pentru că sunt ghinionistă! De ce am ales să vă protejez? Pentru că n-aș fi suportat să vă văd într-un cavou! NU VOIAM SĂ FIȚI CA LILY ȘI JAMES! țip printre lacrimi.

   Nu mai spune nimic. Rămâne fără cuvinte și mă privește șocat. Mă gândesc bine înainte să deschid gura din nou. Nu le voi spune adevărul, întreg adevărul. N-am de gând să mai moară cineva din cauza mea.

   --- Am fost pe Alee deoarece îmi făceam griji pentru băiat. Nu mi-a răspuns toată vara la scrisori și normal că trebuia să fac ceva. Apoi când am auzit că a fugit de la mătușă-sa, am simțit că înnebunesc. Arthur, e tot ce a mai rămas din prietenii mei. Nu vreau să-l pierd și pe el.

   --- Cath... oprește-te, cred că e de ajuns, încearcă Molly să mă calmeze, dar fără succes.

   --- Voiam să-l cresc eu, și încă vreau1 Dumbledore nu mă lasă să fac asta și-l înțeleg doar dintr-un punct de vedere. Nu vreau să ajungă ca mine... un monstru. N-aș suporta ideea ca eu să-mi pierd controlul și el să sufere. Îl iubesc prea mult, la fel ca și pe voi. Îmi sunteți ca o familie, de aia nu l-am lăsat pe Malfoy să vă insulte. Îmi pare atât de rău, atât, atât de rău, spun și cad în genunchi.

   Nu mă mai țin picioarele. Îmi pun capul în mâini și încep să plâng și mai tare. Simt o mângâiere pe spate și aud cuvinte liniștitoare. Fața îmi este luată în mâinile calde ale lui Molly, care mă ridică. Arthur, care avea ochii la fel de roșii ca ai soției lui și plini de regrete, se apropie de mine și mă ia în brațe.

   Stăm așa câteva minute lungi. Mă simt atât de bine să-i am aproape din nou. Îi iubesc și nu mi-aș vedea eternitatea fără ei, sau ce mi-a mai rămas din ea.

   Mă îndepărtez de el într-un final și mă duc la Molly, care îmi zâmbește cald. Îmi amintește de mama și căldura ei sufletească. Îmi înfășor mâinile în jurul ei și nu vreau să-i mai dau drumul. Chiar dacă știu că de acum încolo viața lor va fi în pericol din cauza mea, vreau să mă bucur de aceste momente.

   --- Știi? spune după ceva timp, încă ținându-mă în brațele ei. După ce ai dispărut, nimic n-a mai fost la fel. Ne vânai gândurile în orice moment, chiar și acum. Mereu m-am întrebat, și Arthur desigur, dacă există și cea mai mică șansă ca tu să fii în viață. 

   --- Iar eu regretam faptul că n-am fost în stare să te salvez, intervine Arthur cât timp îi dau drumul lui Molly, n-am suportat gândul de a te vedea ca pe restul. Am plâns, da eu cel care te bătea mai mereu la cap. Ai devenit extrem de importantă pentru noi, având în vedere faptul că tu chiar faci parte din familia noastră, fiind nașa lui Ginny.

   --- Îmi pare rău că v-am făcut să suferiți, chiar aduc numai probleme...

   --- Nu spune asta draga mea, spune Molly puțin îngrijorată, nu aduci probleme, mai bine zis ele te găsesc pe tine. Crede-mă, chiar și cu o sută de necazuri, noi nu te vom părăsi. De când te-am întâlnit prima dată am simțit că ești mai specială. Alostor va rămâne șocat când va auzi că ești aici.

   --- Nu! Vă rog! Nu-i spuneți nimic. Ăsta ar fi al doilea motiv pentru care am venit în seara asta aici. Dacă vă întreabă cineva, să le spuneți că a fost un cunoscut de-al vostru care a băut PoliPoțiune. Vă vreau în continuare în siguranță. Am să vorbesc cu tata la momentul potrivit și vă promit că așa voi face, zic disperată.

   Nu pot să risc. Nu vreau să se repete anumite întâmplări din trecut. În cele din urmă, Arthur oftează. Dă din cap în semn afirmativ. Mă uit la amândoi și tot nu-mi vine să cred că m-am întors la ei.

   Molly se duce în bucătărie, cât timp eu și Arthur ne așezăm pe canapea. Nu vorbim, ci doar ne mai uităm unul la altul zâmbind. Apare și Molly cu o tavă de căni cu ceai. Încă știe că preferatul meu e cel de trandafiri. Iau una și mă întind. 

   Când era lună plină, mama își făcea câte o cană din acest ceai. O liniștea extrem de mult și își controla puterile bine. Chiar și la maturitate, vampirii își pot pierde controlul într-un mod extrem de urât. Nu toți reușesc s-o facă atât de bine ca mama. Adevărul e că și eu am probleme, dar timpul va fi cel care îmi va arăta cum sunt cu adevărat.

   --- Catherine? aud o voce, ca de copil, venind dinspre ieșirea din cameră.

   Revin cu picioarele pe pământ și îmi îndrept atenția spre acea persoană. Patru băieți și o fată mă privesc uimiți. Printre aceste chipuri, doar unul are părul brunet și ciufulit ca al lui taică-su.

   --- Harry! spun cu un zâmbet cald. Ron, Fred și George!

   --- Hei Cath! zic la unison gemenii răspunzându-mi la zâmbet.

   --- Stați așa! 

   Toți se uită la mine curioși. Doamne! Nu se mai opresc! Îmi ridic o sprânceană cu un mic zâmbet mișelesc în colțul gurii.

   --- Nu-mi vine să cred că ați tras cu urechea! Drept cine vă credeți?! Filch?

   Toți izbucnesc în râs, totodată și eu. Mă ridic și merg spre ei. Gemenii mă îmbrățișează strâns, de parcă viața lor ar fi depins de asta. Ron mă sărută pe obraz, eu întorcându-i gestul. Când ajung în dreptul lui Harry, acesta nu ratează nicio secundă și mă strânge tare. Mi-a fost dor de el, extrem de dor de el.

   Ținându-l încă pe Harry, ochii mei îi întâlnesc pe ai fetei. Mă privesc curioși, dar și puțin speriați. Acum e momentul ca alt fin de-al meu să afle că îi sunt nașă.

   --- Și pe cine avem noi aici? întreb toată numai zâmbet, lăsându-mă pe vine în fața ei.

   --- Ginny, sora noastră mai mică, răspunde Fred, care se apleacă spre urechea mea și-mi șoptește: a vorbit toată vara despre Harry, e o mare fană de a lui.

   --- Fred! zice pe un ton amenințător fata.

   --- Stai calmă, e în regulă. Știu că nu mă cunoști, dar știu să păstrez secrete, îi fac cu ochiul.

   --- Cine ești? întrebă uitându-se în ochii mei, apoi la părinții ei.

   Mă uit și eu la ei. Da, e momentul. Cei doi îmi zâmbesc confirmând acest lucru.

   --- Sunt Catherine Rovergrood. Profesoară la Hogwarts, prietenă cu familia ta și a lui Harry încă de dinainte să vă nașteți și... nașa ta. 

   Ginny își mărește ochii, parcă necrezând acest lucru. Băieții fac schimb de priviri între ei. Mamă, sunt bună să șochez oamenii!

   --- Mami, e adevărat? întreabă Ginny.

   --- Da, e cât se poate de adevărat. Inițial voiam ca ea să fie nașa lui Ron, dar nu s-a putut în acel an. Când am fost însărcinată cu tine, mi-a promis că-ți va fi nașă. Și uite-ne acum..., răspunde sincer Molly.

   --- Deci... tu chiar faci parte din familia noastră! concluzionă George. Încă nu-mi vine să cred! Dorințele chiar se îndeplinesc. După ce ne-ai scos de fiecare dată din belele...

   --- Despre ce belele vorbești George Weasley?! i se adresă Molly supărată. Și Cath, cum adică...?

   --- Molly, există o explicație pentru toate, dar în acest moment vreau să vorbesc cu Harry, deci îi las pe ei să-ți explice, pa! spun repede și-l trag de mânecă pe Harry până în camera lui Ron.

   --- Ce-a fost asta? întrabă băiatul râzând.

   --- Se cheamă „Fugi cât poți de repede de furioasa Molly"!

   --- Serios?!

   --- Nu, extrem de serios! zic și încep să râd.

   Mă așez pe marginea patului, lângă Harry. Îi iau mâinile într-ale mele și mă uit cu ochi întrebători la el. Știe la ce mă gândesc.

   Începe să-mi povestească despre motivul pentru care nu mi-a răspuns la scrisori și cum l-au pedepsit cei din familia Dursley, despre avertismentul de la Minister și despre cum au venit prietenii lui să-l salveze. Se pare că Dobby, elful de casă al lui Malfoy vrea să-l protejeze.

   Mă întreb oare de ce? 

   --- Ce spui? mă întrebă el dintr-o dată. Să mă încred în avertismentul lui?

   --- Da, sigur se va întâmpla ceva anul acesta.

   --- Cum de ești atât de sigură? Vrei să nu mai vin anul ăsta la Hogwarts?

  -- - Nu asta am vrut să spun. Vei veni la școală, dar va trebui să fim mai atenți. Nu trebuie să se întâmple ca acum o lună cu Voldemort. Voi avea eu grijă de casa noastră.

   --- Mulțumesc, spune, urmând o lungă tăcere.

   Previziunile mele, asta e singura problemă care-mi stă în cale. Tot ce sper e să nu se adeverească, iar Voldemort să rămână acolo unde este. După un timp, Harry rupe tăcerea:

   --- Deci... te înrudești cu Ron, murmură el.

   --- Da, dar asta nu înseamnă că nu te iubesc și pe tine, chiar dacă nu suntem rude. 

   „Merlin, cât pot să mint!"

   --- Ascultă, probabil nu fac parte din familia ta, dar țin să-ți reamintesc că eu voiam să te cresc după ce James și Lily au părăsit această lume. Și ca o dovadă, sau cum vrei s-o numești, ți-am adus ceva.

   --- Serios? 

   --- Da, spun și scot din buzunar o bucată mică de pergament și o pană din coada unui pheonix. La mulți ani Harry!

   --- Este... wow, mulțumesc, spune cu o undă de dezamăgire în voce.

   Da, știu că i se pare ceva banal, cui nu i s-ar părea?

   --- Nu-ți place, nu? zic zidicând o sprânceană.

   --- Ba da! Este o pană frumoasă... și... un pergament destul de fin.

   Izbucnesc în râs. Mă uit la el cu drag și îi mângâi creștetul capului. Ceea ce nu știe el, și o să afle curând, este faptul că nu e un pergament obișnuit.

   --- Am să-ți explic de ce acest cadou. Uite! zic și scot o bucată identică. 

   Iau pana și încep să scriu câteva cuvinte. Îi arăt cu bărbia să privească la pergamentul lui. Cuvintele apar fără să folosesc cerneala. Băiatul se uită surprins la mine, apoi se uită în poala lui. Scrisul de pe pergamentul meu dispare și știu că apare pe al lui. Își ridică capul spre mine uimit.

   --- Cum ai făcut asta?

   --- Este vrăjit de mine. Când eram elevă, tatăl tău primea de multe ori detenție singur și nu voiam ca el să nu aibă companie. Așa că am vrăjit aceste pergamente ca atunci când pui vârful penei pe el, să scrii fără cerneală. Foloseam câte o pană pentru fiecare vrăjitor. Cele pe care ți le-am dat au fost ale lui James. Cu acea pană îmi scria când voia să vorbim.

   --- Este... uimitor! Mulțumesc, zice recunoscător și-și pune mâna peste a mea. Cath, vreau să rămâi la cină cu noi, te rog!

   --- Crezi că aveam de gând să plec atât de repede?

   Coborâm și ne îndreptăm spre living, unde masa este întinsă. Cred că nici Arthur sau Molly nu voiau să mă lase să plec.

   Arthur mă așează în capul mesei în ciuda protestelor mele. Mâncăm în timp ce le povestesc copiilor despre generațiile dinaintea lor. Voie bună și râsete, asta se poate observa în acest moment.

   Timpul a trecut destul de repede, iar noaptea și-a făcut simțită prezența. Mă ridic și îmi iau la revedere de la ei. Le spun că voi mai veni în vizită. Îi sărut pe soții Weasley și plec.

   După ce închid ușa în urma mea, îmi duc mâna la inimă și mă aud murmurând:

   --- Nu vă faceți griji, mereu voi fi aici pentru voi. Nu voi mai fugi și voi înfrunta realitatea. Vă voi proteja până când îmi voi da ultima suflare. Promit!

Hey! Ce mai ziceți? Îmi pare extrem de rău că am întârziat cu capitolul. L-am făcut dublu față de celelalte. Îmi cer scuze pentru acțiunea grăbită. Așa, îi mulțumesc din suflet lui zelda_x pentru fabuloasa copertă. Vă pupă Crystal și să aveți spor la citit! Apropo, toate edit-urile de imagine și acele colaje din primul volum sunt făcute de mine. Sper că vă plac!=))))))

Nox!