Lumos!

   Șerpi... Harry... Slytherin... Herpetiliană... Voldemort... Șerpi... Șerpi... Viperă... Snape... Șerpi... AAHHHHHHHHHHH! Vreau să se termine coșmarul ăsta! Și vreau să mă trezesc pentru că m-am săturat să vorbesc singură!... și să stau întinsă prea mult timp.

   Îmi deschid câte un ochi pe rând, ca să mă obișnuiesc cu lumina. Da întrebare e, care lumină? Afară este deja întuneric, iar camera spitalului este luminată doar de candelabrul care este deasupra mea. Mă ridic puțin și simt o greutate pe brațul meu. Mă uit în stânga patului și-l văd pe băiat dormind, ținându-mă de mână. Harry a dormit aici?

   --- Nu doar el, șoptește blând cineva.

   Yvonne, care stătea pe patul de lângă mine, se apropie de al meu. Mă uit confuză în jur. Nu... Ron și Hermione dorm pe câte un scaun lângă Harry. Cedric este în patul lui Yv. Fred, George și Ginny sunt în patul din stânga mea. Sunt toți aici... pentru mine?

   --- Yv... de cât timp sunt aici?

   --- De ieri și crede-mă că acești copii aici au mâncat, aici și-au făcut temele și au stat de veghe asupra ta. Dacă au stat aici pentru tine, te iubesc enorm de mult. Nici nu le-a păsat de faptul că s-ar putea să fie atacați. Numai la tine s-au gândit, șoptește Yv în continuare.

   Rămân tăcută. Nu le-a păsat că baziliscul e liber? Sunt aici pentru mine doar din cauză că am fost mușcată de... OH NU!

   Un fior rece îmi trece pe șirea spinării. Vipera... ce s-a întâmplat după ce am leșinat?

   Un gând negru îmi străbate mintea. Fiind un vampir pur sânge, mușcătura veninoasă a unui șarpe ne afectează ADN-ul puțin, sau mai mult dacă nu este extresă la timp. Cea mai periculoasă este mușcătura de bazilisc, ne poate omorî sau ne permite să... ei bine, să ne transformăm mai des. În cazul meu, nu știu cât de mult.

   --- Yv, veninul... a fost extras? întreb speriată, uitându-mă la încheietura bandajată.

   --- Da, eu am făcut asta. Poppy nu a vrut să mă lase, dar a uitat de faptul că vorbim de un vampir, și nu unul oarecare, îmi zâmbește cald.

   --- Ce s-a..., întreb eu slăbită.

   --- ...întâmplat după ce ai leșinat? completează, iar eu aprob din cap. Eram lângă piciorul tău când ai căzut la podea. Snape nu m-a văzut, dar a eliminat vipera după aceea. Nu știu, e straniu ce a urmat...

   --- Ce vrei să spui? zic ridicând o sprânceană, curioasă.

   --- A părut că... îi pasă. Lui Snape îi pasă de tine foarte mult. Nu l-am văzut niciodată atât de speriat pentru o persoană, de când cu Lily... Crede-mă, după ce a omorât șarpele, a alergat spre tine și încerca să te trezească. Te-a cărat până aici, spune Yv încă șocată.

   --- Snape... a făcut asta... pentru MINE?! îmi ridic eu tonul puțin prea mult.

   --- Da. Toată lumea a rămas șocată, până și Peeves! Ai pus vreo vrajă asupra lui sau ce? mă tachinează ea.

   --- Nu. Și dacă aș fi făcut asta, tot ar fi luptat împotriva ei, spun gânditoare.

   Rămânem tăcute pentru moment. Snape m-a adus aici, Yvonne m-a salvat, iar copii au stat lângă mine. Încă mă întreb ce am făcut ca să merit asta din partea lor.

   Am făcut numai rău, am greșit foarte mult, iar unele din ele nu le mai pot îndrepta. Nu sunt mai specială decât ei. Iar Severus? Nu-l înțeleg. Îmi trec prin minte cuvintele lui Albus de acum mulți ani.

   „--- Cath, ești o fată extrem de curajoasă, cu o inimă mare și ai atâta iubire de împărțit. Dacă tu crezi că nu meriți iubirea lor, te înșeli. Te înșeli în privința lui Severus extrem de mult. Ține foarte mult la tine, chiar dacă nu o arată. Cum să-ți spun? Ești la fel de importantă pentru el, la fel cum a fost și Lily. În acest moment ești prea oarbă. Nu vezi cât de mult de apreciază oamenii din jurul tău. Nu pentru că ești o eroină, prințesă sau auror. Ci pentru că ai un suflet curat. Nu contează faptul că demonul tău încearcă să te posede, vei găsi o cale să-l înfrângi. Am încredere în tine, copila mea."

   Poate că Albus avea dreptate. Poate Snape s-a schimbat totuși. Dar mi-e greu să cred că a început să-i pese de cineva la fel de mult cum îi păsa de Lily. Și mai ales că vorbim de mine în acest caz! Eu, cea care a început să-l urască și să-i joace feste alături de James și Sirius, n-aș prea crede.

   --- Cath, mă asculți?

   --- Ce? întreb revenind cu picioarele pe pământ. Scuze Yv, doar că e aproape imposibil. Ești sigură că Miorlăitus a fost îngrijorat pentru mine? Adică, e ciudat!

   --- Știu că este, dar asta am citit pe chipul lui. Acum, hai să-l lăsăm pe Snape deocamdată și să vorbim despre lucruri mai importante, spune devenind extrem de serioasă.

   --- Despre ce? Sper că nu a mai fost vreun atac cât timp am stat aici, nu?

   Yvonne nu mai spune nimic, iar în ochii ei se citește îngrijorare, dar și altceva. Frică.

   Pentru prima dată, văd cum frica îi crește în suflet. Cine a fost de data asta? Sper că nu cineva apropiat lui Harry sau mie.

   --- Cred că îl știi pe Justin, băiatul de la Hufflepuff care urma să fie mușcat de șarpe dacă nu interveneai, nu?

   --- Da, îl cunosc. Și știu și faptul că este dintr-o familie de Încuiați, mărturisesc eu. Te rog, nu-mi spune că afurisita aia de creatură l-a... l-a împietrit.

   --- Ba da, dar nu a fost singurul. Dacă nu prea te-a afectat în cazul lui, crede-mă, e mult mai rău, zice cu voce tremurândă.

   --- Cine e cea de-a doua victimă?

   Yvonne nu răspunde. Simt cum pulsul inimii îmi accelerează, dar nu într-un mod bun.

   --- Yvonne, răspunde-mi, zic încercând să par calmă.

   --- Ești sigură că vrei să știi? mă întrebă ea.

   Aprob din cap, neștiind ce să cred.

   --- Nick, fantoma casei tale, șoptește Yv.

   Simt de parcă mi s-a dat o palmă peste față. Am impresia că privirea mi se înțețoșează, ca mai apoi să-mi dau seama că sunt lacrimi. Poate vă întrebați de ce plâng, așa că explic chiar acum. Nick mi-a fost alături în acești ani. Chiar dacă este o fantomă, a încercat tot timpul, la fel ca și Ced, să-mi ridice moralul. Cum nu mai este viu, i-am spus tot, tot prin ce am trecut. Nu risc să-l pierd, dar acum...

   --- Nick... e înghețat? întreb cu o voce aproape stinsă.

   --- Da, dar mă îngrijorează mai mult ce s-a întâmplat apoi.

   --- Ce vrei să spui? întreb șocată.

   --- După duelul de ieri dintre Malfoy și Harry și după ce s-a aflat că el este herpetilian, aproape toată școala crede că Harry este moștenitorul lui Slytherin.

   --- POFTIM? strig eu, punându-mi mâna la gură imediat, ca să nu-i trezesc pe copii.

   --- Și nu este doar atât. Băiatul a fost cel care i-a găsit pe Justin și Nick în starea asta. McGonagall l-a găsit pe Harry la locul atacului și l-a dus la Dumbledore. L-am urmărit, pentru că nu puteam să stau acolo degeaba. Albus nu crede că e el, a mărturisit asta. Chestia e alta, spune Yv la fel de serioasă. Albus l-a întrebat dacă are ceva să-i spună. L-am simțit că ezită. Cath, băiatul ne ascunde ceva, mai ales ție.

   Stau tăcută. Ce ar putea fi? Faptul că și poate auzi baziliscul la fel ca mine, doar că nu știe exact ce este? Sau mai are ceva?

   În momentul în care voiam să-i răspund prietenei mele, ea nu mai era. S-a preschimbat, ceea ce înseamnă că vine cineva sau că unul din copii se trezește.

   Poppy apare în cameră imediat și cum mă vede trează, răsuflă ușurată.

   --- Catherine! Te-ai trezit, slavă cerului!

   --- Nașă? murmură somnoros Cedric, apropiindu-se de mine.

   Apoi, toți se trezesc, unul câte unul. Harry mă îmbrățișează strâns, la fel ca restul. Ginny se pune la celălalt cap al patului, în spatele ei frații ei mai mari.

   Ron și Hermione îmi zâmbesc dulce și liniștiți în același timp. Probabil a fost o zi grea pentru ei.

   --- Mă bucur că te-ai trezit! Acum le voi trimite o scrisoare lui Kaytelin și Kayla să vină după tine, spune bucuroasă Poppy.

   --- Stai puțin, ce vrei să spui prin „PLEC"? țip șocată.

   --- Profesorul Dumbledore le-a scris despre starea ta. Cath, trebuie să pleci câteva zile, nu mai mult.

   --- Dar, nu pot! Nu acum când elevii sunt atacați! Îmi pare rău, Poppy, dar...

   --- Nu Cath, Madam Pomfrey are dreptate, mă întrerupe Ron.

   --- Cred că glumiți! Nu pot să plec așa, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat!

   --- Nașă, spune ferm Cedric, sănătatea ta nu este destul de puternică pentru a rămâne. Stai câteva zile, te rog.

   --- Nu Ced! Te rog, înțelege-mă! Sunt profesoară și aveți nevoie de protecție. Harry, spune și tu ceva, îl implor pe băiat.

   --- Au dreptate, Cath. Nu ești în cea mai bună formă și crede-mă că vreau să te faci bine cât mai repede, spune el.

   „Problema este că nu voi putea să mă mai vindec niciodată! Îmi pot prelungi doar viața..."

   --- Te rog, Cath. Pentru noi, mă roagă Harry.

   --- Poppy, trimite scrisoare aia, cedez eu într-un final.

   Poate au dreptate, trebuie să iau o pauză de la tot. Deocamdată.

*******

   --- Kayt, unde dracu' mi-ai pus rochia pentru festival?! înjur în barbă, căutând prin dulap.

   Aseară am ajuns înapoi aici și ca în fiecare an trebuie să deschid festivalul Florilor de Sânge, care se întâmplă a fi peste două zile.

   Caut afurisita aia de rochie de câteva minute și tot nu o găsesc. Stau câteva minute bune, până dau de o bucată de material verde. Te rog, nu-mi spune că vampirița aia mică și nesuferită a ales să port verde! Orice aș face, tot nu scap de Slytherin. Se vede că sunt blestemată!

   Enervată, arunc materialul la loc în dulap și ies pe balcon.

   Mă pierd în propriile gânduri, uitându-mă la cer. Din nefericire, luna nu este prezentă, doar stelele. Calmul priveliștii mă liniștește, iar o briză rece îmi mângâie obrajii.

   Încep să tremur și dau să plec, când simt ceva cald pe umeri. Mă uit în spate și-l văd pe Merek, zâmbind. Se apropie de mine și mi se alătură. Se uită în zare, iar apoi direct în ochii mei.

   --- S-a întâmplat ceva? rup eu tăcerea.

   --- Nu, doar că știam că vei fi aici. Știu cât de mult te linistește privitul stelelor. Faci asta când ești stresată.

   --- Acum mă și urmărești? îl tachinez eu.

   --- Nu, doar că nu-mi place când ești așa. Sunt conștient de faptul că ești îngrijorată pentru situația școlii, dar atâta timp cât Albus este în Hogwarts, Voldemort nu va putea să facă altceva, mă asigură Merek.

   --- Nu doar de asta. Mi-e teamă Merek. Mi-e teamă de faptul că demonul o să pună stăpânire pe corpul meu și o să fac lucruri pe care le voi regreta. Cum de știu că nu sunt eu cea care a deschis Camera Secretelor? Cum de știu că nu înnebunesc? Adică vorbesc cu fantoma tatălui meu în somn! În somn! Știu că în lumea asta sunt multe lucruri posibile, dar totuși! Am impresia că... nu știu... devin ca Tom, spun nesigură.

   Merek își pune mâinile pe umerii mei, forțându-mă să-l privesc în ochi. Mă trage spre pieptul lui, strângându-mă în brațe. Simt cum oftează și probabil încearcă să se liniștească pe el. Îl înțeleg, sunt o adevărată pacoste.

   --- Știu că tu și cu Voldemort sunteți rude și ultimii moștenitori ai lui Slytherin, dar asta nu înseamnă că tu ești ca el, spune el în timp ce se dă cu un pas în spate. El e un nimic, m-ai înțeles? Față de tine e un nimic. De ce? Pentru că tu ai învățat să iubești. Iar eu asta cred că este cel mai important. Acum, te-aș ruga să mergi la somn. N-am starea necesară ca în zori să am de-a face cu o Catherine morocănoasă.

   Reușește să scoată un zâmbet de la mine. Îl văd cum pleacă și se oprește în pragul ușii, parcă vrând să-mi mai spună ceva. Își întoarce chipul către mine și-mi zâmbește, spunându-mi:

   --- Știi, Harry e foarte norocos să te aibă. La fel și Sirius. Sunt mai mult ca sigur că acolo, într-o celulă din Azkaban, se gândește la amândoi. Sunteți o familie frumoasă, dar dacă soarta a vrut ca Sirius să nu-l întâlnească pe Harry acum câțiva ani, s-a întâmplat cu uun motiv. Și mai știu că... veți fi din nou împreună, cu toții.

   Și cu asta închide ușa în urma lui. Rămân fără cuvinte. De unde a mai scos asta? Clipesc de câteva ori ca să mă asigur că tot ce s-a întâmplat a fost real. Mă ciupesc de braț.

   --- Ouch! 

   Da, e real. Cred că mai bine mă pun la somn. Sincer, nu pot decât să-i dau dreptate lui Merek, nici eu n-am starea necesară să fiu morocănoasă mâine dimineață.

   Sting lumânările și închid ușa din către balcon. Mă pun în pat și simt cum Morpheus mă ia în brațele lui. 

   Mă trezesc și mă ridic din pat. Stau pe... mine?! Se pare că am ajuns din nou în adâncul minții mele, ceea ce înseamnă că și tati e aici. Mă uit în jur și nu-mi văd decât corpul.

   Trec prin ușă și hoinăresc prin întreg castelul. Ajung la parter și merg în camera tronului. Acolo îl văd stând în fața portretului meu și al părinților mei. Mă apropii de el cu pași mărunți, încă nevenindu-mi să cred. Pun o mână pe umărul lui și-l întorc cu fața către mine.

   Ochii îi sunt triști. O lacrimă îi pică pe obraz și își pune un braț după umerii mei, strângându-mă la pieptul lui. Îi răspund la îmbrățișare puțin suprinsă. Am făcut ceva și nu mi-am dat dat seama?

   --- N-ai făcut nimic, șoptește el.

   Stăm așa câteva minute bune, până când tati slăbește strânsoarea și se uită iubitor la mine.

   --- Mi-e teamă Cath, mărturisește el. Mi-e teamă că vei veni prea devreme la noi. Mi-am dat seama de niște lucruri, care nu sunt prea bune. 

   --- Atunci, spune-mi despre ce e vorba. Vom reuși să oprim din a se întâmpla. Papa, te rog, vorbește cu mine, îl implor eu.

   --- Cred că va trebui să iei un loc, pentru că ce-ți voi spune, te va face să pici din picioare.

   Ne așezăm în cele două tronuri. Îl văd cum încearcă să deschidă subiectul, dar nu știe cum. Îl iau de mână ca să-i dau curaj și simt cum se relaxează.

   --- Am aflat cum a pătruns Riddle în castel și a deschis Camera, începe el.

   Îmi măresc ochii de uimire și ascult în continuare.

   --- Când era elev avea un jurnal, care mai apoi l-a transformat într-un... horcrux.

   --- Este... vrei să spui că... și-a împărțit sufletul? întreb șocată.

   --- Da, și mă tem că nu e singurul. Jurnalul îi permite să revină la vârsta de 16 ani, doar ca amintire. Dar poate să și posede pe cineva, având în vedere că nu mai are trup.

   --- Deci, ce încerci să-mi spui este că jurnalul lui Riddle este la un elev și-l posedă, când nu-și dă seama?

   --- Da, și ce este și mai rău este faptul că nu este singurul horcrux. Mă tem că mai sunt cinci, undeva ascunse, spune disperat.

   --- Vrei să spui că nu-l vom putea elimina pe Voldemort decât dacă distrugem și celalte obiecte care conțin o parte din sufletul lui?

   --- Din păcate, da, confirmă tati.

   Rămân fără cuvinte. Grozav! Acum trebuie să distrugem cine știe câte obiecte, pe care habar n-am cum voi face asta și pe care mai întâi trebuie să le găsim! Și nici nu știu care sunt! Dar Tom nu putea să nu-și pună sufletul în mai mult de un obiect?! I-aș fi fost foarte recunoscătoare!

   --- Știi la cine este jurnalul acum? sparg eu tăcerea după un timp.

   --- Din păcate, nu. Dar știu cum poate fi distrus.

   --- Serios? spun cu speranță în glas.

   --- Sabia lui Godric Gryffindor. Ea îl poate distruge și nu poate fi distrusă. Sabia absoarbe ceea ce o face mai puternică, fiind făcută de goblini. Distruge jurnalul și omoară baziliscul ca această școală să fie liniștită pentru moment, spune papa.

   --- Și celelalte lucruri? Știi cumva ce sunt?

   --- Trebuie să-ți dai seama singură, spune cu un mic zâmbet în colțul gurii. Știu că o vei face cât de curând. Nu uita că am încredere în tine, copila mea. Și te rog, nu te mai încăpățâna atât! Serios, acum. Nu știu cu cine ai semăna, dar clar nu cu mama ta, glumește tati ca să mă simt mai bine.

   --- De asta sunt conștientă. Oricum, pe tine te-am moștenit, zic făcându-i cu ochiul, lucru care-l face să izbucnească în râs.

   Atunci ne ridicăm, iar el dispare. Înseamnă că și eu va trebui să mă trezesc cât de curând și să vorbesc cu restul.

   Restul nopții a fost liniștită, am reușit să dorm și mă simt destul de bine. În cap mi-a rămas discuția cu papa. 

   Mă schimb repede într-o pereche de pantaloni și o bluză. Da, nu port rochii decât la școală și evenimente importante. Mă simt bine în fustă, dar parcă tot prefer pantalonii. Nu mă judecați!

   Cobor repede sutele de scări și reușesc să ajung în sala de mese. Acolo, Kaytelin, Kayla, Rayn și Merek iau micul dejun. Toți se întorc către mine și îmi zâmbesc, dar apoi le este înlocuit de îngrijorare când văd că răsuflu greu.

   Iau un loc în capul mesei și încerc să-mi liniștesc bătăile inimii. Îmi pun o ceașcă de ceai și iau o felie de pâine cu unt și gem de trandafiri. Pe aici se cam mănâncă și credeți-mă, este super delicios!

   Cei patru mă privesc într-un mod dubios la mine. Mă uit și eu cu sprâncenele ridicate, prefăcându-mă că nu înțeleg. 

   Fac un schimb de priviri între ei, apoi Rayn este cel care rupe tăcerea:

   --- Hai, scuipă tot. Știm că ascunzi ceva, deci ascultăm.

   --- Cred că n-am cum să ascund ceva de voi, nu? zic în glumă.

   --- Nu, chiar n-ai cum. Așa, spune-ne la ce te gândești, spune Kayla râzând.

   Trag aer în piept și mă uit la fiecare în parte, apoi dau tot afară.

   --- Azi-noapte papa m-a contactat ca să vorbim. Mi-a spus că știe cum să-l oprim pe Voldemort pentru moment și definitiv.

   --- Poftim?! Cred că glumești! spune Kaytelin uimită.

   --- Știi cum să-l oprim? întreabă Kayla.

   --- Da, și știu cum a deschis Camera Secretelor. Papa mi-a spus că el avea un jurnal și că acela conține amintirea lui când avea 16 ani. Asta înseamnă că a ajuns în mâinile unui copil nevinovat și l-a posedat.

   --- Asta înseamnă că acel afurisit de jurnal este... un horcrux? întreabă Rayn nedumerit.

   --- Da, este. Problema este că nu e singurul. Tom și-a împărțit sufletul în șase, cu tot cu jurnal.

   --- Minunat! spune Merek nervos. Ăsta nu putea să facă doar unul?! Și ți-a spus și care sunt?

   --- Nu, trebuie să-mi dau seama singură. Dar oricum, va trebui să le distrugem cât mai curând, începând cu problema noastră din prezent, spun gânditoare.

   --- Și cum îl vei distruge? întreabă Kaytelin.

   --- Sabia lui Gryffindor este singura care poate face asta. Fiind făcută de către globini, este indestructibilă și absoarbe ceea ce este mai puternic decât ea. Nicio vrajă nu poate să distrugă un horcrux.

   --- Bun, căutăm jurnalul, scăpăm de el, îi tăiem capul baziliscului, da ce facem cu restul de obiecte pe care domnul Vreau-Să-Fiu-Nemuritor le-a ascuns? întreabă Rayn, ironic.

   --- Mai întâi vom afla care sunt. Papa știe, deci trebuie să fie scris pe undeva. Are amintiri ale strămoșilor mei și diferite scrisori și jurnale în biblioteca lui. Începem de acolo, zic, nu? întreb privindu-i pe fiecare, mai că implorându-i.

   --- Sigur, eu zic să începem de acum. Cu cât mai repede, cu atât mai bine, propune Kayla.

   --- Deci, mă ajutați?

   --- Normal, spun toți în cor.

   Nu știu ce am făcut merit niște prieteni ca ei. Ne ridicăm și traversăm holul către tabloul familiei. Îl ridic puțin și apăs pe o cărămidă ieșită mai în față decât celelalte.

   Atunci, podeaua se lasă, lăsând la vedere un pasaj secret care duce către biroul tatei. E timpul să răscolim trecutul.

Nox!