În cel mai adânc punct al Pământului, unde nicio rază de soare și niciun val de căldură nu putea pătrunde, printre pământ, stânci, lavă și alte lucruri de care nici măcar cea mai învățată minte nu avea habar, după Iaddarus și tot ce e dincolo de el, mai departe de locul în care se născuse întunericul, patru ființe antice, mai vechi decât existența însăși, luară prima suflare din lumea în care Creatorul îi chemase după milenii întregi de stagnare.

   Păcat – lumea aceea mirosea a păcat, a ură și a nefericire, a invidie și a disperare, mirosea de parcă fusese creată să putrezească, și nu să înflorească, să crească și să se ridice până în înaltul cerului.

   Vremea lor sosise: timpul să distrugă sufletele pângărite era acolo.

   Cei patru meluzini plutiră în neant și, ridicându-și mâinile, armele menite să ajute la distrugerea lumii se prefăcură în fața lor. Apoi un tremur zgudui nimicul și patru cai nici vii, nici morți, luară ființă.

   Fără nicio clipă de ezitare, meluzinii luară înfățișări omenești și plecară, fiecare în câte un colț al lumii, să cucerească, să flămânzească, să învrăjbească și să distrugă tot ce le ieșea în cale.