Apa era mai caldă decât în alte părți.

   Era mai caldă, mai sărată, mai dură și mai murdară decât în nordul Ledionei și de asta le era greu să rămână atât de mult timp în ea, dar senzația de sufocare nu se diminua nici măcar o clipă.

   Trecuseră zeci, poate chiar o sută de ani de când nu mai înotaseră prin astfel de ape străine. Atunci avuseseră norocul să fie întâmpinate de anotimpul rece, și nu de cel secetos, ca acum.

   La suprafață, aerul era mult mai fierbinte decât apa.

   Iar pentru ele, două sirene crescute printre ghețari și printre troieni de zăpezi netopite de mii de ani, zăpușeala aceea era o adevărată tortură.

   Părul fin care le acoperea mâinile și cozile nu le ajutau deloc împotriva căldurii. Din contră. Renunțaseră până și la giulgiurile de mătase subțire țesute de suratele lor, ceea ce le făcea și mai puțin protejate.

   Dar nimeni nu le observase până atunci. Și trecuseră deja câteva zile de când tot înotau în stânga și-n dreapta, în susul și-n josul apelor.

   Se înălțară până la suprafață când simțiră vibrațiile ce tulburară apa și abia apoi auziră ropotul cailor și strigătele străjerilor ce anunțau întoarcerea prințesei Ianthine în districtul Selastenn. Își puseră mâinile pe o stâncă umedă și colțuroasă și se ascunseră în spatele ei. Spre eterna lor bucurie, râul Avonboro – cum ajunsese să fie numit de când nu mai trecuseră pe acolo – era plin de nuferi, de adunături de papură și de răchitan, care le mascau prezența.

   Lumea subacvatică fu înlocuită de o aglomerare de umbre și de siluete, de șuvoaie de ceață și de negură. Formația care acum traversa podul de piatră era neclară, dar nu se îndoiau că printre călăreți se afla prințesa pe care își puseseră în plan să o spioneze.

   Una dintre ele își lovi vârful limbii de chelicere, un semn ce îi trăda frustrarea. La ce bun să ai atâția ochi, dacă nu puteai vedea mai bine decât o muscă? Le ajutau când își prindeau prada sau când își țeseau pânzele, dar acolo, în lumea de afară, pe pământul călcat de oameni, de elfi și de alte creaturi, aveau nevoie să vadă cât mai bine.

   Se priviră una pe alta, șase ochi lucioși pe șase ochi lucioși. Doi mari și negri în față, câte doi în stânga și în dreapta lor, unii bine ascunși și greu de remarcat. Își zâmbiră, arătându-și chelicerele care se terminau cu colți plini de venin.

   Erau acolo, gata să afle secrete nerostite și, cu voia Zeului cu Doisprezece Ochi, s-ar fi întors în apele lor și abia apoi și-ar fi dat seama dacă un război era pe cale să înceapă, așa cum se auzea de ceva timp încoace.

   Călăreții descălecară pe partea cealaltă a podului. O recunoscură pe Gorgonă, dar ceilalți îi erau străini. De șaua armăsarului ei fusese legată o fată – o muritoare – și târâtă până acolo. Mireasma sângelui ei se perinda pe deasupra dârelor stacojii lăsate în urma ei, proaspăt și dulce. Se rugară să pice câteva picături în apă.

   Erau lihnite, bineînțeles, și ar fi dat orice să se înfrupte în acel moment, dar corpul acela nu era prada lor, ci al zburătoarelor. Muritoarea fu aruncată într-o cușcă și săltată până în vârful Turnului de Sticlă.

   — Arată că soldați pentru mine, rosti una dintre ele, ciugulind din părul de pe mâini o midie care rămăsese prinsă acolo. Continuă, sfrărmându-i cochilia între colți până dădu de carne: crezi că sunt aici să lupte pentru ea?

   Cealaltă privi spre mulțimea de oameni. Elfii nou-sosiți nu erau îmbrăcați în armură, dar hainele de piele pe care le aveau păreau greu de pătruns, iar câteva arme erau prinse de ele. Se întrebă ce sorginte aveau.

   Nu le vedea expresiile feței, dar după o conversație scurtă între ei, își dădu seama că nu erau prea apropiați. Simți tensiunea din aer.

   — Mai degrabă s-ar război între ei, își dădu cu părerea.

   — Să înotăm de-a lungul râului. Castelul ei e lângă apă.

   Dădură din cap la unison. Își luară mâinile de pe stâncă, gata să se întoarcă în adâncuri fără să fie observate.

   O secundă prea târziu. Ochii lor laterali o zăriră pe Ianthine întorcându-se spre ele.

   Urechile ei blestemate.

   Așa cum auziseră, nimic nu putea scăpa de urechile ei blestemate, linse de limbile despicate ale unor șerpi pe care îi salvase de la moarte.

   Se retraseră sub apă, o secundă prea târziu.

   Înotară cu iuțeală, folosindu-și repeziciunea de parcă s-ar fi aflat în mijlocul unei bătălii nimicitoare. Cu mâinile împreunate în față, ocoliră bancuri de pești, rădăcini de plante și pietre, oprindu-se să își tragă răsuflarea nu mult timp după aceea.

   Ieșiră iarăși la suprafață. Orașul era cu mult în spatele lor, prea departe pentru a fi urmărite în cazul în care prințesa ar fi dat ordin pentru asta. Se îndoiau că și-ar fi lansat în larg corăbiile doar pentru ele.

   Căci, atunci când înotaseră în port, număraseră toate vasele de luptă și armele pe care le-ar fi putut folosi.

   Nu prea multe, nu prea grozave. Pentru o țară cu ieșire la mare și cu un ținut vrăjmaș la malul celălalt, Kattianon nu o ducea prea cu navele maritime.

   Ai fi crezut că s-au învățat minte în urma Bătăliei de pe Apă de acum 138 de ani. Exista o posibilitate să le țină în altă parte, ascunse, bineînțeles, dar se îndoiau de asta.

   — Poate că nu ne-a văzut, sparseră tăcerea.

   — Nu, nu ne-a văzut, dar ne-a auzit. Poate că va crede că au fost sirenele încornorate.

   — Și de ce ar crede că am fost noi acolo, mă rog? o a treia voce interveni.

   Tresăriră. Se întoarseră ca niște marionete, speriate de persoana pe care ar fi putut să o vadă. Aproape de mal, pe o stâncă acoperită de licheni, stătea o sirenă cu păr roșcat și coarne încovoiate spre centru feței. Își privea nepăsătoare unghiile, dar era clar că pe ele le băgase în seamă.

   Și de ar fi fost oarbe, tot ar fi recunoscut-o.

   Lassona își întinse mâna în față, apoi capul i se întoarse spre locul unde stăteau pe jumătate ascunse în apă.

   Când văzu că nu ziceau nimic, Lassona plescăi:

   — Măi, măi..., dar ce caută două sirene sparaside în Marea lui Ogeboro? Și fără să le fie anunțată prezența! Ce ar spune regele Lothe dacă ar afla despre asta? Începu să rânjească: sau poate prințesa elfilor?

   Se apropiară una de alta, involuntar, până își atinseră coatele.

   — Regele vostru bun de nimic nici nu ne-ar băga în seamă. A rămas la fel de moale ca o moluscă.

   — Ei bine, e adevărat că Lothe urăște violența, dar sunt destul de sigură că nu ar închide ochii atunci când vine vorba de spionaj... pentru a strânge informații despre război, bineînțeles.

   Sirenele sparaside făcură un schimb îndelungat de priviri. De ce era Lassona acolo, vorbindu-le oarecum plictisită, de parcă faptul că înotau prin ape străine nu era deloc îngrijorător? Nu își pierduse coarnele de când nu o mai văzuseră. Un colier întreg cu șapte perle de un alb strălucitor încă îi atârna la gât. De ar fi început să fredoneze, le-ar fi prins într-o vrajă periculoasă înainte ca ele să poată sări la atac, cu tot cu iuțeala specifică a neamului lor de vânătoare.

   Lassona își duse mâinile în spate, sprijinindu-se se stâncă. Dădu din coada roșie o dată, udându-le cu câțiva stropi de apă sărată. O privi fix pe cea care mâncase o midie mai înainte.

   — Genoveva, dacă îmi aduc bine aminte. A trecut destul de mult timp, nu? Când te-am văzut ultima dată, tocmai îți devorasei partenerul după ce v-ați împerecheat. Ah, ce păcat! Era destul de atrăgător pentru specia voastră. Spune-mi, ai avut copii sănătoși după aceea? Am auzit că sirenii voștri se sacrifică pentru ca progeniturile să nu fie slabe.

   Genoveva nu rosti nimic legat de asta. Nu era nici prima, nici ultima sirenă sparasidă care și-a devorat partenerul. Era un obicei de-al lor, făcut pentru binele întregii specii.

   Auzise unii oameni numindu-i canibali.

   Bineînțeles, dacă acei muritori nu ar vâna toate sirenele, nu ar mai recurge la astfel de lucruri.

   — Ce vrei, Lassona? o întrebă în schimb, iritată de toată acea tiradă a ei.

    — Eu? glăsui cu o surprindere prefăcută. Nimic. Puteți să plecați oricând doriți. Mă gândeam că ar fi frumos să schimbăm câteva cuvinte după ce nu ne-am mai întâlnit de atât de mult timp.

   — Ne lași să plecăm așa... pur și simplu? cealaltă sirenă își arcui o sprânceană.

   — Ce rost are să ne certăm iar acum? Pot să văd de ce ați străbătut atâtea ape tocmai din nord până aici. Ați auzit și voi despre faptul că regatul Kattianon nu are niciun moștenitor de drept, acceptat de coroana de spini, nu? Toți se așteaptă la un război dintr-o clipă în alta. Voi așteptați un moment oportun ca să lansați un atac. Îmi și închipui ce ar face sirenele după ce ar dezbina un regat terestru. I-ar face să dispară pe cei care le vânează. Cum probabil vă închipuiți deja, nu sunteți singurele care așteaptă orice semn de slăbiciune din partea elfilor. Și eu, de asemenea, număr secundele până când îi pot vedea pe toți fără suflare. Pe toți oamenii care ne-au furat coarnele și perlele pentru ca ei să aibă viață veșnică.

   Lassona avea pumnul strâns încleștat, privind cu ochii scăpărând un punct inexistent. Apa păru că se tulbură în jurul ei. Dar, la fel de repede precum se înfurie, tot așa își redobândi chipul plin de plictiseală. Ba chiar începu să zâmbească melancolic.

   — Voi sunteți pe cale de dispariție, la fel ca noi. Toate celelalte sirene sunt. Nu uit că avem propriile probleme. Dar alte războaie între noi pot să aștepte, nu? Să îi lăsăm pe oameni și pe elfi să se distrugă între ei. Să îi atacăm și noi atunci când se așteaptă mai puțin, când sunt cel mai neajutorați. Abia apoi ne putem relua luptele dintre noi. Nu e un plan genial? Umblă o vorbă printre muritori: când doi se ceartă, al treilea câștigă.

   Cele trei rămaseră în tăcere mult timp, numai câțiva pescăruși țipând alandala din înaltul cerului. Cântăriră cuvintele roșcatei. Nimic din ce rostise nu era o minciună. Vorbise drept și fără ocolișuri.

   Nu le revenea lor să decidă asupra acestui lucru, dar puteau transmite mesajul.

   O alianță între sirene. Un armistițiu.

   Genoveva zâmbi.

   — Unii muritori ar spune că ești șireată ca o vulpe, Lassona.

   Cea din urmă rânji într-un colț al gurii. Bătu iar din coadă și le urmări aproape gânditoare cum se retrăgeau sub apă și se îndepărtau de țărmurile Mării lui Ogeboro.

   Departe de un regat pe care Zeul cu Doisprezece Ochi dorea să îl distrugă pentru ca sirenele sparaside, creațiile lui, să trăiască fără a mai fi vânate pentru mătasea lor atât de fină, atât de rară și atât de prețioasă.

*

   Trecuse mult timp de când nu mai văzuse sirene din alt neam. Poate zeci de ani. O sută sau două.

   Se întâmplase în vremea ultimului Consiliu al Oceanelor, Mărilor și Apelor, când se căzuse de acord că nu puteau trăi în pace unii cu alții. În joc se aflau prea multe neînțelegeri care nu putuseră fi rezolvate.

   Când era cazul, conducătorii comunicau între ei prin cochiliile spiralate ale unor melci de mare. Uneori, se vedeau prin globuri de perle. Dar, față în față... acele vremuri păreau doar mituri sau legende.

   Fusese surprinsă, pentru o clipă, să le zărească, din întâmplare. Dar apoi își dăduse seama că astfel de întâlniri tot aveau să se întâmple; dacă nu cu sirenele sparaside, atunci cu altele. Cu alte creaturi.

   Apele lui Ogeboro aveau să se umple iarăși de sânge.

   Trebuia să fie precaută. Le dăduse undă verde la spionat, dar nu era îndeajuns de naivă încât să se încreadă în ele.

   Sparasidele nu își ținuseră niciodată cuvântul. Nu erau loiale. Născute cu mii de ani în urmă din păianjeni și sirene, ele moșteniseră tot ce era mai rău de la cele două specii.

   Erau ticăloase. Letale. Și odioase, credea Lassona.

   Și nu era singura care avea aceeași părere.

   Suprafața lină ca o oglindă a apei începu să se spulbere în unde rotunde.

   Două sirene, de data aceasta surate de-ale ei, își dădură părul ud de pe ochi după ce ieșiră deasupra. Își arătară dezgustate limba una alteia și se cutremurară, parcă încercate de un fior înțepător. Una cu părul ca bobocii de nuferi galbeni, alta cu o claie de șuvițe verde malahit.

   — Așa respingătoare sunt! se plânse Egeea, trecându-și palmele peste brațe, ca și cum ar fi vrut să se curețe. Acum apa e și mai murdară din cauza lor.

   Adrienta își strânse părul verzui în pumni, lăsând picurii din el să se scurgă în mare. O privi neîncrezătoare pe Lassona.

   — Sirene sparaside în Marea lui Ogeboro? Trebuie să vină sfârșitul lumii! Și le-ai lăsat în voia lor, fără acordul regelui! Ce a fost în capul tău, Lona?

   Își privi iar unghiile, arătându-și dezinteresul.

   — Maiestatea Sa nu are de ce să afle de vizita lor. E prea ocupat, oricum. Am făcut ce era mai bine pentru noi.

   Prietenele ei își aruncară ocheade neîncrezătoare.

   — Asta e trădare, Lassona, o avertiză Adrienta. Ai uitat...

   O întrerupse înainte să poată continua, ridicându-și mâna în aer. Mai comisese trădare odată, acum 138 de ani, în timpul Bătăliei de pe Apă a elfilor. Considerase că nu avusese niciun motiv să îi ajute pe cei care voiau să traverseze marea și să stăpânească ținuturile oamenilor. Nu fusese problema lor. Dar regele Lothe dăduse ordin să le sară în ajutor. Ea nu mișcase un deget. Pentru asta, fusese pedepsită. Ar fi trebuit să fie executată, dar, în schimb, a fost întemnițată pe fundul mării, timp de 10 ani. Prea puțin pentru ce făcuse și prea puțin pentru viața ei nesfârșită, dar sirenele erau și așa prea puține ca să mai rămână închisă.

   Trebuia să se reproducă cât mai repede dacă voiau să nu dispară de pe fața pământului.

   Păcat doar că rar se întâmpla ca sirenele să rămână însărcinate.

   Ea nu reușise să facă niciun copil, dar măcar fusese eliberată.

   Nu se temea. Nicio sirenă nu mai fusese întemnițată până atunci, indiferent de fărădelegile pe care le săvârșise, însă existau alte moduri de a fi pedepsit sub apă.

   Înfricoșătoare și crude. Nimeni nu se aștepta la astfel de lucruri din partea blândului rege Lothe.

   Își descleștă degetele de pe colțul stâncii și zâmbi apatic.

   — Suntem singurele care au văzut-o pe Genoveva. Maiestatea Sa nu are cum să afle.

   Egeea își prinse bărbia între degete și își puse cealaltă mână în șold.

   — Chiar crezi că e bine să îi lăsăm pe elfi și pe oameni să se distrugă între ei? Ne suntem folositori unii altora în unele feluri.

   — Nu și când ne vânează pentru coarne și pentru perle, o înfruntă.

   Lassona sări în apă.

   — De ce nu vă duceți jos să vă asigurați că regele nu iese la suprafață? Am ceva de făcut aproape de mal.

   — Te duci să o vezi pe Gorgonă? Adrienta murmură dezamăgită.

   Rânji.

   — Ei bine, trebuie să îi bage cineva mințile în cap, nu? Elfa trebuie să își vadă de-ale ei și să îl lase pe Lothe în pace.

   Privi spre țărm, unde știa că prințesa Ianthine urma să apară dintr-o clipă în alta.

   Avea să îi vorbească, în sfârșit, celei care furase inima regelui sirenelor încornorate.

   Regelui care îi fusese promis ei.

~

Uh, n-am mai scris la cartea asta de la începutul lui august. E ciudat cum e cea care îmi place aproape cel mai mult, dar la care scriu cel mai puțin. E destul de complicată:)

Între timp, Casa Spinilor de Piatră a câștigat locul 1 la categoria fantezie din cadrul concursului "Scriitorii de mâine". Pe profilul organizatorilor, Tomorrow Writers, puteți citi un interviu care mi s-a acordat, în mare parte pe seama cărții.

Sunt doar 9 capitole până acum și au apărut destul de multe personaje. Și o să mai tot apară. Cum am spus la început, o să fie mai multe perspective și mai multe volume, la care sper să ajung cât mai repede; nu mai am răbdare. Totul e epic în mintea mea! Nu prea iese așa și când scriu, dar e acceptabil:))

Ce credeți despre sirenele sparaside? Ca o idee, dacă nu a fost descrierea lor destul de ușor de înțeles, imaginați-vă o combinație de oameni, sirene și păianjeni.

Odios, nu?:)