Tatăl ei nu o lăsase să părăsească pământurile castelului în acea noapte.

   Ianthine nu își dorea nimic altceva decât să plece de acolo, să-și urle frustrarea în timp ce vântul i se izbea de față și armăsarul ei o purta departe de locul pe care ajunsese să-l urască atât de mult. Dar tatăl ei era rege și știa mai bine decât oricine că nu era bine să îi încalce poruncile.

   Nu mai rămăsese la cină. Se făcuse nevăzută de îndată ce trupurile odinioară plină de viață și de frumusețe ale sirenelor se transformaseră în piatră și se spărseseră ca o farfurie de porțelan, apoi resturile lor fuseseră cărate de râul învolburat spre alte ape, spre Marea lui Ogeboro, pe al cărei fund urmau să rămână pentru vecie.

   Se închisese în dormitorul ei, încercând să ignore alaiul ce încă râdea la masă, de parcă nu se petrecuse nimic. Nu își putea da seama ce fel de farmece folosise generalul pentru a-i prinde familia într-un păienjeniș încâlcit, pentru a-i face tatăl să își dea acordul pentru ca astfel de coșmar să aibă loc în grădina lui. Regele nu era un elf sfânt, nu avea mâinile lipsite de sânge, însă nu îngăduia ca orice fel de creatură care trăia în ținutul lui să fie torturat astfel.

   Ianthine Mazestar simți în adâncul sufletului ei că Rhyion Elaleth era un elf de pe care nu trebuia să își ia ochii.

   De îndată ce servitorii strânseseră masa, prințesa ieși nevăzută în grădina plină de flori și se îndreptă spre râu, spre stânca unde stătuseră cele două sirene. Încercă să nu bage în seamă apa rece ca gheața ce îi făcea mușchii tălpilor să se contracte și îngenuche în ea, plimbându-și apoi mâinile prin pietrișul de la fundul acesteia, în speranța că avea să găsească perechea de coarne sau măcar resturi din ele. Știa cât de importante erau pentru sirene – le-ar fi prețuit ca pe o comoară de le-ar fi găsit.

   Ianthine își ridică brusc mâna, prinzând o fee micuță de picior și clătinând-o deasupra apei. Creatura chițăi speriată și o privi nervoasă peste umăr, împreunându-și brațele cât un băț la piept. Avea păr alb și lung, o rochiță galbenă și aripi roz, ca de fluture, încât încruntătura de pe chipul ei cât un ou de prepeliță o făcu aproape caraghioasă.

   — Luminează aici, mârâi spre ea.

   Rămase îmbufnată, însă își roti palmele în sus și lăsă o lumină orbitoare să ia naștere în mijlocul lor, oferindu-i lui Ianthine posibilitatea de a vedea fundul râului.

   Nu știa de cât timp își duceau existența feele în acel regat sau dacă nu veniseră cumva cu ei după ce fuseseră nevoiți să-și părăsească ținuturile natale. Cunoștea prea bine că micuțele creaturi iubeau oamenii și natura, luându-și toate puterile de la ea, însă începuseră să zboare prin jurul lor și nimeni nu se deranjase de ele. Erau enervante în cele mai multe cazuri, mai ales atunci când cântau cu voci pițigăiate și râdeau pe seama lor.

   Nu era nici urmă de coarne.

   Îi dădu drumul zânei, care își luă zborul de parcă n-ar fi vrut să mai ajungă vreodată prin preajma ei.

   Urechile îi captară un foșnet venind dinspre o tufă de flori ale căror pistiluri luceau în culori țipătoare. Robbiale – parcă așa le numise tatăl ei. Își duse din instinct o mână spre pumnalul ce îi atârna neîncetat la cingătoare, deși știa prea bine că niciun intrus nu ar fi apucat să pună piciorul dincolo de porțile castelului.

   Nu fu surprinsă când îl văzu pe războinic stând sprijinit de un catalpa, ale cărui flori albe înfloriseră ca niște ciorchini. Își lăsase armura elegantă și se schimbase într-o tunică gălbuie de bumbac și o pereche de pantaloni ce îi erau strânși pe gambe cu șireturi.

   — Mă spionezi acum, generale? Ianthine îl întrebă nepăsătoare, ieșind în cele din urmă din apă.

   Poalele rochiei i se lipiră de piele.

   — De ce aș face așa ceva?

   — Pari destul de dornic să aflii cum să mă asmuți. Probabil te-ai bucurat enorm să vezi că zvonurile sunt adevărate.

   Un zâmbet viclean apăru pe buzele lui Rhyion. Nici măcar nu încerca să nege că voise să o vadă dezlănțuindu-și puterile.

   — Ți-a fost ușor să alegi? Să salvezi oamenii în defavoarea sirenelor, adăugă când îi văzu nedumerirea.

   Ianthine pufni și își șterse mâinile ude de rochie. Dacă ar fi fost din nou în aceeași situație, probabil ar împietri sirenele – care aveau să își piardă coarnele. Știa că așa era cel mai bine pentru ele. Nu se întrebase înainte ce prețuia mai mult: viața oamenilor, a elfilor, a sirenelor, a feelor și a altor creaturi ce îi populau regatul, dacă unele contau mai mult decât altele.

   — Nu mi-a fost la fel de ușor precum ți-a fost ție să riști viața a patru creaturi, spuse spre el.

   Doi ochi de culori diferite o urmăriră cum se apropie de el ca de o pradă. Își forță picioarele să adopte grația care o făceau să parcă că dansează în timp ce luptă.

   — Voiam doar să vă ofer un avertisment, generalul își înălță bărbia. În apele prin care am călătorit trăiesc sirene care vrăjesc nomazi și îi trag spre adâncuri. Nimeni nu mai scapă din mâinile lor. Sunt creaturi periculoase, lu aidhe-Ianthine. Ar fi păcat ca un regat ca al vostru să se încâlcească în mrejele lor.

   Ianthine își miji ochii spre el.

   — Sirenele care dau târcoale țărmurilor noastre nu vrăjesc pescari singuratici și nu vor decât să trăiască în pace, generale Rhyion. Iar tu ai face bine să nu te atingi de ele. Acum, dacă mă scuzi, aș dori să mă retrag. Îți doresc o noapte liniștită în continuare.

   Rânjetul lui o urmări până când intră înapoi în castel. Picurii de apă ce i se scurgeau din rochie și se izbeau de podeaua de marmură îi făceau urechile să vâjâie și își încleștă pumnii. Își făcu picioarele să meargă spre aripa unde se aflau dormitoarele regale și se postă în fața ușii lui Vulre. Soldatul elf care stătea în dreptul ei îi aruncă o privire crispată, însă nu îi întâlni ochii, apoi bătu în suprafața de lemn și își vârî capul înăuntru. O clipă mai târziu îi deschise larg ușa.

   Îl găsi pe Vulre la balcon, mângâind o pisică ce torcea răsfățată.

   — Te așteptam de ceva vreme, îi spuse drept întâmpinare.

   Ianthine zâmbi migălos și se așeză lângă el pe divan, întorcându-și fața spre iedera ce se încolăcise în jurul pilonilor de piatră.

   — De unde știai că o să vin la tine?

   Fratele ei începu să râdă.

   — În brațele cui te arunci de fiecare dată când ești descumpănită?

   — Știai despre venirea generalului? îl întrebă curioasă.

   — Tata ne-a spus abia acum două zile. Se pare că va mai rămâne ceva timp aici.

   — Ce părere ai despre el?

   — Cred că e un mascul inteligent. A călătorit mult prin lume și știe tot felul de lucruri de care nici n-am fi bănuit. Dar nu știu de ce a făcut treaba cu sirenele și servitorii. Poate că încearcă să-l facă pe tata să i se alăture într-o cauză de care încă nu știm nimic. Ar trebui să rămâi mâine la masă. Poate afli ceva care te interesează.

   În unele momente avea noroc că Vulre nu putea să vadă. Atunci ar fi dat cu ochii de încruntătura de pe chipul ei și de buzele care i se strâmbaseră în dezgust. Poate că avea dreptate – părea că deține multe informații, dar nu ar fi vrut să afle decât cum mai era viața în ținuturile în care se născuse.

   — Ce ți-au spus urechile tale? Vulre o înghionti cu cotul în coaste.

   Îi privi fața. Numai ei doi moșteniseră trăsături de la mama lor, care murise în lupta de pe mare. Aveau amândoi părul întunecat și aceiași ochi ce păreau mânjiți cu cenușă, însă caracterul lor tindea să difere. Vulre era mereu calm, calculat, răbdător și încerca să rezolve totul cu vorba bună. Nu își putea da seama cum de rămăsese așa după ce un blestem nenorocit îi furase vederea timp de zeci de ani. Ianthine și-ar fi ieșit din minți.

   — Nimic, șopti. Urechile mele nu mi-au spus nimic.

   — Credeam că generalul e elf, acesta murmură.

   — Este. Arată ca unul, are puteri – deși nu știu ce fel de zeu i-a suflat magie în vene. Știi, mi-a fost aproape imposibil să vrăjesc sirenele, să le fac să mă privească. De fiecare dată parcă subjugarea mea a fost împinsă de un val de aer rece.

   Vulre lăsă pisica să-i sară din brațe și își întoarse ușor capul spre ea.

   — A călătorit în întreaga lume, Ianthine. Poate că are cu sute de ani mai mult decât noi.

   Ianthine tăcu. Ar fi putut fi un motiv  pentru care magia ei păruse inutilă față de a lui, însă nu avea să-și abandoneze îndoielile atât de ușor. Se temea de prezența generalului, mai ales acum că nu era niciun cap al familiei sale pe care coroana să îl accepte.

   Își duse mâna spre inimă. Simțea nevoia să îl vadă pe Lothe, însă trebuia să afle ce planuri aveau frații ei cu privire la coroană.

   Era prea liniște în castel.