Cu toate că dimineața era abia la câteva ceasuri distanță, cu toate că se apropia de Marea lui Ogeboro și de valurile ei reci, transpirația îi acoperea fiecare parte a pielii, i se scurgea pe tâmple și în josul gâtului.

   Era întuneric și tocmai acel întuneric dogorea ca flăcările veșnic arzânde din Iaddarus, din groapa de lavă care ar fi putut topi Lumea însăși dacă Lavarkos cel Îndurător nu i-ar fi acoperit crăpătura spre suprafață cu propriul lui trup – cel puțin asta spuneau legendele și zeii și eroii îndeajuns de viteji și puternici încât să mai poată povesti ororile din Lumile de Jos.

   Deși se îmbrăcase cât de subțire cu putință, atât cât să fie în limitele decenței – o tunică fără mâneci care abia de îi trecea de buric, pantaloni largi de pânză care nici nu îi ajungeau la pulpe și sandale ușoare ca aerul – Ianthine tot ardea.

   Și nu de dor, de nevoia de a fi mângâiată și consolată. Nu. De data asta, căldura era mult prea greu de suportat și senzația că îi topea carnea de pe oase era departe de a fi o halucinație. Până și armăsarul ei părea dornic să se arunce într-o fântână și să nu mai iasă de acolo până la sezonul rece. Locul unde pieile lor se atingeau îi aducea aminte de vremurile când stătea pe cărbuni încinși ca să își întărească rezistența corpului la durere. Arsurile dispăruseră cu greu și usturimea la fel și nu crezuse vreodată că o zăpușeală precum cea din noaptea asta avea să i se pară un chin mult mai mare.

   Nici nu voia să se gândească la momentul când razele soarelui aveau să crape negura nopții. Curând, foarte curând. De aceea nu putea să zăbovească prea mult pe țărm.

   Căldura și bârfele despre idila ei neghioabă cu regele sirenelor încornorate erau suficiente încât să nu vrea să rămână lângă mare. Deși erau puțini care nu știau că nemiloasa comandir Ianthine se iubea cu un triton, cuvintele lor aspre încă o răneau. De ce mai continuă circul ăla? El nu poate să vină pe pământ și ea nu poate trăi în ape. Ce proști sunt, să creadă în basme și iubire în ciuda a orice!

   Elfa își duse mâna la piept, strângând tunica în pumni.

   Oamenii și elfii și oricine râdea de ei nu știau nimic. Nu știau că toate acele obstacole dintre ea și Lothe îi aduceau chiar și mai aproape. Nu știau că, deși se vedeau în rare nopți, momentele petrecute unul în brațele celuilalt păreau vieți nesfârșite. Nu știau că Ianthine nu se mai simțise iubită de la moartea mamei ei până să îl întâlnească pe Lothe.

   Pentru că regele sirenelor încornorate o iubea pentru imperfecțiunile ei, pentru zâmbetele pe care i le oferea doar lui, pentru faptul că puteau să-și descoase grijile unul altuia și să se ajute reciproc. O iubea, deși nu era nicidecum renumită pentru frumusețea tipică elfilor și nici măcar aproape de cea mai puțin atrăgătoare sirenă din neamul lui.

   Și, cu toate astea, Lothe, poate printre cei mai frumoși bărbați din acea parte de lume cunoscută de ei, o iubea.

   Își trecu degetele prin părul năclăit de sudoare, îndepărtând rapid gândul de a-și tunde și partea stângă a capului. Nu se dădea în vânt după machiaje și rochii și baluri, însă voia ca măcar să arate ca o femeie.

   Armăsarul începu să încetinească atunci când pământul bătătorit se pierdu pe sub nisipul fin al plajei. Valurile care fremătau pe țărm și cele care se izbeau de stânci acoperiră respirațiile lor sacadate, strigătele plămânilor lor după aer rece.

   Nici măcar marea și petecul de junglă plin de copaci și umezeală nu puteau ține la depărtare căldura. Spera ca în peșteră să fie altfel.

   Spre deosebire de acum două sau trei nopți – nici ea nu mai știa cât trecuse de atunci – nu mai căzu în apă când sări de pe gura cavernei, ci ateriză în picioare pe pământul negru și tare ca piatra.

   Observând liniștea din jurul ei – niciun picurat, niciun susur al apei, nicio fee zburdalnică și nici măcar ecoul respirației sale – Ianthine își dădu seama că deja era cineva înăuntru.

   Și nu era Lothe.

   Pe stânca pe care acesta stătea de obicei, o sirenă o privea zâmbind, jucându-se cu degetele lungi prin păru-i roșcat, aproape strălucind mai puternic decât razele lunii care pătrundeau prin gura peșterii. De un roșu mult mai întunecat îi era coada lungă, un stacojiu aproape negricios, ca sângele închegat. Multe înotătoare, mici și mari, se ițeau de-a lungul ei, la fel și pe antebrațe, dar mai ales în jurul șoldurilor, ca o fustă. Cele din dreptul cozii îi erau încrețite precum cutele unor fundițe de catifea. Mănunchiuri de scoici colorate în formă de floare îi susțineau sânii plini și se ridicau spre umeri în fâșii din ce în ce mai subțiri, asemenea bretelelor unei rochii de mătase.

   Pielea ei ținea același bronz natural ca al lui Lothe, poate chiar mult mai pronunțat și aceleași linii aurii o pictau, însă în jurul ochilor care ascundeau cu greu răutatea din spatele lor.

   Ianthine nu mai văzuse asemenea ochi și nici o sirenă atât de... răvășitoare.

   Irisurile sale păreau făcuți din miere și aur și sclipici, brăzdați pe alocuri de praf negru de cărbune. Ochii ei erau ca doi sori care ardeau în întuneric.

   Ceea ce o făcea și mai atrăgătoare erau coarnele ei încovoiate spre centrul feței, ca un scut impenetrabil, dar și colierul de piele atârnând de gâtu-i lung. Un colier cu toate cele șapte perle pe care trebuia să le aibă.

   Pe care Lothe ar fi trebuit să le aibă.

   Ianthine își ridică bărbia, arătându-i că nu era impresionată de amenințarea pe care o avea în dreptul ei. O sirenă de sânge nobil, care putea să își transforme noaptea coada în picioare. Multora li se spunea să fugă mâncând pământul dacă aveau ghinionul să întâlnească una, însă ea n-avea în veci să facă așa ceva. Chiar dacă, încă având perlele și coarnele neatinse, înseamna că era una dintre puținele sirene care reușiseră să scape de lăcomia oamenilor, a elfilor și a altor creaturi care își doreau fie nemurirea, fie să le înrobească și să le folosească ca pe niște arme cu țipetele și cântecele lor. Ceea ce însemna, de fapt, că aceea din fața ei ori era extrem de norocoasă, ori extrem de puternică, de agilă și de isteață.

   — Salutare, fredonă roșcata, probabil gândindu-se că îi oferise destul timp încât să o analizeze și să o sperie.

   Ianthine își încrucișă brațele la piept.

   — Deci tu ești Gorgona, continuă ea.

   Pufni iritată. Porecla aceea pe care oamenii și sirenele i-o puseseră cu mult timp în urmă o scotea din sărite.

   — Eu sunt Lassona, dacă te interesează.

   — Ai treabă cu mine?

   — Nu, nu chiar...

   — Atunci nu am timp să mă împrietenesc cu tine, îi tăie vorbele. Poți să cobori în mare și să îl chemi pe Lothe.

   Lassona își strânse buzele ca și cum cu greu s-ar fi abținut să râdă. Își plimbă privirea pe pereții peșterii, pe plaja de pământ tare ce începea acolo unde micul lac se sfârșea, pe runele și cuvintele uitate inscripționate pe stânci. După lungă inspecție, se holbă neclintit la ea. Apoi hohoti de câteva ori.

   — Îmi cer scuze, chiar încerc să fiu serioasă, dar nu pot să nu mă întreb ce a văzut regele meu la tine. Ar fi putut la fel de bine să își ia o țărăncuță. Și ce-i asta? Cuibușorul vostru de nebunii? Deși nu cred că puteți face mai mult decât să vă luați în brațe...

   Ianthine mârâi – un sunet animalic care îi făcu buzele sirenei să tremure pentru o clipă. Faptul că avea curajul să o privească în ochi fără să se chircească de frică era dovada faptului că vietatea din fața ei nu era una de ignorat.

   Cu toate astea, elfa își privi doar o clipă reflexia din lacul luminat de lună. Se îmbrăcase așa întocmai pentru că nu ar fi trebuit să o vadă nimeni altcineva în afară de Lothe la ora aceea târzie.

   — Ai grijă ce vorbești, o avertiză.

   — Îmi place caracterul tău, îmi aduce atât de mult aminte de mine! oftă sirena. Dar, unu: nu ești prințesa mea ca să îmi comanzi, așa că tonul acela poruncitor nu va funcționa cu mine. Și doi: regele Lothe e destul de ocupat și nu are timp de tine în momentul ăsta. Poți să te încrezi în cuvintele mele aici – am verificat de una singură. Asta în caz că ai impresia că ești mai importantă pentru el decât problemele regatului nostru.

   Ianthine inspiră. Lassona rânji vulpește.

  — Poate vrei să îi transmiți un mesaj? îi sugeră, întinzându-i o scoică pe care nu văzuse de unde o scosese. Deși mă îndoiesc că vrea să asculte ceva de la tine acum... nu ai idee ce nervos era! Apa fierbe ca pe foc în jurul lui.

   Nu băgă în seamă scoica. Nici în ruptul capului nu ar fi lăsat pe mâna sirenei un mesaj pentru Lothe. Privi în lături, întrebându-se dacă era bine să schimbe atât de mult cuvinte cu ea. Curiozitatea, însă, ar fi ținut-o trează nopți întregi.

   — A aflat? Despre sirenele moarte din capitală?

   — Despre cele pe care le-ai împietrit? Oh, imediat! Valurile le-au împins rămășițele până în adâncuri, îi răspunse zâmbind.

   — Dacă i-ai trimite lui Lothe vorbă că sunt aici, poate ai afla cine le-a pecetluit soarta dinainte. Eu doar le-am făcut o favoare.

   Pentru prima dată, veselia și bunătatea falsă dispăru de pe chipul frumos al sirenei. Îi văzu o venă de sub ochi umflându-se ca o gâlcă.

   — Ce vrei să spui?

   Ianthine făcu patru pași spre peretele de stâncă și se sprijini cu umărul de el.

   — Nu mă spionai tu mai devreme? Mă așteptam să știi.

   — Atunci află că nu am fost eu.

   Dar cine? își puse întrebarea în minte.

   — Îți voi spune cine stătea cu ochii pe tine dacă îmi explici ce s-a întâmplat, Lassona cedă văzând că nu avea de gând să îi dea mai multe detalii.

   Și de bună seamă că nu avea nicio obligație să o pună la curent cu lucrurile pe care voise să le destăinuie lui Lothe. Nu când abia de o cunoscuse cu doar câteva minute în urmă. Dar Lassona știa cine fusese în râul Avonboro, iar faptul că era dispusă să pârască intrusul atât de ușor îi dădea de înțeles că nu era cineva din neamul ei.

   — Fie, cedă la rândul său. Dar dacă Lothe nu vine să mă întâlnească în următoarele zile, atunci voi presupune că nu i-ai spus despre faptul că am venit să îl caut, și nici nu i-ai relatat ce urmează să îți spun. În cazul ăsta, te voi transforma în stană de piatră și îți voi așeza trupul tău frumos drept statuie în fața castelului meu. Sunt sigură că aș putea și să agăț niște felinare de coarnele tale.

   — De parcă ai putea, pufni sirena cu un zâmbet în colțul gurii. Ei bine?

   Ianthine oftă.

   — Am doi musafiri în districtul meu în momentul ăsta. Musafirii tatălui meu, mai precis...

   Îi povesti totul de la început, despre invitația la cina regelui, despre oaspetele cu un ochi căprui și unul verde de la masă. Despre cum adusese două sirene și doi servitori ca să facă o demonstrație despre țipetele lor și cântecele care fermecau pe oricine care nu era îndrăgostit, despre cum păreau prinse într-o transă pe care ea nu putuse să o rupa și cum erau gata să își piardă coarnele, iar ea văzuse suferința din ochii lor și decisese să o curme, împietrindu-le. Îi dezvălui motivul pentru care erau ei acolo, și anume să caute împărăteasa care dispăruse, dar evită să îi spună despre aurul vrăjit din Dacia. Poate că dispariția suveranei trebuia să rămână un secret, însă nu era al ei. Cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla prințului și generalului era să ajungă uciși de mâna sirenelor. Nu că i-ar fi păsat lui Ianthine – din contră. I-ar fi făcut viața mai ușoară.

   În tot timpul acesta, Lassona ascultă stând întinsă pe stâncă și cu obrazul sprijinit în pumn, vrând să pară dezinteresată, deși nu-și putu ascunde nici dezgustul, nici curiozitatea din privire. În cele din urmă, își lovi limba de cerul gurii și scoase un sunet între un mârâit și un hohot amar.

   — Înțeleg, rosti. Știam că două sirene din neamul nostru lipseau de vreo trei zile, dar nu ne-am fi gândit că au fost capturate, mai ales când nu erau în Marea lui Ogeboro.

   — Ei bine, au fost.

   — Imperiul Hameniel ziceai?

   Ianthine își dezlipi umărul de stâncă și se apropie de apă. Sirena dădu din coada cu solzi sângerii ca o pisică leneșă.

   — Da. După expresia ta, îmi închipui că ai mai auzit de el.

   — Bineînțeles că am auzit. Chiar am și înotat până acolo. E atât de departe! Dar ce ți-au spus prințul și generalul pare să fie adevărat. Auzisem vești cum că împărăteasa ar fi bolnavă și o altă soră de-a ei îi ține locul până își revine. Nimeni nu ar fi crezut că a dispărut, desigur. Bolile elfilor pot fi fatale, nu?

   Era întocmai cum zicea Lassona. Elfii nu se îmbolnăveau des, ca oamenii, însă când o făceau, erau șanse să nu mai vadă lumina zilei.

   — Ți-am spus ce voiai să știi, Ianthine îi atrase atenția. E rândul tău.

   Sirena păru pentru o clipă că se gândește dacă era suficient de rapidă încât să se retragă sub apă fără să ajungă împietrită. Dar apoi oftă de parcă își dăduse seama că învoiala pe care o făcuseră era periculoasă.

   — Erau două sirene sparaside în râul Avonboro când voi ați traversat podul.

   — Sirene sparaside? întrebă nedumerită.

   Știa că și ele erau de mai multe feluri, așa cum erau și elfii, însă de acelea nu mai auzise până atunci.

   — Mhm, mhm, Lassona aprobă. Corcituri de păianjeni giganți de acum mii de ani și sirene. Trăiesc în apele reci. Poate la nord de Ratisbona, Yocathra și Dacia.

   — Ai vorbit cu ele? Ce făceau aici?

   — Poate că au auzit de faptul că nu e niciun Mazestar acceptat de coroana de spini. Poate că vor să vă trimită în străfundurile Iaddarusului. Până la urmă, și elfii le vânează pentru mătasea și veninul lor. De unde să știu eu? Dar ai face bine să nu îi spui regele meu despre asta. Are deja destule griji, cum am menționat.

   Sirena își îndreptă spatele și își întinse mâinile deasupra capului. Ochii ei aurii se îngustară și zâmbi.

   — Nu am venit aici să facem schimb de secrete, bineînțeles. Nu regret, totuși. Adevăratul motiv pentru care am ținut să vorbesc cu tine e să îți spun să stai departe de regele Lothe.

   — Nu ai fi nici prima, nici ultima. Poți să nu îți mai obosești gura.

   — Atunci mai rupe-ți din timp și ascultă-mă și pe mine.

   Ianthine flutură o mână prin aer și se apropie de peretele de stâncă, gata să îl urce și să iasă din peșteră. Dar apoi cuvintele pe care le auzi îi făcură picioarele să se înmoaie și se prinse cu mâinile de crăpături să-și mențină echilibrul.

   — Maiestatea Sa, regele Lothe, nu va mai trăi mult, lu aidhe-Ianthine.

   O privi peste umăr, cu inima bubuind haotic.

   — Ce ți-au spus elfii aceia e aievea, începu cu un glas sobru. Coarnele sirenelor pot oferi o viață lungă celor care le folosesc – oameni și elfi și alte creaturi. Dar tot ele sunt cele care fac sirenele să trăiască atât de mult. Iar regelui i-au fost smulse. Lothe a început deja să îmbătrânească, comandir Ianthine. O mai duce 50 de ani, cel mult. Iar tu, dacă nu mori din alte cauze, vei trăi de cel puțin 20 de ori mai mult.

   Lassona rămase tăcută câteva momente, permițându-i să asimileze acele informații. Nu știuse nimic despre toate acestea. Bănuise, mai demult, și îl întrebase pe Lothe dacă durata lui de viață avea să fie afectată. Tritonul îi spusese doar să nu se îngrijoreze, că totul va fi bine, iar ea nu insistase, știind cât de greu îi era să vorbească despre asta. Să piardă coarnele era cel mai rușinos și dureros lucru pentru o sirenă, iar Lothe, în poziția de rege, era apăsat chiar și mai mult de această povară.

   — Nu avem prea multe persoane capabile să mânuiască regatul nostru așa ca el. E prea milos, dar a reușit să ne țină în pace tot timpul ăsta. Are nevoie de un moștenitor căruia să îi insufle principiile sale pentru ca noi să trăim la fel și în veacurile care urmează. Și poate că și tu ai nevoie de un moștenitor, unul care poate ar fi pe placul coroanei de spini și ar pune frână luptei dintre tine și frații tăi. Eu trebuia să mă căsătoresc cu regele Lothe, dar apoi s-a îndrăgostit de tine. Ceea ce cu greu mă face să nu-ți scot ochii, dar nu e felul meu de a rezolva lucruri.

   Ianthine își închise ochii. Sirena oftă, părând să o compătimească pentru o clipă.

   — Dacă Lothe și-ar mai fi avut perlele, ar fi putut să trăiască cu tine pe uscat și nimeni nu ar fi avut nimic împotrivă, chiar dacă renunța la tron. Dar nu le are, iar faptul că voi vă continuați relația imposibilă și inutilă îi sâcâie pe toți. E ca un ghimpe în coastele tuturor. Singura soluție pentru ca treaba asta dintre voi să funcționeze e găsirea perlelor lui. Dar nu văd cum ar fi posibil, din moment ce noi încă le căutăm de peste un veac. Șapte perle... ar putea fi împrăștiate în șapte colțuri diferite ale lumii.

   Auzi un pleoscăit. Lassona sărise în apa întunecată, păstrându-și doar capul deasupra. Îi spuse înainte să se retragă în adâncuri:

   — Dacă îl iubești, Ianthine, eliberează-l din cușca iubirii voastre.

*

   Florile robbiale care străluceau ca niște felinare luminară podul care ducea spre orașul înăbușit. Se dădu jos din spinarea armăsarului și îi aruncă unui băuețandru doi davați.

   — Du-l la castel, îi porunci, trecând ca fulgerul pe lângă trupul lui tremurând și capul plecat de frică.

   — Da, lu aidhe-Ianthine.

   Se opri doar pentru un moment să privească spre Turnul de sticlă. Rebela ținută în lanțuri în cușca din vârf se uită la ea de sus, de parcă ar fi vrut să o mănânce. Scuipă spre ea și își întoarse capul.

   Ianthine pufni și înaintă pe străzile pavate cu piatră, printre oamenii și elfii care nu țineau cont că e aproape dimineață. Nu știa încotro merge, însă nu voia să se întoarcă acasă. Spera doar ca trilurile păsărilor de noapte, râsetele petrecăreților și acordurile de lută, fagot și țambal, să îi țină gândurile negre deoparte și neliniștea din suflet să dispară.

   Nu voia, chiar nu voia să-și aducă aminte de toate persoanele care îi repetaseră aceleași lucruri la nesfârșit.

   Dar apoi o văzu pe Surane apărând de după colțul unei clădiri și știa că nu putea să îi ascundă nimic.

   — Iaaaaanthiiineeeee! strigătul ei ca de gaiță răsună în întreaga piață.

   Își înfipse călcâiele în pământ și se opri. Era beată? Zei, trebuia să se pregătească de dinainte pentru o Surane amețită de aburii alcoolului.

   — Ce faaci? o întrebă, trecându-și mâna grea peste umerii ei.

   — Ce faci tu? Nu erai de gardă?

   — Șșt! șopti, punându-i degetul la buze. Mă infiltrez în mulțime.

   Ianthine aproape că își dădu ochii peste cap. Era imposibil să nu o recunoști pe Surane, nici măcar într-o mare de oameni. Cristalul sângeriu dintre sprâncene țipa clar: SURANE TARWITHAL, A DOUA ÎN COMANDĂ, SÂNGELE TATĂLUI MEU DIN CRISTAL POATE RADE CONTINENTUL ĂSTA DE PE FAȚA PĂMÂNTULUI

   — Poate că ești prietena mea, Surane, însă răspunzi la fel pentru beții în timpul patrulării.

   Elfa se bosumflă ca un copil. Faptul că părul ei blond îi era prins în două cozi împletite nici nu arăta faptul că avea cu mult peste două veacuri de viață.

   — Ți-am spus, face parte din deghizare, ridică ea palmele în dreptul umerilor.

   — Și cine pretinzi că ești?

   — O femeie care a ieșit să petreacă prin taverne, nicidecum să spioneze. Asta-i scuza mea, dar a ta? Arăți ca naiba. Ai fost să vorbești cu Lothe?

   Ianthine își mușcă obrazul și își agăță degetele mari de găicile pantaloni.

   — Am fost, dar pare-se că era ocupat. În schimb, am vorbit cu o altă sirenă.

   Sprâncenele Suranei se ridicară până când aproape dispărură pe sub tiara de argint de pe frunte.

   — Ei, și? Ce ți-a spus?

   Oftă și privi oamenii care evitau să treacă pe lângă ele. Își lăsă capul pe spate și rămase cu ochii pironiți spre luna care se lăsa jos, jos, jos.

  — Ce spune toată lumea. Că ar trebui să renunțăm unul la celălalt pentru binele nostru și al regatelor noastre.

   Elfa blondă înghiți în sec, posomorându-se deodată.

   — Ianthine, îmi știi părerea despre toată treaba asta. Devotamentul vostru e de admirat. Și o să îl ador pe Lothe până la sfârșitul vieții pentru că a reușit să scoată femeia din tine. Dar sunt de acord cu restul oamenilor. Ianthine?

   Surane îi urmări privirea când nu primi niciun răspuns. Acolo, printre stelele care începeau să își piardă strălucirea, luna se îndepărta din ce în ce mai mult de soarele care avea să îi ia locul.

   — Ah, te gândești la legenda aia?

   Nu se gândea în mod special la asta. Dar, acum că adusese vorba de ea, nu putea decât să scoată un hohot amar de râs. Era o poveste de dragoste care umbla printre ei, printre elfi. Nu se știa dacă era adevărată, însă se spunea că acum mult, mult timp, când erau doar câțiva oameni care să trăiască în acea Lume, când nu era nici soare și nici lună, ci doar o pânză cenușie de lumină, o elfă și un elf văzuseră că aceștia mureau încet, încet. Multă vreme nu se știuse de ce, dar apoi cei doi cunoscuseră motivul și deciseseră că nu mai exista altă soluție.

   Cu toate că se iubeau nebunește și nu puteau concepe eternitatea unul fără celălalt, elfii își juraseră încă o dată iubire necuntenă și urcaseră pe cer, unul într-o parte și celălalt în altă parte. Se transformaseră în soare și lună, iar timpul se împărțise în zi și noapte. Era lumină și era întuneric, era cald și era noapte. Era viață pentru oameni. Elfii îi salvaseră iar sacrificiul lor dăinuia și mai avea să dăinuie. Dar ei nu mai puteau să fie împreună; când luna ieșea pe cer, soarele lumina altă parte a Lumii. Când soarele îi lua locul, luna înnegura altă parte a Lumii. Încă se iubeau, chiar dacă era imposibil și inutil. Iubirea lor menținea viața.

   Puteau Ianthine și Lothe să fie ca soarele și luna? I se părea un sacrificiu mult prea greu de îndurat. Îi era teamă că inima ei nu avea să își mai repare vreodată crăpăturile.

   — Tăcerea ta mă înfioară, Surane răbufni și o prinse de cot. Haide, știu remediul bun pentru asta.

   Se lăsă trasă de elfă doar câțiva pași înainte să o întrebe ce avea de gând.

   — O să facem ce fac oamenii în situații asemănătoare: ne îmbătăm.

   — Chiar nu am chef de asta, bombăni. Și în piață? Sunt o prințesă, Surane. Nu pot să...

   — O, te rog! o împinse ea. Oamenii trebuie să vadă că ești o creatură care se distrează și are slăbiciuni ca oricine altcineva, și nu un monstru lipsit de inimă din Iaddarus. Asta o să te apropie de ei, crede-mă.

   Vorbele nu îi mai fură ascultate. Se trezi trasă ca un căruț plin de saci se făină pe străzile destul de aglomerate din piață, până când se opriră în dreptul unei clădiri cu trei etaje, destul de scorojită pe alocuri, cu unele geamuri crăpate. Era înconjurată de poteci de ghințură și câțiva smirdari păliți de căldură, așa cum erau mai toate construcțiile de acolo. Mirosul lor ascundea destul de bine duhoarea peștilor din port.

   Un felinar agățat de grindă lumina numele clădirii: Taverna Oase-Rupte.

   — Se mai iau la bătaie pe aici, uneori, îi explică Surane văzându-i expresia chipului.

   Era una dintre puținele taverne în care oamenii și elfii erau dispuși să își lase divergențele deoparte și să bea și să petreacă sub același acoperiș. Și nu doar pentru că băuturile de aici erau și ieftine, dar și asemenea celor din estul îndepărtat, din Kisyori, dar și pentru că proprietarul era jumătate elf, jumătate om, ceea ce îi făcea mereu pe clienți să se simtă mai în largul lor.

   De aceea se trezi stând la o masă lângă o duzină de elfi ce jucau cărți și servită de către o fată care era prea tânără să fie acolo. Ori niciunul nu le recunoscuse, ori chiar nu îi interesa. De obicei, era întâmpinată cu reverențe scurte sau cu încercări speriate de a nu-i întâlni ochii – sfârșite, de cele mai multe ori, cu fuga ca din porțile Iaddarusului. Într-un fel, nici nu era surprinsă. Cine se aștepta din partea comandirului Ianthine, cea care antrena părți ale armatei regale, să vină acolo, îmbrăcată ca o țărăncuță? Și Surane, cu rochia ei sumară, vaporoasă, ca ale copilelor care nu aveau încă grija de a purta fuste până în pământ. Nici nu observase ce purta și, zeii să le apere, era răvășitoare! Câteva capete de întoarseră după ea, însă puțini fuseră cei care îndrăzniră să o fluiere.

   Halbele de bere din fața lor erau pline ochi și miroseau a grămezi întregi de mei.

   Surane pocni din degete după fată când trecu pe lângă ele să servească la altă masă.

   — Adu și mușcătura păianjenului după! îi spuse cu un glas mieros.

   Ianthine se înecă cu gura de bere pe care tocmai o sorbise când o auzi pe Surane. Băutura aceea era capabilă să țină un elf mahmur pentru mai bine de patru zile. Și putea să omoare un om dintr-un singur pahar căci, pe lângă mure, rubarbă, urzici și alte plante sau gândaci, conținea și mătrăgună. Combinația era înțepătoare și pe moment puteai crede că dansezi printre zei. Clipele de chin de după păleau în comparație cu euforia pe care mușcătura păianjenului o oferea.

   Cel puțin asta auzise. Nu fusese niciodată curioasă să o încerce.

   — Nu beau așa ceva.

   Surane își dădu ochii peste cap.

   — Haide, Ianthine! Distrează-te și tu, măcar în seara asta. Ești mai rău decât o babă. Nu te-am mai văzut zâmbind sau râzând de ani. Ani întregi.

   — Asta nu înseamnă...

   Fata aduse băuturile mai repede decât ar fi crezut. Erau de o culoare verzuie, în două pahare în formă de pară. Alături de ele, primiră și o găleată goală. Bineînțeles. Slabe șanse să nu îți verși stomacul după prima gură.

   Mâna ei dreaptă își lipi tâmpla de a ei, forțând-o să privească la indivizii care se distrau de parcă nu aveau nicio grijă pe lume.

   — Pasul doi, Ianthine, pasul doi: oamenii care doresc să treacă peste o despărțire își fac de cap cu altcineva, de obicei.

   — Nu e o despărțire...

   — Cum spuneam, Surane o întrerupse. Ianthine, ai doar 173 de ani. Te cunosc îndeajuns de bine încât să știu că n-ai trecut până acum prin patul unui bărbat, elf sau triton. Sau orice altceva, șopti îndeajuns de încet încât abia de auzi. Devotamentul ăsta al tău! Acum e vremea să o faci. Fără regrete!

   O împinse de lângă ea. I-ar fi împietrit buzele acelea de ar fi fost singure! Ce gândea Surane? Nu avea cuvinte să descrie cât de mult voia să o strângă de gât și să o facă să tacă. Spera ca privirea ei să spună ce gândea.

   — Ești beată, Surane.
 
   — Bineînțeles că sunt! M-am îmbătat tocmai pentru ca să te fac să scapi de griji. Haide, bea asta! Poți să mă pedepsești mâine dacă asta crezi de cuviință.

   Ianthine nu avea puterea necesară să insiste, să o facă să înceteze. Nu se simțea în stare nici să zâmbească, nici să se certe, nici să respire. Era... doar era. Și atât. Iar Surane o văzu cedând, destrămându-se bucată cu bucată, îi zâmbi compătimitor și îi turnă pe gât și berea, și mușcătura păianjenului, și restul băuturilor care urmară după aceea.

~

Absența mea nu are scuze, știu. Îmi cer iertare în cazul în care vă place și vă fac să așteptați – de asta am făcut un capitol mai măricel, deși neinteresant. Dar eu nu regret prea mult, deoarece în timpul ăsta am găsit multe surse de inspirație pe care să le aplic și aici. Și cu siguranță aș șterge multe lucruri pe care le-am scris în capitolele trecute, dar nu sunt genul care să rescrie.

Și, deși poate că nu v-am răspuns la toate comentariile, vreau să știți că le-am citit și v-am luat sfaturile în considerare, pentru care vă mulțumesc. Nu voi mai folosi de acum înainte siren, ci triton. Dacă nu erați voi, probabil că nu îmi aduceam aminte prea curând de cuvântul ăsta:)) însă elfii tot elfi rămân.

Aș vrea să discutăm mai mult pe baza cărții. V-am spus, e complexă și o să dureze mult, tocmai de aceea vreau să vă știu părerile, vreau să știu ce credeți despre Ianthine, despre ea și Lothe – vreau să știu lucruri, chiar dacă până acum nu s-a întâmplat mai nimic serios.

Sper să ne auzim mai curând:)