Era ca și cum zeul Osion binecuvântase districtul Selastenn drept consolare față de blestemul ce căzuse asupra ei zilele trecute, se gândi Ianthine, privind herghelia de cai ce cobora în ropote puternice de pe puntea corăbii ancorate în Danele lui Varenquet.

   Animalele erau mari, puternice, gata să plece într-o secundă pe câmpurile de luptă din nordul regatului, demne să fie mânate de cei mai iscusiți războinici elfi. Puțini erau armăsarii slăbănogi, înfometați probabil de la atâtea săptămâni de navigat pe Marea lui Ogeboro, însă aceia urmau să fie folosiți pentru muncile castelului.

   Ianthine plătise o avere pentru ele, însă o bucura faptul că niciun alt district din Kattianon nu era atât de bine armat ca al ei. Și la cât de fragede erau legăturile între membrii familiei regale, nu o surprindea dacă și ceilalți frați ai săi s-ar fi pregătit în aceleași moduri.

   Mai erau aproape o duzină de coborât, însă servitorii nu se grăbeau să termine mai repede, chiar dacă soarele urma să apună curând. Ianthine le poruncise ca nici măcar un fir din coamele lor bogate să nu lipsească până nu vor ajunge în regimentele în care vor fi intstruiți de acum încolo.

   Ridicându-și privirea din lista cu mărfuri pe care i-o dăduse căpitanul corabiei, urmări atentă cum ceilalți servitori de pe docuri prindeau căpestrele cailor și îi conduceau spre ieșirea din port. Dintr-o dată, un vâjâit de parcă ar fi ascultat chemarea mării într-o scoică îi răsună în urechile ascuțite, un sâsâit ce îi activă toate simțurile și o avertiză că ceva nu e în regulă.

   Își despărți ușor buzele și fluieră după servitorul ce mergea cu capul plecat în pământ, trăgând cu mâini tremurânde roibul ce nu scosese nici măcar un nechezat. Servitorul tresări, însă nu își opri pașii, iar gluga mantiei ponosite parcă îi căzu și mai bine în jurul feței.

   — Oprește-te unde ești, slugă! îi porunci Ianthine.

   Porunca îi fu ascultată de această dată. Bărbatul se întoarse pe călcâie, dar nu-și ridică privirea. Acest lucru nu o miră: se obișnuise deja cu faptul că nimeni nu mai avea curajul să-și ridice ochii spre ai săi, fie elf sau om. Nici bârfele cum că ar fi capabilă să îi vrăjească sau să îi împietrească pe cei suficient de îndrăzneți nu o deranjau; erau adevărate, până la urmă.

   — Unde duci calul ăsta? E costeliv și nici măcar nu e castrat – v-am spus să nu duceți toate orătăniile spre regimente.

   Îl auzi înghițind în sec.

   — Iertare, lu aidhe-Ianthine! servitorul se smiorcăi.

   Prințesa pufni, apoi își desprinse biciul de la catarama pantalonilor și mângâie cu o tandrețe înfricoșătoare curelele de piele frumos împletite. Odată cu inima ce începu să bată haotic, Ianthine îi putu mirosi și frica ce îi duhnea ca un morman de tescovină fermentată.

   — M-am făcut destul de clară că nu accept astfel de greșeli. Un cal slab înseamnă un soldat în minus.

   Bărbatul se chirci și mai mult, dându-și astfel seama că nu putea scăpa de pedeapsa conducătoarei sale, iar Ianthine îi savură din plin teama, însă, chiar când ridică mâna deasupra capului, gata să lovească sluga, își schimbă direcția, iar sfârcul biciului se lipi de spatele armăsarului, iar acesta începu să necheze speriat, cuprins de dureri.

   Se ridică pe copitele din spate, iar în următoarea clipă, după o străfulgerare scurtă, o elfă se prăbuși pe pământul noroios, acoperită doar de onduleurile părului de culoarea ruginii. O privi peste umăr cu ură, arătând mai mult ca o sălbatică, decât ca o prințesă.

   — Când ai să înțelegi că zeița Tartia nu ți-a dăruit daruri suficient de bune pentru a mă păcăli, Lenera? o întrebă, lovind cu vârful bocancilor într-o băltoacă și udându-i astfel urma biciului ce lăsase pe spatele elfei o linie dreaptă, sângerândă.

   Sora ei pufni scârbită și trase de mantia slugii, care țipă când se văzu descoperit. Se întoarse spre ea cu un zâmbet inocent, la fel de ascuțit ca și urechile ce îi străpungeau părul argintiu.

   — Surpriză, dragă surioară! îi ură acesta, încercând să își ascundă inutil tremurul genunchilor.

   Ianthine îi privi cu ochi mijiți pe cei doi frați mai mari ai săi. Învățase că acolo unde se născocea un plan teribil, trebuia să fie implicat și Tannivh, care se hrănea cu orice fel de aventură întâlnea, iar Lenera era, de cele mai multe ori, cea care îl băga în belele.

   Se aștepta la mai multă maturitate din partea fratelui său, care împlinea în scurtă vreme 200 de ani.

   — Dacă ați venit aici să mă spionați, ați face mai bine să plecați până nu îmi las caii să calce în picioare toate culturile voastre.

   — De ce crezi că te spionăm de fiecare dată când vrem doar să te vedem? surâse Tannivh. Nu te-am mai văzut de câteva zile, de când ai ieșit ca un uragan din sala tronului și aproape ai luat capul săracilor servitori. Mă temeam că am să te găsesc în vreun templu, blestemându-i pe zei.

   Încercă să-și alunge din minte întâmplarea care o enervase nespus de mult, felul în care ochise coroana de spini cu o lăcomie pe care nu știa că o poseda, căldura ei când îi fusese așezată pe cap și gurile căscate ale elfilor când nici măcar o picătură de sânge nu i se scursese din frunte, arătând astfel că nici ea nu urma să fie așezată pe tron.

   — Zeii nu îmi pot înfrânta furia, mârâi printre dinți.

   Lenera, care se ridicase de pe jos și se înfășurase în mantia lui Tannivh, îi aruncă o ocheadă plină de venin, apoi își ridică bărbia spre ea și o întrebă cu aceeași nonșalanță cu care o trata de mulți ani încoace.

   — Ce ți-ai făcut la păr? Arăți de parcă și-ar fi ascuțit cineva toporul de șuvițele tale.

   Ianthine își dădu ochii peste cap și se întoarse pe călcâie, pornind pe poteca pietruită ce ducea spre hanul la care își lăsase armăsarul – frații ei nu întârziară să o urmeze. Se privi într-o băltoacă înainte să își afunde piciorul în ea: părul ei ca pana corbului, ce abia îi trecea de umeri, suferise o schimbare într-un acces de furie. Își pusese frizerul regal să îi radă jumătatea dreaptă a capului, lăsând fire scurte în locul celor mici, fără să se gândească măcar dacă i-ar fi stat bine. Nu mai era la fel de frumoasă ca înainte – nu se considera deloc frumoasă, de fapt, dar acum arăta mult mai feroce, mai puțin ca o prințesă și mai mult ca o războinică. Și-ar fi putut face părul să crească la loc în mai puțin de o săptămână - elfii cu siguranță se pricepeau în a face fel și fel de poțiuni – dar nu voia să facă asta. Momentan.

   — Bine că Vulre nu te poate vedea, își continuă Lenera șicana, altfel n-ar fi știut în ce văgăună să te ascundă mai bine.

   Își îndreptă ochii cenușii spre pumnii ce nu știa când îi încleștase.

   — Nu îi mai pronunța numele iubitului meu frate cu gura aia murdară a ta, Lenera.

   Cu fiecare pas apăsat pe care îl făcea, Ianthine ajunse să se gândească fără să se poată stăpâni la fratele ei mai mic, care văzuse prea puțini ani lumina soarelui și felul în care făcuseră Kattianon să arate ca ținuturile natale. Dragul ei Vulre, care era mai înțelept decât toți la un loc și mai demn de coroana de spini decât toți regii care fuseseră înainte în dinastia Mazestar.

   — Unde te grăbești așa? Tannivh respiră sacadat, abia ajungând-o din urmă. Nu ai de gând să ne oferi un ceai?

   — Sunt sigură că aveți destui davați să vă cumpărați o ceașcă.

   — Nici măcar nu ești curioasă să știi de ce am venit după tine?

   Elful aproape se izbi de Ianthine când aceasta se opri în dreptul armăsarului său, iar când nu îi mai oferi niciun cuvânt în plus, își curbă buza inferioară asemenea unui copil.

   — Tatăl nostru ne vrea la cină mâine seară. Spune că are ceva important de anunțat.

   Ianthine își molfăi neimpresionată buzele și sări în spinarea calului, apoi trase de ham spre stânga, departe de frații ei ce nu se săturau din a o sâcâi.

   — Nu m-ar surprinde să ne spună că are un copil din flori și că el e adevăratul moștenitor al tronului.

*

   Marea lui Ogeboro încă i se părea frumoasă, chiar dacă, cu mai bine de un veac în urmă, pe valurile ei se războiseră două părți ale familiei sale. Pierduseră mulți elfi în acele zile tulburate, iar leșurile lor erau de mult pierdute pe fundul apei. Uneori, valurile ce ajungeau pe nisip nu erau albe, ca spuma laptelui, ci sângerii, aproape întunecate.

   E dovada că aceia care au pierit nu și-au găsit pacea pe fundul mării, regele Filvendor obișnuia să îi spună atunci când era mai mică, în momentele în care veneau în port și priveau în zare, spre Ținuturile Feral. Adevărata lor casă.

   Și probabil nu aveau să și-o găsească până nu ne întoarcem acolo, gândea de fiecare dată.

   Dar atunci, când soarele părea că se pierde sub apă, când cerul părea pictat cu arămiu și cu nuanțele calde ale florilor de vară, când numai o adiere plăcută mai scutura coroanele verzi ale micii jungle ce înconjurau fâșia de nisip sau când pescărușii continuau să zboare în cercuri, atunci marea i se părea și mai frumoasă și de cele mai multe ori ajungea să uite că sub acele frumuseți ale naturii zăceau osemintele neamului ei, nerăzbunate și nemișcate de zeci de ani.

   Copitele armăsarului săpau adânc în nisip, iar cu fiecare salt, Ianthine era tot mai aproape de peștera în care se simțea lipsită de frământări. Trase de hamuri și sări cu o grație ce ar fi făcut orice balerină invidioasă, apoi le legă de trunchiul subțire al unui copac și își frecă palmele transpirate de pantaloni.

   Cu un ultim oftat, se prinse de marginile colțuroase ale stâncii în care ar fi putut să își construiască o fortăreață, la cât de solidă și de mare era. Avea noroc că își alesese acei bocanci cu tălpi groase în acea zi, altfel ar fi alunecat fără îndoială. Urcă până când ajunse în locul unde stânca se deschidea ca o gură spre cer, iar prin acea porțiune putea zări fundul unui lac mai clar decât orice altceva ce văzuse până atunci.

   Era norocoasă – stelele îi luminau calea, iar luna urma să facă la fel în scurt timp.

   Se prinse de marginea deschizăturii și, de această dată, își lipi picioarele de peretele dur, apoi se împinse în ele și sări. Făcuse asta de atât de multe ori înainte, încât nici nu mai putea ținea minte, însă nu își putu da seama ce făcu greșit atunci când, în loc să aterizeze pe nisipul auriu, plonjă direct în apa rece ca gheața.

   Tremura deja ca o ferigă când ieși la suprafață. Își dădu părul de pe față și înotă respirând sacadat spre mal, unde începu să își stoarcă hainele de pe ea, fără să le dea jos, însă. Mai făcuse acea greșeală odată și abia reușise să ajungă înapoi la castel fără să fie văzută.

   Privi nerăbdătoare în jur, la peștera adâncită într-o stâncă pe care numai o zeitate ar fi putut să o facă. Deasupra apei netulburate zburau licurici și mici fee care luminau încăperea asemenea unor lumânări. Pereții pe lângă care treceau dezvăluiau runele și cuvintele cioplite în piatră, vrăji sau declarații despre care Ianthine presupunea că aparțineau unor ființe ce nu mai erau de mult timp acolo.

   Suspină. Era atât de multă tăcere acolo – nu voia să se întoarcă acasă la fel cum venise.

   Făcu un pas în spate; nisipul gemu sub greutatea ei. Era gata să se întoarcă pe călcâie, să se cațere înapoi pe stâncă și să-și mâne calul înapoi spre oraș.

   — Ai venit, în sfârșit, dragostea mea? răsună o voce puternică dintr-o dată.

   Ianthine tresări și, rotindu-și capul spre dreapta, îl zări pe o stâncă ce străpungea apa, pe regele sirenelor încornorate, a cărui coadă neagră sclipea ca o nestemată. Degetele sale se plimbau pe tridentul de aur de parcă ar fi fost un flaut, cu atât de multă delicatețe, încât elfa rămase fermecată de ele multe clipe bune.

   Lothe o privea tăcut, așteptând probabil ca aceasta să spună ceva, dar nu putea scoate niciun sunet cu care să-i mărturisească cât de mult îi dusese dorul în acele zile. Și, cu fiecare secundă în care nu era lângă el, acesta parcă devenea din ce în ce mai atrăgător. Părul său auriu, ce îi mângâia ușor tâmplele, ochii de culoarea safirului, pielea bronzată, unsă de soare, diadema argintie ce i se pierdea printre șuvițele fine sau linile poleite cu aur ce îi pictau brațele puternice, toate i se păreau lui Ianthine cufere pline cu frumusețe.

   Dar un singur lucru îi lipseau regelui Lothe: coarnele. Coarnele sale mărețe, încovoiate, ce trebuiau să fie dovada puterii nestăpânite pe care o deținea, dar care acum erau amintirea faptului că suferise o înfrângere.

   Nu mai era nici urmă de ele acolo. Erau de mult dispărute, făurite în coroanele altor regi, sclipind în castelele altor ținuturi.

   Ianthine nu mai așteptă și sări înapoi în apa ce abia îi ajungea până la genunchi în acea parte a lacului. Își aruncă brațele în jurul lui Lothe, inspirându-i adânc mireasma de apă sărată și de libertate, iar el nu ezită să o tragă la pieptul său musculos.

   — Am venit, dragul meu iubit! șopti, abținându-și cu greu oftatul.

   — Schimbată la trup și suflet, se pare.

   Se îndepărtă puțin de el, privindu-i încruntată ochii ce îi captaseră atenția pentru prima și prima dată.

   — E atât de evident?

   Lothe zâmbi drăgăstos și își plimbă degetul rece pe linia maxilarului său. Ianthine regretă pentru prima dată că se tunsese – regele era cea mai frumoasă creatură pe care o văzuse vreodată, iar ea nu voia să strice acea perfecțiune cu înfățișarea ei neplăcută.

   În timp ce sirenul emana armonie și eleganță, elfa duhnea a mâhnire și sete de răzbunare.

   — Apa a cărat până aici veștile din oraș. Și nu-ți feri ochii de mine așa; ești chiar mai frumoasă decât înainte.

   Ianthine îi aruncă un zâmbet batjocoritor.

   — Se pare că nu te-ai mai privit în oglindă în ultimul timp, iubitul meu.

   O fee zburdalnică trecu pe deasupra lor, scuturându-și aripioarele din care se scurseră mărgele mici de aur, ca praful purtat de vânt. Lothe își mișcă tridentul, iar zâna chițăi surprinsă și zbură spre suratele ei, lăsând numai licuricii să îi lumineze.

   — Deci asta înseamnă că Filvendor va rămâne rege?

   Ridică din umeri. Asta își dorea să afle toată lumea, căci regele elfilor domnise destul timp și spera ca unul din cei cinci fii ai săi să conducă regatul în altă manieră.

   — Îmi pare rău că am lipsit zilele astea. Am fost destul de... dezolată.

   — Nu știam că îți dorești să fii regină, Ianthine.

   — Nici eu nu știam că îmi doresc până nu am avut coroana pe cap.

   Suspină. Degetele ei începură să se joace absente prin părul mătăsos al lui Lothe, timp în care acesta nu își dezlipi nicio secundă ochii de pe chipul ei.

   — Ianthine, vei fi regina mea într-o zi.

   Elfa zâmbi, același zâmbet luând naștere pe fața regelui când își lipi buzele de ale lui într-un sărut care spera să îi dea de înțeles cât de dor îi fusese de el.

   Nu era prima dată când regele spunea aceleași cuvinte și nu era prima dată când Ianthine își imagina cum ar fi fost să se întâmple. Dar amândoi știau că era imposibil. Ea nu putea trăi sub apă; el nu avea un picior pe care să îl pună pe uscat. Și îl iubea de atât de mulți ani, îl iubise cât o viață de om, dar trupurile lor nu deveniseră unul până atunci.

   Auzise, demult, că sirenele încornorate se transformau noaptea în oameni și că puteau umbla pe pământ până răsărea soarele. Alții spuneau că le fusese furată această abilitate când își pierduseră perlele din colierele pe care le purtau neîncetat, ca acela de care Lothe nu se despărțise niciodată.

   Ianthine nu știa ce să creadă, însă era cert că se credea în stare să facă orice, chiar și pentru un minut, ca Lothe să-și lase în urmă coada.

   Și poate că zeii se săturaseră să îi întoarcă spatele.

   N/A: Sirenul și elfa sună ciudat, știu.