CÂND NE-AM CUNOSCUT

◈ ━━━━━━━ ⸙ ━━━━━━━ ◈

          — Și ia spune, ce te-a făcut să te răzgândești? mă întrebă Marissa zâmbind. 

          Mă uitam de vreo cinci minute pe geamul mașinii, la toate acele câmpii veștejite și umede pe care le cunoșteam prea bine și pe care aveam să le părăsesc curând. Abia ieșisem din oraș, iar între noi se lăsase o liniște bruscă când Marissa se oprise în sfârșit din râs. Aparent, disperarea mea de a pleca în călătorie cu ea o amuzase teribil. Iar eu mă simțeam puțin jenat, căci în adâncul sufletului meu chiar mă așteptasem să fie dornică de a călători cu mine, nu să fi întrebat doar ca idee. 

          — Să zicem că am avut o revelație.

          Capitão oftă de la locul lui dintre mine și Marissa ca și cum mi-ar fi împărtășit durerea. Își linse apoi botul o singură dată, parcă visând la următoarea masă, după care închise ochii și încercă să doarmă. 

          Uitându-mă la Marissa, aceasta ridică curioasă din sprâncene. Ah, ea crezuse că eu mai aveam ceva de spus?

          — N-ai de gând să-mi dezvălui și mie?

          — Hm, cine știe? am făcut, chinuindu-mă un zâmbet ce dorea să se arate.

          Și aș fi putut prea bine să-l las să mi se aștearnă pe buze, căci șansele de a-și lua ochii de la drum chiar în acel moment erau mici. Cel mai probabil nu mi l-ar fi observat. 

          Pufni apoi, zâmbetul lărgindu-i-se.

          — Aha, înțeleg ce vrei să transmiți. Păi ia spune, ce vrei să știi despre mine? O să fim parteneri de călătorie pentru ceva timp de acum încolo, deci am putea prea bine să ne cunoaștem puțin.

          Nu m-aș fi așteptat să fie atât de deschisă la această idee încât să o propună chiar ea. Pus în fața oportunității de a afla orice despre misterioasa Marissa, creierul meu se goli. Majoritatea întrebărilor îmi fuseseră răspunse cu o seară în urmă: știam că plecase din Candemil pentru că fusese în vizită la mica fermă a tatălui ei și că i se păruse momentul potrivit pentru această călătorie, fiind chiar în capătul nordic al țării. Știam și că mama ei era braziliancă și că crescuse împreună cu ea într-un mic apartament de două camere în Lisabona. Totuși, parcă aceste întrebări nu-i explicau comportamentul ciudat, așa că mi-am găsit curiozitatea în scurt timp:

          — Încă vreau să știu de ce erai în spate la Cepsa* la unu noaptea.

          — Aveam de gând să dorm acolo.

          — În frigul ăla!? m-am mirat numaidecât.

          Era uimitoare încrederea cu care spunea asta. Am privit-o critic din nou. În acea zi revenise la hainele din noaptea în care ne cunoscuserăm. Deși nu erau cele mai cu gust posibile, se vedea că făceau parte din stilul ei și că nu erau vechi sau uzate. Nu arăta ca vreun fel de om al străzii ori vreun hippiot neînțeles. Totuși, nu se respecta suficient încât să își închirieze o cameră de hotel pe undeva. Poate chiar nu avea suficienți bani. Ce-i drept, 28 de nopți dintr-o lună petrecute la hotel nu fac prea bine buzunarului. Marissei sigur nu-i păsa suficient de gura lumii încât să renunțe la dorința de a face această excursie doar pentru că nu avea banii necesari. 

          — În mașină e chiar ok și, oricum, nu știu dacă ți-ai dat seama sau nu, dar nu sunt deloc sensibilă la frig. Maică-mea spunea mereu că m-am născut în țara greșită.

          — Dacă s-a născut cineva de aici în țara greșită, acela sunt eu!

          Mi-am adunat mâinile la piept și până și eu am fost uimit de bruschețea cu care am răspuns. M-aș fi așteptat de la Marissa să facă o glumă și să mă sâcâie, însă ea doar spuse:

          — Ok, ok, nu te voi contrazice!

          Am clipit des spre ea. Râdea nederanjată de supărarea mea bruscă. Chiar eram iritat fără niciun motiv. 

          Niciodată nu mă simțisem primit pe meleagurile natale. Eram destul de închis în mine, iar majoritatea rudelor mă trăgeau mereu de limbă ca să le zic ceva amuzant când eram mic sau mă tachinau când am crescut mai mare, iar toate acestea m-au făcut să mă închid și mai mult în mine. Chiar dacă cei de vârsta mea erau mai deschiși, uram că mereu trebuiau să știe cu exactitate ce gândeam sau ce făceam, iar entuziasmul și voia lor bună nu prea se coordonau cu stările mele. Toate pasiunile pe care le împărtășeau portughezii, iubirea față de ocean, fotbal sau vin îmi erau străine. Niciodată nu-mi plăcuse să vizitez plaja și niciodată nu am învățat să înot. Eram, poate, singurul portughez în viață care nu știa să înoate și îndurasem destul de multe glume pe seama mea pentru acest lucru.

          Poate de aceea îmi plăcuse Marissa în acele zile petrecute cu ea: nu era deloc ca ceilalți portughezi. Era destul de calmă și vorbea lent, chiar dacă mult. Era răbdătoare cu mine și nu părea să mă judece. Mai presus de toate, îmi stârnea curiozitatea prin comoditatea cu care făcea orice dorea. Nu se scuza, ca alții, când își dădea seama ce prostii îi ieșeau pe gură. Nu făcea nimic de ochii lumii, formalitatea îi lipsea cu desăvârșire. Era, pe scurt, sinceră. Poate că, până la urmă, nici ea n-ar fi trebuit să se nască în Portugalia. Atunci de ce o mai vizitam dacă nu era pentru niciunul din noi?

          — Joana știe unde ești? spuse mai departe, când liniștea se așezase din nou.

          — Nu.

          Era ciudat faptul că îi reținuse numele. Îl auzise o singură dată, iar la cât de puțină importanță dădea pe orice altceva, nu m-aș fi așteptat să dea pe numele iubitei mele. Sau fostei, cel puțin.

          — Nu o să fie geloasă?

          — De ce tot insiști cu asta?

          — Doar vreau să fiu sigură că nu o să mă păruiască careva.

          — Nu o să facă nimeni asta. Cred că ne-am și despărțit, oricum.

          — Crezi?

          Marissa nu era convinsă. Și nici nu e de mirare, nici eu nu eram convins. Ce e drept, spusesem niște lucruri pentru care ar fi trebuit să-i cumpăr vreo douăzeci de buchete de trandafiri ca să mă ierte, însă împăcarea încă era posibilă. Întrebarea era dacă mi-o doream. Mi se părea ciudat să fiu brusc singur, să nu mai depind de cineva, să nu mai am cui să spun te iubesc noaptea...

          Nu trebuia să mă gândesc la asta. Realist vorbind, Joana era cu siguranță un lucru negativ în viața mea. De aceea am întrebat-o pe Marissa:

          — Care e poziția ta preferată?

          Însă nu era pusă ca o întrebare indicentă. Nu eram cu adevărat curios de poziția ei preferată, ci mai degrabă de cea a altei femei decât Joana. Spre rușinea mea, Joana era doar a doua mea cucerire, deci stăteam prost cu experineța. Eram limitat din punct de vedere al cunoștiințelor și nu vream să trăiesc cu impresia că toate femeile erau ca fosta. Nu-mi ardea de vreo nouă cucerire fix în acel moment, eram stresat și obosit, însă avea să-mi ardă cândva și nu-mi doream ca fricile să stea în calea mea și a unei femei care ar fi putut să fie aleasa.

          — De dormit sau...? În ultima vreme pe o parte pe banchetă – nu prea am loc să dorm pe spate. Dar înainte dormeam pe-

          — ...de sex. Poziție de sex.

          Am preferat să nu mă mai uit la ea, mulțumindu-mă cu peisajul sumbru. Îmi era prea rușine. De altfel, speram să nu interepreteze întrebarea prost. Avusesem curajul să i-o pun doar pentru că fusese deschisă până atunci, însă dacă avea să mă judece pentru asta probabil că mi-aș fi pierdut toată voința și nici măcar n-aș mai fi privit în direcția unei femei vreodată.

          — N-am vreuna preferată, îmi răspunse pe un ton rezonabil. Fiecare e specială în felul ei și potrivită pentru un anumit moment.

          — Și în fiecare moment vrei să stai pe spate și să-l lași pe el să facă toată treaba, nu? am întrebat plictisit, căci acele cuvinte mi se păreau mult prea cunoscute.

          — Asta face Joana?

          Atât și nimic mai mult. Pretențiile ei erau undeva foarte sus, însă prea mari pentru orizontul de posibilități. Considera anumite poziții degradante, iar altele nu-i plăceau. Avea așteptări de la  mine să fiu romantic, să o sărut pasional pe gât și pe piept, însă mereu se plângea că nu simțea acei fluturi în stomac, pe motiv să eu făceam ceva greșit. Pentru un timp chiar am crezut că asta era problema, până să-mi dau seama că nu exista pasiune între noi. 

          Desigur, sexul nu era singura noastră problemă, pasiune nu exista nicăieri. Nu puteam glumi cu ea, nu o distra nimic altceva decât bârfa. Nu existau nici activități care să-i facă plăcere, doar ieșitul în club sau la cafea. Deși refuza să admită, se vedea că adora să fie privită de alți bărbați. Nu mă gândisem nicio secundă că m-ar fi înșelat, căci ducea o viață prea monotonă ca să facă ceva atât de spontan. De altfel, și ea ținea la relația noastră, în felul ei, și avea anumite principii. Am râs, în sinea mea, realizând că și dacă mă înșelase vreodată, nici măcar nu-mi păsa. Imaginându-mi-o cu alt bărbat nu-mi trezea decât un sentiment de milă. Săraca de ea, își pierduse zilele cu mine! Din partea mea, puteau s-o aibă toți. Împărțeam ghinionul cu ei, poate aveam de suferit mai puțin.

          I-am povestit și Marissei, în acea zi în drumul nostru spre Guimarães, despre soarta mea tragică. A ascultat serioasă, poate unul din puținele momente când aveam s-o văd concentrată pe un subiect. Am încercat să nu mă rușinez prea tare. M-am consolat cu gândul că era, în mare parte, o străină. De altfel, chiar avusesem nevoie de o persoană căreia să mă destăinui. Se acumulase prea mult stres în mine și simțeam că nu aveam cum să mă bucur de călătorie dacă nu-mi luam de pe suflet anumite griji. 

◈ ━━━━━━━ ⸙ ━━━━━━━ ◈

*Cepsa=lanț de benzinării din Portugalia