CÂND M-A FERMECAT PENTRU A DOUA OARĂ

◈ ━━━━━━━ ⸙ ━━━━━━━ ◈

          ―Pornește, Rui, că nu trece nimeni strada! se răsti Marissa, gesticulând spre trecerea de pietoni. 

          Avea dreptate – era doar o mică trecere de pietoni, pentru care semaforul mi se părea într-adevăr inutil, însă tot preferasem să respect regulile de circulație. 

          Până la urmă am pornit mașina fără vreo tragere de inimă, roțile trecând liniile albe chiar atunci când semaforul se făcea în sfârșit verde.

          ― Să știi că prefer să întârziem decât să-mi iau amendă. E chiar așa grav dacă ajungi și tu cincisprezece minute mai târziu?

          ― E un eveniment destul de... serios.

          ― Atunci poate că ar fi trebuit să-mi spui și mie despre el. Lucrurile ar fi stat altfel dacă știam și eu că la șapte trebuie să fim în Coimbra.

          ― Nu mă așteptam să rămâi atât de mult timp prin preajmă.

          ― De ce n-aș face-o?

          M-am uitat înspre ea. Își prindea părul la spate cu o clamă și se pregătea să se machieze în oglinda parasolarului. Am luat o curbă, care o mișcă și se mânji cu rimel pe toată pleoapa. Mârâi nervoasă, apoi începu să caute pachetul de șervețele demachiante. Întrebarea mea deja fusese uitată și, oricum, probabil că n-ar fi răspuns cu nimic concret.

          ― Eu zic să nu te mai machiezi, i-am spus, privind din când în când cum greșea și apoi ștergea, ajungând să-și înroșească colțurile ochilor.

          Însă ea insistă, concentrându-se foarte tare să-și termine genele.

          ― Arăți foarte bine și fără machiaj, am adăugat.

          Și nu o spuneam doar ca să o lingușesc, ci pentru că asta credeam. Machiajul mi se părea adesea prea forțat, iar naturalețea unui chip mă apropia de persoana lui, de parcă nu era o specie complet diferită și greu de înțeles. Cearcănele de la ochi și cicatricile lăsate de coșuri aveau o frumusețe a lor. 

          Oare de ce nu scrie nimeni poezii despre asta?

          ― Nu e adevărat, însă voi renunța oricum la el.

          Nu aș fi crezut că Marissa era dependentă de machiaj. Uneori nu o interesa dacă îl avea pe față sau nu, de aceea crezusem că nu era decât un obicei venit din plictiseală sau așa ceva.

          Se întoarse după ghiozdan, de unde strecură rochia cu buline. Din câteva mișcări își dădu jos geaca. Și-o așeză apoi pe ghiozdan, iar eu, pricepând ce urmează, am reacționat imediat:

          ― Doar n-ai de gând să te schimbi aici!

          Deși mergeam repede pe șosea, era cu două benzi și uneori mașinile poposeau mult timp în dreapta noastră. Așa cum se întâmpla și acum acum, când un copil de pe locul din spate aburea geamul și apoi desena chestii obscene pe el.

          ― Nu fi absurd, Rui. N-o să bage nimeni de seamă.

          Doar că cineva băgă de seamă. Și nu doar eu și acel copil care făcu ochii cât cepele când îi văzu sutienul negru, dar și șoferul în vârstă al unui automobil vechi, care aș fi crezut că avea să facă accident dacă Marissa n-ar fi luat peste cap rochia chiar în acel moment.

          Iar ea nici măcar nu băga de seamă. Își continuă schimbatul pe cât de îndemânatică putea în acel spațiu îngust, înghiontindu-ne uneori pe mine și pe Capitão. Aveam nevoie de o concentrare aparte ca să nu pierd volanul și să fac accident. Mă uitam la ea din când în când, prinzând cu coada ochiului fie marginea chiloților roz, fie un genunchi îndoit și lucios.

          ― Ce zici, Rui, mi se vede părul de pe picioare?

          Într-o secundă m-am pomenit cu piciorul pe bordul mașinii și a trebuit să trag de volan ca să-l echilibrez la loc.

          ― Tu chiar vrei să ne găsim sfârșitul în seara asta!? m-am răstit, enervat deja peste măsură.

          ― Nu avem de ce dacă știi să conduci. Hai că nu se vede totuși, nu prea a avut timp să crească!

          Piciorul ei părăsi bordul mașnii înainte ca eu să apuc să-l văd măcar. Privind în oglinda retrovizoare, mi-am văzut piela feței roșie în cea mai mare parte a ei, iar în ochii mei se putea citi chinul de care aveam parte.

          Marissa își scoase apoi telefonul și tastă un mesaj, anunțând că avea să întârzie.

          ― Bingo! declară la final, când telefon făcu biiip, semn că a rămas fără baterie. L-am trimis la timp.

          Pe când ne pregăteam să intrăm în oraș se apucă să se pieptene. Fără baterie la telefoane – și implicit fără GPS – nu aveam nici cea mai vagă idee unde era casa culturală despre care vorbea Marissa. Era la marginea orașului, ok, dar unde exact? Așa că am mers încet pe banda de la margine și am oprit lângă trecători. Primul bărbat nu a știut să ne spună unde era, dar un cuplu, care trecea pe acolo și ne-a auzit vorbind, ne-a arătat peste drum, puțin mai în față. Clădirea de două etaje nu prea aducea a aceea e căutam noi, însă fiecare geam al ei era luminat, semn că era plină de viață.

           ― O să dureze o veșnicie până întorci pe cealaltă direcție, spuse Marissa, privind pe geam. Voi coborî eu întâi și trec strada pe aici. Vii și tu când poți, bine?

          Sincer, chiar nu mi-ar fi stricat câteva minute departe de panica ei. De aceea am fost de acord și m-am rugat în sinea mea să nu se împiedice când trecea strada și să o calce mașinile acelea care circulau al naibii de repede. 

          Fiind atent la drum, nu am văzut-o decât atunci când ajungea teafără pe cealaltă parte și grăbea pasul spre clădirea aceea cu geamurile luminate. Am întors și eu imediat ce am putut, iar când am ajuns am parcat mai hacana, lângă un stejar. Pitit după mașină și cu becurile stinse, m-am schimbat și eu în costum, ca să mă potrivesc peisajului dinăuntru. După aceea i-am desfăcut lui Capitão o conservă și i-am trântit portiera în nas. 

          M-am uitat o clipă la el, cum stătea cu labele pe bordul mașinii și se uita descumpănit la mine. Oricum noi doi nu ne plăceam, așa că nu înțeleg rostul resentimentelor. Mi-am aranjat cravata și am pornit spre clădire cu telefonul într-o mână și încărcătorul în cealaltă, fiind decis să găsesc o priză pe undeva.

          Se auzeau zgomote încă de afară, în parcarea plină de mașini. Cineva vorbea la microfon, însă până la mine sunetul ajungea prea încet și distorsionat. Când am intrat pe ușile largi deja se auzeau acordurile unei chitări. De această dată nu părea că se mai cânta bossa nova.

          M-am ghidat după muzică. În holul de la intrare nu era decât paznicul, care asculta și el încântat, așezat pe un scaun și cu geaca pe el. Mai sus, chiar la baza unor scări late și circulare, vorbeau doi bărbați și nu m-au în seamă decât pentru a-mi face loc să urc. 

          Clădirea era foarte luminată și decorată într-un stil vechi, baroc sau renascentist, habar n-aveam, și părea să fi fost cândva casa vreunui burghez. Oricum, mult alb, multe modele crestate în piatră, multe covoare, sculpturi, tablouri. Din loc în loc se mai găseau și elemente moderne, cum ar fi ușile secundare sau întrerupătoarele. Am căutat disperat o priză pe holul de la etajul doi, una care să nu fie chiar la nivelul gleznelor ca să nu-mi ia nimeni telefonul la șuturi, însă m-am oprit imediat ce am auzit vocea Marissei în boxe. Mi s-a strâns stomacul într-o secundă, de parcă nu-i auzisem vocea încontinuu în ultimele zile, trăncănind în urechea mea.

          Doar că nu o auzisem cântând. Și mi-am adus inevitabil aminte de momentul scurt în care a cântat în Estudio 22, de toată acea emoție pe care am simțit-o în acel moment. Abia atunci mă întrebam de ce. Acum, când știam că eram îndrăgostit de ea, ar fi avut sens să fiu mișcat de vocea ei, dar atunci, când nu o șitam nici măcar de douăzeci și patru de ore?

          În general nu-mi plăceau melodiile lente și triste sau nostalgice, ceea ce cânta Marissa atunci, însă ale ei mă atrăgeau și astfel ciudățenia creștea și mai mult. M-am apropiat de sunetul boxelor și am fost condus într-o încăpere, aș fi spus eu, enormă, care avea o mică scenă, două boxe și câțiva invitați îmbrăcați elegant. Stăteau în picioare și sorbeau uneori din paharele de șampanie. Pe scenă, Marissa era acompaniată de un chitarist și un pianist. Iar ea avea pe mâinile subțiri aceleași tatuaje și uneori piciorul încălțat cu cizmă îi ieșea din despicătura rochiei. Părul îl dăduse după urechi, știind probabil că i se ciufulise. Ofta uneori printre versuri, răpusă de oboseală... sau de tristețe.

          Am ignorat-o pe fata care mi-a întins un pahar de șampanie. Pentru mine, în cameră se afla doar Marissa și melodia ei despre iubirea pentru mare. Iar pentru ea camera era plină și privea peste noi ca și cum am fi fost spuma valurilor după care tânjea.

          Prefiro ver o mar uma vez na vida

          do que sempre sonhar com ele *

◈ ━━━━━━━ ⸙ ━━━━━━━ ◈

*= Mai degrabă aș vedea marea o dată în viață / decât să-o visez pentru totdeauna.

Știu că m-am inspirat de melodia de la media ca să creez versurile melodiei, vă rog nu mă bateți ;(