CÂND NE-AM AFLAT LA O ARUNCĂTURĂ DE BĂȚ DE SPANIA

◈ ━━━━━━━ ⸙ ━━━━━━━ ◈

          — Ți-am spus deja de o sută de ori că-mi pare rău! făcu Marissa când văzu că iar o tratam cu tăcerea. Mă jur că habar n-aveam ce făceam!

          Îmi dădusem și eu seama că habar n-avea, probabil, nici pe ce planetă era în acel moment sau cum o chema măcar, dapăi să-și fi dat seama ce întrerupea. 

          Eram in drum spre Bragança, tocmai plecasem din apartamentul acela cu doar douăzeci de minute înainte. Era o zi destul de călduroasă și dădea de înțeles că doar cald avea să mai fie din acel moment.

          Adevărul e că nu eram chiar atât de supărat pe ea, cât eram pe mine. Supărat și dezamăgit. Pe de o parte că nu mă gândisem să încui ușa aceea și că avusesem un fel de încredere în Marissa că nu ar fi făcut așa ceva. Pe de altă parte că nu încercasem prea mult să o conving pe Luana să continuăm. Pe de o ultimă parte, eram dezamăgit că nu-mi doream chiar atât de mult să fac sex cu o fată atât de atrăgătoare. Orice tip ar fi zis că eram nebun dacă ar fi aflat ce gândeam. Chiar luasem în considerare varianta că poate eram gay. Și nici măcar n-am scos-o dintre variante, căci nu aveam cu adevărat dovezi că n-aș fi fost, dar nici că eram. Eu cu câțiva ani mai tânăr ar fi fost oripilat de aceste gânduri, dar eu de la 24 de ani, din acea zi de patru februarie, eram prea obosit ca să-mi mai pese. 

          Se părea că, în acea perioadă a vieții mele, eram prea moleșit. Nu mai gustam viața ca înainte, nu mai eram dornic să fac lucruri noi și mă resemnasem cu tot ceea ce-mi făcea viața un rahat. Probabil că, în subconștient, știam asta, motiv pentru care și plecasem cu Marissa. Văzusem în ea multe oportunități și chiar nu mă îndoiam că avea să mă aducă pe calea cea bună. În fine, partea cu „bună" era discutabilă. Pe o cale, să zicem.

          — Ești ca și iertată dacă-mi dai mie prăjitura aia cu cremă*, i-am spus cu un rânjet pe buze.

          Așa s-a făcut că am mâncat prea multe prăjituri în acea zi. Ne oprisem la o patiserie care se afla chiar la ieșirea din bloc înainte să plecăm și ne-am luat câteva prăjituri și croissante. Mirosea prea bine și, spre fericirea noastră, totul era proaspăt. Înfulecasem ca un animal tot ce-mi cumpărasem, iar Marissei îi mai rămăsese doar o prăjitură care îmi tot făcea cu ochiul de pe bordul mașinii. Eram mai mult decât fericit să o iert pentru prăjitura aceea cu cremă.

*

          Câteva ore mai târziu ne aflam pe capota mașinii, parcată într-o mică belvedere care dădea spre Douro**. Trecusem prin Bragança doar ca să cumpărăm ingrediente de sandviciuri de la un supermarket, căci se dovedise că nu era nimic de văzut în acel oraș. Tocmai mâncam un sandvici cu salam și brânză în timp ce priveam spre apa de un verzui maroniu. 

          Vântul bătea încet, iar Marissei îi tot intra părul în mâncare. Avea sprâncenele arcuite într-o încruntătură nemulțumită. Purta doar tricoul cu motorista roșcată pe sub geaca ei de blugi și se chircea de firg cu brațele lipite de corp. Le îmbrăcase la repezeală de dimineață, prea mahmură ca să-și dea seama cu ce se îmbrăca. Deși însorit, vântul bătea destul de tare și era încă destul de frig chiar și pentru ea. 

          Vrusese cu mare încăpățânare să parcurgă câțiva kilometri spre sud, mergând chiar pe lângă graniță. Eu încă stăteam și mă întrebam de ce fusese fixată pe această călătorie, de vreme ce nu era nimic de văzut în această parte a țării. Chiar și pădurea era anostă, nu se compara deloc cele montane, care se găseau în alte țări. Copacii erau mici și rari. 

          — Locul spre care privim e deja altă țară, spuse deodată, continuând să scruteze celălalt mal cu privirea. Trebuie doar să trecem podul ăla de acolo și ajungem în Spania. Porțile sunt deschise, iar paznicului acela simpatic nu trebuie decât să-i arătăm cardul de identitate și gata.

          Am continuat să-mi mestec gura de mâncare pe care abia o rupsesem de la locul ei, privind-o curios. Îi ascultasem fiecare cuvânt, însă nu puteam înțelege ce dorea să insinueze. Nu în acel moment, cel puțin. 

          — Atunci hai să trecem granița, i-am spus lipsit de orice profunzime și stricându-i momentul.

          Se strâmbă la această idee și-și mută privirea de la pod. Ochii ei erau înconjurați ce un negru vizibil. Machiajul ei, făcut în zece minute în acea dimineață, nu părea a fi la fel de profesionist ca cel pentru care se chinuia Joana aproape o oră de fiecare dată când ieșea din casă. Și, totuși, nu o consideram pe Marissa mai puțin atrăgătoare.

          — Nu putem face asta, acum vizităm Portugalia.

          Atunci de ce ne-am mai pierdut timpul venind aici? a fost întrebarea care mi-a răsărit în minte în acel moment. Eram chiar pregătit să o rostesc, însă mestecam în acel moment, iar când am înghițit, momentul parcă trecuse. 

          Mi-ar fi plăcut ca în acel moment să-i înțeleg profunzimea cuvintelor. Nu era greu deloc, doar că trebuia să mă detașez puțin de propria-mi realitate, iar eu eram prea imatur pentru asta. 

          Am plecat de acolo în jumătate de oră, când începuse să mi se facă frig. Marissa ar fi vrut să mai stăm, chiar dacă tremura și ea. Ne-am oprit câteva minute mai târziu la Cascada da Faia de água alta și am urcat pe jos până la ea. Mai mult făcusem asta pentru Capitão, care țopăia fericit peste tot în jur. Mereu avea grijă să se întoarcă la Marissa. Era un animal inteligent și părea chiar plăcut să ai un câine în care să te poți încrede că nu fuge de tine. Câinele pe care îl avusesem eu la 16 ani îl pierdusem când îi scăpasem lesa din greșeală. O zbughise atât de repede încât m-am gândit câteva luni bune la ce greșisem de-l făcusem atât de dornic să scape de mine.

          — Ziceai că bunicii tăi locuiesc în Mêda, spuse Marissa, mergând pe drumul din lemn cu mâinile în buzunarele gecii de blugi. Crezi că ne primesc și pe noi diseară să dormim la ei? 

          Am ridicat din umeri.

          — Nu văd de ce nu.

          — Atunci așa rămâne. 

          Se aplecă și ridică de pe jos un băț, pe care i-l arătă apoi lui Cap și-l aruncă cât putu de departe. Animalul fugea atât de repede încât aproape ajunse în locul unde căzu bățul chiar înaintea lui. 

          În acea zi reușisem să-l sun și pe tata, rugându-l să-mi ia mașina de la service. Comentase puțin, dar în final a fost de acord. Când i-am spus că aveam să fiu plecat o lună nici măcar nu m-a întrebat unde și de ce. Nu voiam să îi dau explicații oricum, așa că am primit nepăsarea lui foarte recunoscător. 

          Mi-am băgat mâinile în buzunar și m-am gândit la faptul că fusese o zi cam monotonă. Nu văzusem și nu făcusem nimic interesant. În același timp, nu puteam spune că eram nerăbdător de vreo altă petrecere. Nu-mi dădeam exact seama ce voiam, dar nici mulțumit nu eram.

          M-am gândit apoi la bunica, care sigur avea să interepreteze greșit relația mea cu Marissa. Și nu o condamnam, din ce alt motiv puteam veni să o vizitez alături de o fată? Știa și ea prea bine că nu mă înțelegeam cu Joana, ba chiar mă întrebase de câteva ori dacă nu voiam să fac cunoștiință cu fetele din sat, întrucât cunoștea ea câteva tare frumoase. Din punctul ăsta de vedere, bunica fusese mereu enervantă. 

          — Vrei să conduci tu până acolo? mă întrebă Marissa când ne întorceam spre mașină. Sunt cam extenuată.

          Și eu obosisem de la acea plimbare, însă nu cred că arătam la fel ca Marissa. Avea fața lungă și gândurile îi păreau pierdute în cu totul alte locuri decât cel în care ne aflam. 

          Atunci am înțeles ce mă nemulțumea la acea zi; era Marissa și depresia ei bruscă. Cumva, când se văzuse aproape de graniță, reușise să sară de la glume și râsete la doruri cumplite. Eram curios ce îi pricinuise acele sentimente și chiar am întrebat-o, însă nu eram eu capabil, atunci, să scot informații atât de sensibile de la cineva. M-am mulțumit cu ea evitându-mi întrebarea și cu speranța că ziua de mâine avea să fie mai bună de atât. 

          Am condus aproape tot drumul în liniște. Marissa l-a luat pe Capitao în brațe și capul și l-a odihnit pe o bluză așezată pe ușa mașinii, sprijinită de geam. Nu-i puteam vedea fața din cauza părului care i-o acoperise cu nesimțire. Iar ea nu s-a sinchisit să-l dea din ochi, de parcă dorea să fie zidul care ne despărțea în acea seară, întrucât singură cu adevărat nu putea să fie.

◈ ━━━━━━━ ⸙ ━━━━━━━ ◈

*prăjitură cu cremă = tradus, pastel de nata

**Douro = râu care desparte Portugalia de Spania în partea de nord a țării