CÂND AM ADORMIT CU SUSURUL APEI ÎN URECHI

◈ ━━━━━━━ ⸙ ━━━━━━━ ◈

        După ce am reușit să rupem sărutul, asta doar în monentul în care aproape mi-au cedat picioarele pe care nici măcar nu le mai simțeam, ne-am depărtat unul de altul și ne-am privit zâmbind îndelung. Respiram amândoi sacadat, iar piepturile noastre se ridicau și coborau precum valurile mării de lângă noi. 

          — Nu pot să cred că ai făcut asta, spuse Marissa.

          Capitão se tot învârtea pe lângă noi și o lătra pe Marissa. Aceasta se aplecă spre el și-l mângâie, însă nu-și desprinse privirea dintr-a mea. 

          Eu, unul, nu aveam nicio replică la mine, așa că am preferat să nu spun nimic. Nici că ar fi trebuit – în acel moment reușeam să ne înțelegem doar din priviri.

          Ne-am schimbat acolo, pe plajă, în spatele camionetei roșii a Marissei. Ne-am spălat pe față din apa oceanului și ne-am pieptănat tot acolo, ca doi fugari. Avea un mod elegant de a-și mișca mâinile în acele momente, de parcă toate obiectele pe care le atingea erau fragile și trebuia să umble cu grijă cu ele. Acele linii negre de la ochi – care, deși nu erau prea reușite, îi lungeau ochii într-un mod ispititor și jucăuș – erau în acel moment cam șterse. Nu mai rămăsese decât urma lor.

          Cu toate că aveam acele aperitive la noi, frigul intrase bine în oasele noastre și a trebuit să ne retragem la un restaurant aflat lângă plajă pentru micul dejun. Am pierdut acolo două ore leneșe, până când afară a început să se încălzească. Ne-am pus de acord că amândoi vizitasem Porto deja de prea multe ori în excursiile cu școala și nu avea rost să o mai facem încă o dată, așa că ne-am urcat în mașină, gata să părăsim orașul. Doar că cinci minute mai târziu am văzut un tonomat de cafea lângă intrarea într-un supermarket și am oprit acolo ca să luăm câte una la cincizeci de cenți. Ne țineam prea strâns de banii pe care îi mai aveam ca să luăm una la trei euro de la restaurant. 

           Mașina era parcată pe marginea drumului, lăsată pe avari, însă am stat mult timp acolo. Am intrat chiar și în supermarket să luăm o cola, o apă și două plicuri de mâncare pentru Capitão. 

          Restul zilei nu a fost cu nimic diferit de toate celelalte. Marissa vorbea cu aceeași poftă despre orice îi trecea prin acea minte sucită a ei, iar eu continuam să fiu uimit sau indignat de tot ceea ce spunea. Nicio referire la ceea ce tocmai se întâmplase pe plajă nu era făcută de niciunul din noi. 

          În schimb, atmosfera din jurul nostru era cu totul alta sau, cel puțin, așa mi se părea mie. Eram, poate pentru prima dată de când plecasem din Braga, complet relaxat, chiar dacă al naibii de mahmur și rupt de somn. Nu mai eram îngrijorat, trecutul nu mă mai apăsa, iar vremea nu mai era monotonă. 

          Știam că totul se datora discuției avută la telefon cu Joana. Fără ea m-aș fi simțit în continuare tras înapoi de ceva. Și poate că tot dintr-un respect absurd pentru Joana refuzasem să văd până atunci cât de mult mă afecta Marissa. 

          Planul nostru inițial a fost să plecăm spre Viseu, să închiriem o cameră de hotel și să dormim toată ziua. Însă, conducând pe străzile de țară, cu soarele puternic bătându-ne în ochi, am renunțat la idee. Ne-am retras undeva în natură, aproape de râul Caima, pe un drum care nici măcar nu era asfaltat. Căldura din acea zi, care probabil că se apropia de douăzeci de grade, ne-a convins să o petrecem afară și să fie o zi bine-meritată de odihnă.

          Am parcat mașina cu spatele la râu și am întins o pătură groasă în platformă. Chiar dacă era călduț, frigul nu-mi părăsise oasele cu adevărat, așa că am rămas cu geaca pe mine. Privind astfel râul și pe Capitão care zburda de colo-colo, am mâncat câteva aperitive într-o liniște comodă. Noaptea nedormită se simțea tot mai tare până când mi-am dat seama că numai un somn zdravăn mă mai putea scăpa de durerea de cap. Așa că până la urmă m-am întins în platformă, cu ghiozdanul sub cap, și am ascultat susurul apei acompaniat de fredonatul Marissei până când am adormit. 

          M-am trezit buimac, luându-mi mult timp să realizez unde eram sau cât timp trecuse. Soarele tocmai apunea undeva în spatele Marissei, care dormea cu fața spre mine. Avea buzele întredeschise, destul de uscate, iar capul sprijinit de ghiozdanul ei. O mână îl înconjura pe Capitão, care stătea încolăcit chiar lângă ea. Aș fi preferat să fiu eu în locul lui, însă Marissa nu alesese să se cuibărească la pieptul meu când a decis să se culce și ea. 

          Pentru câteva momente, mai ales buimac așa cum eram în acel moment, m-am întrebat dacă sărutul nostru de dimineață chiar se întâmplase. Apoi am devenit atât de sceptic încât am crezut că nici măcar ultimele zile nu erau adevărate.

          Abia câteva momente mai târziu, când m-am ridicat din platformă pentru nevoile naturii, mi-am dat seama că totul era adevărat. M-am uitat la ea: imaginea din platfomă nu se schimbase deloc. Nu plecasem prea departe, fiind oarecum obișnuit cu ea și nederanjându-mă dacă mă vedea, însă poate că, totuși, ar fi trebuit să fiu mai cu băgare de seamă? Poate că pe ea ar fi deranjat-o să urinez în aria ei vizuală? Până la toată urma ne știam doar de cinci zile, chiar dacă trecusem prin multe în aceste zile. Parcă o cunoșteam de-o viață și, totuși, era o străină. 

          M-am urcat înapoi în capotă și am stat turcește la marginea ei. Mai aveam o mână de aperitive turtite în buzunarul gecii și le-am mâncat, neștiind ce lucru mai bun puteam să fac. Iar rămăsesem fără baterie la telefon, iar Marissa încă nu se trezise. Oricât de simpatică era dormind, cu firele bretonului căzute într-o parte, până la urmă m-am întins spre ea și i-am prins o coapsă în palmă, scuturând-o.

          — Trezirea, că imediat e noapte.

          Mormăi ceva indescifrabil, dar nu se trezi, așa că am scuturat-o și mai tare. 

          — Nu ți-e foame? am întrebat-o mai departe, însă era degeaba, căci ea nu mă băgă în seamă. 

          Până la urmă fu Capitão cel deranjat, care se ridică, se întinse, și apoi o linse pe Marissa pe nas și pe gură. Aceasta se strâmbă și se întoarse pe față.

          — În cât suntem? întrebă.

          Asta e primul lucru pe care îl întreabă oamenii când se trezesc? Oricât de ciudat ar fi fost, nu aveam niciun motiv să nu-i răspund:

          — În șase.

          Deschise ochii într-o clipită, fixându-mă pe mine întâi cu privirea, ca apoi Capitão să se urce cu picioarele din față pe pipetul ei și să ne blocheze contactul vizual. Se ridică apoi în capul oaselor și gemu de durere, ducându-și și mâna la cap.

          — Și ceasul?

          Am ridicat din umeri.

          — Vreo cinci. Habar n-am că nu am baterie la telefon.

          — Oh, la naiba! începu ea în timp ce dădea câinele la o parte și se strecura afară din platformă. Sfiinte pisici urlătoare, am întârziat!

          Am clipit des la înjurătura ei ciudată, după care am fost lovit de cotul ei când își lega șireturile tenișilor și am preferat să mă dau din calea ei.

          — Unde ai întârziat? am întrebat-o, privind-o buimac.

          Însă ea mă ignoră. Se uită în jur, la copaci și la râul care cânta zgomotos, cu piciorul ridicat în sus la marginea platformei și părul zburlit în ultimul hal.

          — Unde mama naibii suntem? întrebă apoi, iar eu nu m-am putut abține din a izbucni în râs.

          Deși mă fulgera cu privirea în acel moment, trebuia să recunosc că era al naibii de simpatică. Buzele îi erau lipite unele de altele într-o strâmbătură de supărare și îi tremurau de cuvintele pe care urma să le spună. Simțeam că aveam să fiu luat la bătaie cât de curând, așa că i-am spus unde eram și cum ajunsesem acolo.

          — Trebuie să plecăm imediat! spuse după aceea. Ah, drace, trebuie să mă piș! Pornește mașina că vin și eu imeiat!

          Intră imediat printre copaci, fără a-mi da răgazul să reacționez în vreun fel. Capitão se luă după ea, țopăind țanțoș și cu limba afară, de parcă tocmai ar fi plecat într-o aventură.

          Marissa fusese în picioare într-o clipită, dar eu, care totuși mă trezisem cu vreo oră înaintea ei, m-am mișcat leneș când am strâns pătura și ghiozdanele și le-am așezat la baza platformei, sub ciolofanul acela murdar de ploaie. Abia băgam cheia în contact atunci când Marrisa apăru dintre copaci, cu câinele pe urmele ei. 

          — Unde mergem? am întrebat-o când închise ușa din dreapta.

          — În Coimbra. Trebuie să cânt la un mic eveniment caritabil la șapte. 

          Deschise ecranul telefonului său, pentru a vedea că mai erau zece minute până când se făcea șapte.

          — Nu cred că ajungem, i-am spus. 

         — Ba vom ajunge, chiar dacă asta înseamnă să zburăm cu o reachetă până acolo!

◈ ━━━━━━━ ⸙ ━━━━━━━ ◈