Mâna lui Kaytlin o căuta cu înfrigurare pe a lui, frângându-se. Adolescenta, cu claia de păr de un roșu-cireașă opturându-i vederea, încerca inutil să-i apuce degetele lungi – de pianist, precum spunea cândva mama lui –, dar el parcă îi scăpa, pierzându-se la orizont, odată cu aurul ce îi scăpăra în irisuri. Băiatul fără nume sau trăsături își ridică capul din pământ, cu o tornadă de lacrimi șiroindu-i pe chipul de porțelan. Abia mai putea șopti, atât de cataclismic i se zbătea furtuna din piept. Respirațiile i se spărgeau în ele însele, murind mereu și mereu în expirații întrerupte, șuierătoare.

       — Nu pot, Kayt. Nu pot. Mi-e așa frică... Nu vreau să mor. Nu vreau să fiu nefericirea din viața tuturor. Nu vreau să aduc distrugere, și disperare, și păcat, nu vreau ca nimeni să simtă ce simt eu. Vreodată. Nici să mă plâng nu vreau, dar nu prea pot, știi? E greu, Kayt. E greu. Și te iubesc atât de mult, atât de mult, iar tu...

        Roșcata îl întrerupse, lipindu-și buzele de ale lui. Băiatului – căruia începuseră în sfârșit să i se accentueze caracteristicile, până atunci diluate în neșansa cerurilor – i se tăie respirația într-un mod în care nu mai știuse că poate exista până atunci. Se cutremură. Între ei se nășteau scântei, iar suflurile lor împleteau orașe de lumină și electricitate. Între degetele lor se iscau focuri, și dorințe, și viitor.

        Lacrimile începură să îl potopească și mai abitir. Lumea din jurul lui se înecă în clipa în care o sărută din nou, conturându-i infinitatea cu privirea; trupul ei se despică atunci în sclipiri iluzorii. Argintul i se risipi. El își murdări arătătorul cu praful ei de planetă și îi urmări surâsul dispărând la orizont. Un zâmbet amar i se întinse pe chip, pe măsură ce se frânse tot mai mult. În el se căscă un haos negru, amețitor. Un Mare Canion între artere.

        Izbucni într-un hohot nebunesc de râs, aproape maniacal, în timp ce în jurul lui totul era cădere și se dezlănțuiau tornadele.

        — Iar tu... Tu nici măcar nu ești reală.

★

        Băiatul se trezi aproape urlând, înotând în marea de cearșafuri. Fața brăzdată de lacrimi îi era schimonosită de o teamă inumană, spartă. În mai puțin de o clipă, Kaytlin fu lângă el. Fata îl îmbrățișă strâns, șoptindu-i în ureche pentru a-l liniști. El își îngropă capul în scobitura umerilor ei și începu să plângă și mai tare. Tavanul păru să i se prăbușească în cap, în timp ce se agăță de ea tot mai mult, tot mai aproape, vrând să spargă complet granițele dintre ei.

        — Nu, nu, nu, nu... se înecă, cu glasul răgușit. Nu vreau să dispari, nu vreau...

        Kaytlin strânse din dinți, silindu-se să nu tremure. Trebuia să se mențină puternică. Pentru el. Dar o zguduia din temelii să-l vadă așa, doborât, cu zidurile în ruine...

        — Hei. Nu se va întâmpla asta. Ești bine. Suntem bine. E în regulă.

        Ochii lui păreau de sticlă când îi privi. În bezna lor se roteau sclipiri de pirită stelară și fâșii, fâșii de univers. Irisurile lui aveau culoarea pământului după ploaie.

        — Nu mă vei pierde. Nimeni nu va pierde pe nimeni aici. E în regulă.

        — Dar... Mi-e teamă...

        Kayt începu să-i scrie pe piele, trasând mici cerculețe pe antebrațul lui, între litere. Gestul ei îi învălui șira spinării în fiori absurd de liniștitori. Oceanul tumultos din el se calmă.

        E în regulă. Înțeleg.

        Brunetul îi zâmbi slab. Un surâs spart, frânt între haos și refacere. O cometă pe chipul unui înger.

        — Uite, Carson. Îmi pare rău pentru ea, sincer. Dar trebuie să încerci să treci peste. A fost acum doi ani și nu a fost vina ta, bine? Plus că, eu nu am... nu știu cum s-o spun frumos, sincer. Eu nu am cancer, știi? Nu mă vei pierde. Îți promit. Jur pe ceruri. Trebuie să încerci să fii bine, da?

        El îi privi, în treacăt, claviculele, evitând să răspundă. Tatuajul cu flăcările i se ițea vag prin pijama. Mângâie scânteile în întuneric, scriindu-i pe piele noaptea din mintea lui. Temerile. Totul.

       — Cum pot fi vreodată bine? Uneori, mă simt ca și cum iubirea mea a distrus-o, știi? Ca și cum eu am dezvoltat celulele alea mortale în corpul ei. Ca și cum simplul fapt că scânteile mele iubeau cosmosul ei a frânt-o. Ca și cum sunt toxic. Ca și cum... ca și cum te voi sfârși și pe tine.

        Ea îi susținu privirea, serioasă, și îi șterse o lacrimă de pe chip. Din ochii ei se revărsa o înțelegere de care nu o crezuse în stare. Încercă să-l sărute, dar el se înfioră și se retrase. Kaytlin înghiți în sec.

        — Uite. Meriți să fii iubit, Carson. Și meriți să iubești. Serios. Trebuie doar să-ți permiți s-o faci.

        Peste el se așternu tăcerea. O îmbrățișă lung și se răsuci în pat, cu spatele la ea. Începu atunci, fără să își dorească asta în mod special, să se gândească. Să se exploreze. Să încerce să vadă ce-l ținea ancorat în loc.

        În acea noapte, niciunul dintre ei nu putu dormi. Mințile lor dansară în mrejele iluziei, atât de aproape, și, totuși, atât de departe. La două capete diferite de orizont.

        A doua zi, amândoi stăteau pe dig, la o margine retrasă de univers. Kaytlin privea oceanul și-și lăsa tălpile să fie îmbrățișate de apa molatică, de un azuriu infinit, jucându-se într-o liniște interioară spațială. El se uita departe, în zare; și glasul, și trupul îi păreau rătăcite în cerul diluat cu gri.

        Acesta era unul dintre nenumăratele motive pentru care se îndrăgostise de ea. Pentru că era mereu acolo. Și la glas, și la lacrimă. Dar, mai ales, pentru faptul că puteau împărtăși tăceri confortabile. Pentru faptul că îi era de-ajuns să o aibă lângă el pentru a se calma.

        Tresări, totuși, când mâna ei i se strecură pe după umeri.

        Stătură așa un timp. Cu sufletele amestecate și trupurile împreunate într-un întreg de membre și durere. El medită la tăcere, la zâmbete, la iubire, la cer și la tot.

        Carson își aminti brusc de Jesse. De pistruii ce-i luminau chipul. De felul în care mirosea, a scorțișoară și a vanilie. De modul în care o ținea de mână, mângâindu-i interiorul palmei cu degetul mare când mergeau. De primul lor sărut, la șaisprezece ani, când îl împinsese complet îmbrăcat în apă, iar buzele ei avuseseră gust de ciocolată și de noapte și de fericire, iar corpurile lor se încâlciseră într-un fel în care îi tăiase suflul și-i împletise flori de ocean în păr și-n inimă...

        O privi pe Kayt și se strădui să nu izbucnească în plâns din nou. O strânse de mână. Doamne!

        Kayt era... diferită. Era imperfectă, umană. Putea empatiza cu ea și insecuritățile ei, îi putea aprecia defectele și calitățile în aceeași măsură în care i le aprecia și ea pe ale lui. Între ei era o chimie mai autentică, mai puternică. Kayt îl completa într-un fel în care Jesse nu o făcuse niciodată.

        Poate că buzele ei nu aveau gust de trandafiri sau ciocolată și poate că nu avea mereu un miros distinct, dar era mereu alături de el cu sufletul și trupul. Printre acordurile ei de chitară se putea pierde, aidoma felului în care se rătăcea în privirile ei. Ochii ei îi erau labirint, și cămin, și căldură.

        O iubea mult mai mult decât o iubise vreodată pe Jesse, dar... dacă ar fi uitat-o pe ea, i-ar fi știrbit amintirea. Avusese atâtea șanse, atâtea vise! Dacă ar fi uitat-o, i-ar fi ponegrit memoria. Nu își permitea să facă asta.

        Kayt îl simți cum se încordează și știu din prima secundă la ce se gândește.

        — Uite. Încă ți-e dor de ea, știu, șopti ea. Te zguduie. E și normal. E în regulă dacă nu poți face asta; știi, nu-i așa? Nu vreau să te simți forțat în vreun fel.

        El mări ochii, stupefiat. Nu putu să oprească oftatul uimit ce-i scăpă printre buze.

        — Te iubesc, Kayt. Cum te poți îndoi de asta? Și nu mă forțezi. E doar... eu sunt problema aici. Eu și doar eu. Tu ai fost mereu alături de mine. Eu... Sunt blocat în reamintirea unei fete moarte. Mă tem că nu voi mai putea iubi, că, dacă îmi voi permite s-o fac, o voi trăda în vreun fel. Iar asta nu-i corect pentru tine. Vreau să fii liberă.

        Kayt nici nu catadicsi să respire până să se avânte în răspuns.

        — Și eu te iubesc. Mai mult decât crezi, poate. Dar tu ești libertatea mea. Și vreau să fii fericit, Carson. Dacă asta îți dorești, eu pot pleca...

        — Nu.

        Ceva din mintea lui Carson produse un declin. O hotărâre abruptă. Poate că fură stropii de apă ce-i înviorară spiritul, sau briza mării, sau chiar propria bătaie de inimă, ce se întrerupse pentru un moment. Timpul se îngheță în sine însuși, așteptând.

        Sistolă. Diastolă. Stop.

        Brunetul o trase mai aproape de el și o lipi într-un sărut. Sufletele lor stelare se contopiră într-unul singur, explodând într-o nebuloasă de oxigen și calcar.

        Iar, ascultând valurile izbindu-se de dig și de inima lui zbuciumată, el reînvăță să iubească. Și, desprinzându-se de trecut, își descoperi fericirea.

        Privind amurgul desfăcut în flori violacee împreună cu Kayt, învăță că lumina se sparge la orizont. Și că nu e nimic în neregulă cu asta, întrucât totul renaște cândva, prin timp. La răsărit.

        Căci poate că apusul în spirit e doar răsăritul întors...