— Ajunge, Hortensee! tună femeia.

          Domnișoara —  care nu mai era demult una — Bethanny se ridică nervoasă, cu o fața plină de cute formate de toți acești copii fără părinți și cu o privire de taur turbat, pornind către fata albă ca laptele, cu părul blond și ochi aproape negri ce o privea speriată. Bethanny se aplecă spre ea, îi apucă sălbatic mâna și începu să o tragă ca pe o pungă de gunoi spre scări. Fata nu putea să spună absolut nimic, pentru că de mai multe ori fusese amenințată cu plecarea ei în stradă. Asta datorită calității ei de a comenta incontrolabil la orice cuvânt al lui Bethanny. Bine, știa și că această Bethanny nu era cea mai răbdătoare femeie pe care o cunoștea. 

           Hortensee de abia apuca să pună un picior în fața altuia pentru a nu cădea în nas, dar acestei brute nu îi păsa, deși munca ei însemna îngrijirea copiilor și crearea unui mediu de viața pentru aceștia. E clar că ea nu știa cum e să ai un copil. 

           Urcaseră două etaje, iar când ajunseră la destinație, Hortensee se simți trântită ca un cadavru pe o suprafață tare și rece. 

           — Acolo să stai, auzi mârâitul domnișoarei Bethanny. 

           Pe lângă vocea femeii ce îi perturba fiecare vis, auzi o ușă închisă, poate chiar scoasă din țâțâni. Doar după câteva minute își făcu curaj și își deschise ochii. Tot ce văzu era... nimic. 

           Pipăi betonul în jurul ei și nu știa dacă să se bucure că nu găsise nimic pe acea suprafață. Încercă din nou căutând ceva, orice. Acum, în momentul acesta despre care nu știa că avea să urmeze în viața ei, ar fi vrut să nu aibă o fobie uriașă de întuneric. 

           Deși nu știa dacă e oarbă sau camera e într-un întuneric total, era oribil de speriată. Niciodată nu-și dorise să moară, dar acum chiar voia asta mai mult decât orice pe lume. Pentru numele lui Dumnezeu! Avea nevoie de lumină. Acum! 

           Se ridică, lipindu-se de cel mai apropiat perete. Textura lui era rece și dură. Nici nu se miră că simțea peretele atât de tare; rochia ei lungă până la gambe era mult prea subțire. Își deschise din nou ochii, dar tot nu văzu nimic, așa că începu să pipăie fiecare parte a fiecărui perete în căutarea unui întrerupător. Lumină. Voia lumină. Nu putea rezista aici două ore fără nici o mică rază de lumină. Începu să o blesteme zgomotos pe Bethanny pentru că nu pusese o mică fereastră, sperând să o audă. 

            Când însfârșit găsi un obiect din plastic ce semăna cu un întrerupător, putu răsufla ușurată. Apăsă încrezătoare, așteptând ca oribila cameră să se lumineze, dar nu se întâmplă nimic. 

           — Nu, nu, nu, nu! 

           Ultima sa fărâmă de speranță se irosi. Continua să blesteme pe oricine și orice îi venea în minte. Începu cu părinții ei morți și termină cu Bethanny. Nu ajunse în locul ăsta datorită persoanei ei. Ajunse în văgăuna asta mizeră datorită, ei bine, tuturor. Toți contribuiră la ajungerea ei aici. Nu făcuse nimic pe cont propriu. Nimic. 

           Lăsă ca șuvoiul de lacrimi pline de înfricoșare să cadă rapid pe obraz, în timp ce se lăsă în jos, încet, cu spatele sprijinit de perete, simțind cum fiecare bucățică din corp i se sfărâmă. Niciodată nu înțelesese expresia „A muri de frică.", dar acum știa prea bine la ce se referea. 

           Își șoptise, timp de mai multe minute, cuvinte ajutătoare, ce aveau rolul de a-i reda curajul, doar pentru a se ridica încă o dată. Când își puse mâna din nou pe întrerupător, știu că nu e singură. Toate coșmarurile, toate filmele, toate serialele la care îi era prea frică să se gândească se adeveriră în momentul în care deasupra mâinilor sale simți o altă mână, din care, cel mai probabil, curgea un lichid rece. Scoase un strigăt asurzitor, parcă venit din Iad. Inima îi bubuia. Era gata să iasă din piept. Pulsul ei atinse cote înalte, iar respirația de abia o ținea în frâu. Își retrase mâna într-o nanosecundă și se așeză pe beton, într-un colț, încovoindu-și picioarele la piept, creând astfel o armură ce avea să o apere de orice fusese acolo. 

           Nu scotea niciun sunet în timp ce își spunea rugăciunile sau în timp ce respira nebun sau în timp ce le spunea părinților ei cât de mult îi iubea. Își puse și fața la piept, închizând ochii. Voia să moară. Voia să moară chiar în acel moment. Dar se pare că soarta avea alte planuri cu ea. 

           Auzi pași grei ce se apropiau de ea încet și chinuitor. Își auzi moartea prin acei pași. Apoi, simți o respirație ce nu-i aparținea pe față. Era o respirație ce te punea la pământ din cauza mirosului. 

           După câteva secunde nu mai auzi sau simți nimic. Ceea ce putea fi un animal, un om, orice plecase. 

           Tocmai când credea că viața ei nu mai era atârnată de un fir minuscul de ață, fusese prinsă mai sălbatic ca niciodată de mână și trasă atât de tare încât se lovi strașnic cu capul de beton. În ultimele secunde, putea simți lichidul ce-i curgea necontenit din tâmplă. 

           Dar... atât. Firul ei minuscul fusese tăiat.