"Nu este de ajuns să ai totul.
        Nu este de ajuns să vrei totul. Ce reprezintă acest cuvânt? O stare? Un obiect? Un univers?
Nu fii ridicol! Totul poate fi la fel de variabil pe cât este de cuprinzător. Care este scopul dacă, după ce ai totul, nu mai ai nimic de fapt? Câte trebuie să sacrifici până atunci, ca să fie al tău?
Când te gândești că-l ai tot timpul...ireversibil, intangibil, atât de valoros."

       Acele cuvinte îi răsunau în minte de fiecare dată când încerca să-și organizeze gândurile într-un mod descifrabil. Vocea suavă, dar fermă, a mamei sale îi era călăuză. Nu se putea desprinde de acea amintire care îi servea ca scop și reprezenta motivul pentru care părăsise cercul protector al familiei. Nu era mândru și nici sigur de reușita sa, însă era convins că încercarea, drumul și chiar sacrifiicile pe care avea să le facă, nu aveau să fie în zadar. Se înșela amarnic.

       Începuse înainte de nașterea lui, undeva îndepărtat în istorie. Atât de îndepărtat încât data undeva la începutul omenirii pe când viața nu însemna altceva înafară de a exploata natura. Omul nu se cunoștea pe sine, cu atât mai puțin valoarea detaliilor din jurul său. Resursele naturale păreau nelimitate căci natura era bogată și dornică să-și ofere darurile. Omul nu avea țeluri, vise sau idealuri, nu cunoștea sentimente și emoții. Doar exista, într-un stil barbar și neconvențional, singura ființă rațională existentă ce nu-și cunoștea puterile. Probabil nu o va cunoaște niciodată pe deplin, însă, folosindu-se de capacitatea intelectuala descoperită în nenumăratele zile, evolua. Se adapta condițiilor încercând să-și creeze un mod de viață. Au luat astfel naștere scopurile, servindu-i omului ca drept de a se dezvolta. Dar, o dată cu această naștere ce avea să declanșeze renașteri de-a lungul istoriei, a luat ființă și dorința de a avea totul. Oamenii au pus stăpânire pe tot pământul, distrugând pentru a crea. Au creat dezastre pentru a lăsa comunitățile să se dezvolte și să-și desfășoare activitățile, în timp ce natura suferea crunt de pe urma războaielor, a urii și a dorinței de dominare a popoarelor. Și-au dorit să aibă totul, chiar și pentru scurta perioadă efemeră de timp pe care ei o numesc viață.

       Aceasta era moștenirea lăsată din generație în generație, această dorință macabră de a atinge sublimul. Nu a reușit nici un muritor să ducă la bun sfârșit acea misiune însă omenirea nu-și pierdea speranța crezând cu tărie că se va întâmpla într-o bună zi. Exista o legendă născută cu mult timp înainte, o poveste care vorbea despre destinul unui muritor cu sânge regal. Menirea lui era să-și dedice viața, sacrificându-și inima pentru a lumina mințile oamenilor prin cunoașterea absolută. Se spunea că un copil cu chipul blând se va naște într-o zi de primăvară, caldă și însorită în timp ce în urma nașterii sale, popoare întregi vor muri. Aceștia reprezentau ofranda, moneda de schimb, moartea pentru viață.

       S-au temut pentru viețile lor din cauza profeției ce încă nu se îndeplinea. Nu exista popor să nu cunoască povestea pruncului nenăscut, iar teama se accentua cu fiecare primăvară care începea la primul pom înflorit.
       S-a scurs mult timp apoi, nemăsurat, iar povestea Aducătorului de Lumină trecea ca fiind o simplă legendă pentru a-i speria pe cei necredincioși, pedepsindu-i pe cei răzvrătiți.