Regina privea întreaga curte a palatului, din turnul clopotelor. Era locul său preferat căci îi aducea liniște și pace, cândva. Nici măcar bietele clopote nu mai sunau la fel de când murise Regele, iar momentul depărțirii era doar la câteva ore distanță.

           — Ai vrut să mă vezi, mamă.

           I-a tresărit inima la auzul acelei voci suave și joase. Era cântecul pe care l-ar fi ascultat ore în șir, nu se compara nimic cu vocea fiului său. Regina s-a întors cu fața către Oran încercând să-și potolească lacrimile ce amenințau să cadă din ochi.

            — Da, așa este. De fapt...vreau să-ți ofer darul.

            S-au îndreptat către scări unde au coborât rapid treptele până la baza lor, apoi au ieșit în curte, în spatele turnului,  unde se afla o ușă aproape neobservabilă, încuiată cu un lacăt ruginit. Regina a scos cheia din medalionul pe care îl purta la baza gâtului, sub haina neagră și lungă, apoi a deschis ușa. Încăperea era plină de rafturi cu cărți și foi prăfuite împrăștiate peste tot. Cărțile învelite în coperți de piele, de diferite culori, așteptau prăfuite să fie deschise. Un vânt puternic șuieră atât de tare încât a dat impresia că a bătut cineva în ușa masivă. Doar Regina și Regele aveau acces în camera secretă și acum era rândul lui Oran să afle de existența sa.

            — Aceasta este prima cameră construită pe acest tărâm, aici s-au pus bazele castelului. Toate aceste cărți conțin scrieri sacre ale căror secrete nu sunt menite să fie cunoscute. E vorba despre războaie, viețile regilor anteriori și luptele pentru supraviețuire. Când întunericul s-a abătut asupra noastră, marii prooroci și înțelepți au scris zile și nopți despre această soartă crudă crezând că doar asta va rămâne în urma lor. Istoria e lungă și se repetă, întocmai pentru a evita greșelile deja făcute.

            Oran asculta atent povestea pe care o spunea mama sa, fiind uimit de acele scrieri vechi. Părea că au trecut mii de ani peste foile îngălbenite. Într-un final Regina a scos o cutie lungă și îngustă, din aur. 

            — Tatăl tău, înainte să moară, mi-a vorbit despre cutia de aur. Era datoria lui, ca tată, să ți-o înmâneze căci ea va fii călăuza ta.
Primește acest dar, Călărețule!

            Regina s-a pus în genunchi în fața lui Oran, ridicând obiectul până deasupra capului pe care îl ținea plecat, pentru a-l înmâna tânărului călător așa cum se cuvenea. Surprins, Oran s-a așezat în dreptul mamei sale cuprinzându-i fața în palme.

            — Primesc mamă darul tău, i-a spus sărutând-o pe frunte.

            Copleșită de un amalgam de sentimente, Regina a dat frâu liber unor lacrimi usturătoare, adunate de prea mult timp. Moartea bărbatului iubit, nenorocirea ce avea să vină după plecarea lui Oran, sufletul ei de mamă părăsită...era prea mult pentru ea! A plâns în hohote, la pieptul slab al tânărului, multă vreme. Aproape că nu mai avea nici glas, nici lacrimi.

            Câteva ore mai târziu, o ploaie torențială s-a pornit, îndoind copacii cu suflul puternic al vântului. Cerul părea că se va despica în două, furios, trimițând fulgere arzătoare. Oran a deschis ușa cât să poată vedea ce se întâmplă dincolo de camera din piatră, rămânând îngrozitor de furia naturii ce se abătuse din senin.

            — E timpul, fiule!

            — De unde voi știi care-mi este drumul?

             Vocea tremurândă a lui Oran trăda frica ce-i curgea liberă prin vene. Era mai speriat și mai nesigur decât se aștepta.

             — Urmează-ți inima, unde te va duce ea acolo-ți este calea.

             Aproape că-l împinse afară pe Oran deoarece natura era și mai furioasă. De nu pleca în acel moment, zeii aveau să distrugă totul din calea lor. Îi oferi o îmbrățișare scurtă, apoi Oran fugi către grajduri unde avea să-și încalece prietenul necuvântător și să pornească la drum.

             — Să nu te uiți înapoi, strigă biata femeie disperată în urma lui. Era prea târziu, zgomotele făcute de picăturile grele de ploaie au astupat orice alt sunet.

***

            S-a trezit speriat și dezorientat. Era liniște în jurul său exceptând micile sunete pe care le scotea calul în timpul somnului. A fost o noapte grea pentru amândoi fiind plecați departe de lucrurile obișnuite. Acum începea o viață nouă, având un scop și atât. Se gândi la mama, tatăl chiar și la fratele său. La biata Liora pe care a părăsit-o deși o iubea cu toată ființa și la tot ce l-a făcut fericit până atunci.

            Razele soarelui își făceau loc printre ramurile copacilor încă ude din cauza potopului. În momentul în care a părăsit castelul, ploaia s-a potolit și totul a revenit la normal, un normal fără el. Părea că natura era mulțumită de ceea ce crease, iar acum le dăruia cea mai frumoasă și liniștită priveliște. Ochii lui Oran se bucurau de un răsărit precum nu mai văzuse niciodată, exact ca noul început necunoscut ce urma să vină.
S-a aplecat la nivelul calului care stătea întins pe o parte.

              — Haide prietene, e timpul să mergem.

               Calul s-a ridicat rapid, scuturând din cap de câteva ori. Oran i-a depus un pupic scurt pe vârful botului, iar acesta a încercat să facă același lucru pentru Oran.

              — Nu scoate limba! I-a spus râzând.

               L-a încălecat, pornind pe drumul care ducea departe de regat și de tot ceea ce lăsa în urma lui. Avea inima frântă, într-adevăr, însă viața nu stă în loc, fiind consumată de timp. Nu știa cât de lung îi era drumul, în schimb cunoștea faptul că are o destinație. Primul sacrificiu era îndeplinit căci sacrificase familia și iubirea în numele destinului.