𝐀𝐃𝐄𝐋𝐈𝐒𝐄

Aceasta este povestea morții mele.

Azriel m-a cucerit de la primul zâmbet, prima atingere și primul geamăt. Nu știu când am învățat să accept că m-am îndrăgostit de el, dar nu a fost ușor. Azriel era focul, eu eram apa. El distrugea, eu construiam. M-am aruncat în brațele sale și nu am regretat vreodata tot ce am simțit atunci când m-a atins, dar m-am pierdut pe mine încercând să îl înțeleg pe el. Cândva l-am iubit cu disperare, însă acum cred că îți dorești pasiune doar până te arzi.

L-am adorat din simplul fapt că, în ochii lui, am fost întotdeauna prima. Nu cred că îmi mai spusese cineva înainte că sunt superbă, ori că mă pusese pe primul loc. Eram învățată să fiu moale, ușor de controlat și să nu îmi asum niciodată meritele. Azriel mi-a distrus inima, însă în același timp a reconstruit fiecare bucățică din mine, ajutându-mă să renasc ca o pasăre Phoenix. Prin intermediul său am încetat să mai fug după aprobarea altora, să lupt cu ardoare să fiu "persoana" cuiva, ci am luat-o în sens invers. Azriel m-a ajutat să devin tot ce am nevoie pentru a fi fericită.

Privind în urmă, au existat toate semnele unui dezastru eminent. Nu am vrut niciodată să le dau crezare când spuneau că nu este pentru mine și din cauza asta am pierdut pe toată lumea, înafara sa. Apoi a plecat. Atunci mi-am dat seama că pentru a mă iubi pe mine trebuia să renunț la tot ce însemnate el. Unele lucruri nu sunt ușor de făcut, dar necesare. Când m-am ridicat însfârșit și am avut puterea de a zâmbi am realizat că va face mereu parte din mine, fiind atât trecutul, cât și viitorul.

Atunci când eram un copil mama obișnuia să îmi spună să nu las pe nimeni să îmi distrugă inima după ce ea a "a construit-o" în ani de zile. Îmi pare rău că nu am ascultat-o atunci, pentru că lucrurile ar fi stat altfel.

Iubirea noastră a fost arzătoare, genul care îți lasă urme pe piele pentru totdeauna. În momentele petrecute împreună totul dispărea, iar noi doi rămâneam singurii oameni de pe planetă. M-am simțit iubită în brațele sale, fiecare atingere și șoaptă pe pielea mea parcă confirmându-mi că sunt și voi rămâne a sa. Păcat că lucrurile frumoase nu sunt făcute să dureze. Azriel simboliza tipul băiatului rău, pe care în secret mi-l dorisem întotdeauna, dar fusesem și speriată de tot ce mă făcea să simt. Mereu fusesem speriată, de orice. Îmi era frică să iubesc, pentru că urma să fiu judecată. Îmi era frică să ies cu un băiat, pentru că urma să fiu vorbită. Nesesizabil dezvoltasem niște frici idioate, dar care începuseră să îmi controleze viața, iar eu, ceea care spunea mereu că trebuie să faci doar ce îți dorești în viață fără a-ți păsa de restul, ajunsesem să îmi trăiesc viața după limitele societății. Cu toate astea, nu am ezitat să mă arunc în haos ținându-l de mână. Sau oare doar m-a privit de la depărtare cum cad, singură și speriată?

L-am judecat mult timp pentru că m-a lăsat să îl iubesc, deși el nu o făcea, însă în timpul petrecut împreună am descoperit că viața înseamnă mult mai multe decât crezusem. Toți vom muri într-o zi și niciodată nu mi s-a părut drept că Dumnezeu îi ia pe tineri atât de repede de lângă noi, dar Azriel m-a ajutat să înțeleg că moartea nu vine ca un sfârșit. Moartea este doar începutul unei noi aventuri, un necunoscut plin de posibilități. Moartea reprezintă sfârșitul durerii. Moartea ne demonstrează că tot ce aveam este trecător și trebuie să trăim și iubim cu pasiune. Așa că l-am iubit fără să analizez, preferând să mă topesc sub atingerile sale fără griji, de parcă ne ascundeam într-un colț de lume unde nimeni nu vede și nu judecă.

El era Azriel, îngerul morții, Hades al grecilor, iar eu iubita sa muritoare după care se topea și al cărui suflet se abținea să nu îl fure în regatul său.

Când am început să scriu eram frustrată, înfuriată pe ce mă făcea să simt. Azriel a văzut potențialul din mine chiar înaintea mea, a văzut scriitoarea și, abia după, sufletul pătimaș. Mi-a frânt inima, dar mi-a lipit-o la loc bucățică cu bucățică, totul doar ca să dispară. Nu știu dacă urmează să citiți o poveste de dragoste, pentru mine este povestea unei ei și unui el care nu au știut niciodată să se iubească în același mod. Când unul o făcea, celălalt se depărta, până am ajuns o amintire frumoasă. Ne-am dărâmat și reconstruit unul pe altul la nesfârșit, până am rămas fără speranță.

Textura gecii de piele, mirosul de lămâie și ciocolată, inelele și pachetul de țigări mereu pe terminate mi-au rămas întipărite în minte, așa cum săruturile sale mi-au rămas tatuate pe piele. Omul ăsta facea sex ca un nebun și iubea ca un demon, dar eu am reușit să gust doar din prima variantă. La debutul poveștii noastre eram o necunoscută într-o mare de adolescenți blocați în propria rutină, speriați de trecut și prostuță, însă Azriel a vrut să schimbe ceva. Pentru că un băiat rău mereu va alege o fată bună.

Azriel a fost cel pe care l-am iubit fără să îmi pun întrebări pentru prima dată în viață. El m-a distrus, însă la sfârșit lăsase în urmă o persoană total nouă, gata să înfrunte viața. El mi-a arătat că poveștile triste au totuși o fărâmă de lumină. Noi doi nu avem un început și nici un sfârșit, deoarece iubirea noastră va supraviețui timpului. Până la urmă, ăsta e scopul vieții, să faci ceva de care se va aminti peste ani. Noi ne-am iubit, a fost suficient.

Cred că în timpul petrecut împreună am început să văd lumea cu alți ochi, să întrezăresc culorile prin marea de gri. Lângă el am realizat că orice carte nu e doar hârtie și cerneală, ci sânge și lacrimi. E imposibil să scrii fără să lași o parte din tine printre rânduri. Se spune că în spatele fiecărei averi mari există și o crimă, iar în spatele fiecărei cărți mari există o iubire la fel de sfâșietoare. Noi doi am devenit următorii Adam și Eva, Luceafărul și Cătălina, Romeo și Julieta.

Puteți să țineți un secret? Nu există dragoste fără durere. E imposibil să spui că iubești, dacă nu ajungi să ți la persoana respectivă atât de mult încât să te doară. Când povestea noastră s-a încheiat sunt sigură că cineva a zâmbit, iar ploaia s-a oprit. Am naufragiat amândoi, urmând să ne întâlnim în altă viață.

Am lăsat stiloul jos și am zâmbit, privind florile. Florile plantate de tine, una pentru fiecare zi din săptămâna. Primul și ultimul capitol din viața mea îți poartă numele, Azriel, dar restul vor fi scrise doar de mine. Căci am învățat să mă iubesc pe mine decând ai plecat.

Pentru că, dragul meu, tu ești un fumător și eu am fost ultima țigară pe care ai fumat-o înainte de a arunca pachetul.