𝐀𝐃𝐄𝐋𝐈𝐒𝐄

"Orice dragoste care duce la creaţie îşi dobândește legitimitatea"
(~Lucian Blaga )

Secretele sunt mortale. Ele sunt începutul minciunii, iar minciuna duce la un șir de evenimente neplăcute. Uneori secretele sunt mai letale decât otrava, chiar dacă nu au o etichetă care să ateste asta. Oamenii adoră puterea și sentimentul de siguranță oferită de aceasta, unii oameni cred că puterea e cel mai important lucru de pe pământ. Alții, că e cel mai periculos. Iar secretele, ei bine, secretele sunt murdare. Însă nici un imperiu nu a fost construit doar din adevăr, în spatele măreției va exista întotdeauna un trecut plin de șoapte, guri închise și secrete. Secretele fac parte din noi.

Privind în urmă, nu am știut niciodată că aceea seară răcoroasă va fi începutul vieții mele. Căci nu am trăit nici o clipă cu adevărat înainte ca Azriel să pătrundă în bula mea și să mă îndemne să trăiesc. E uimitor cum unele momente sunt destinate să aibă un impact enorm asupra viitorului nostru, iar noi nici nu știm. Într-o clipă exiști, în alta mori și nu știi niciodată când ai făcut pasul decisiv. Când ai uitat să te asiguri trecând strada, când ai băut prea mult și ai urcat la volan, când ai lăsat un băiat să ți se strecoare pe sub piele.

Tind să cred că iubirea este ca furtuna, una singură care ne zguduie, în rest tot ce urmează sunt doar ploi mărunte. Azriel a reprezentat marea mea iubire, apogeul, furtuna, tot ce a fost înainte și după au fost simple ploi de vară.

El își căuta muza, eu așteptam să fiu adorată. Eu căutam perfectul, el începuse să vadă perfectul sub forma mea.

Lucrurile poate că ar fi mers bine, dacă nu ar fi existat atâtea secrete. Căci undeva pe parcurs ne-am pierdut pe noi încercând să găsim răspunsuri inutile la întrebări mult prea neimportante. Cândva a început să ne pese mai mult de ce vor alții, decât de ce vrem noi, iar atunci ne-am îndepărtat. Odată ce renunți la a te mai pune pe primul loc faci o favoare doar societății, ce te prinde în șabloanele sale perfecte. Tu erai culoarea într-o mare de alb și negru. Ei, ei bine, ei erau doar personajele secundare din povestea ta, și știm cu toții că personajele secundare se uită repede. Cine contează este protagonistul, tu, persoana a cărei poveste se scrie. Doar când îți scrii singur povestea devine un roman de succes.

Dragostea se aseamănă cu o scenetă de teatru, la sfârșit toți aplaudă actorii, însă cei din spatele scenei rămân niște anonimi. Toate trăirile, experiențele, frica și emoțiile din spate rămân în umbră, de parcă nimeni nu le vede, iar sfârșitul este singurul ce contează. Tindem să uităm prin câte trec doi îndrăgostiți până să ajungă la un final, iar asta e dureros, pentru că orice iubire are o poveste fascinantă.

Adevărul este că e mult mai ușor să zâmbim în fața unui sfârșit frumos, decât pentru un început nefavorabil.

Melodia celor de la Chase Atlantic răsuna din toate boxele, zeci de adolescenți dornici de distracție începând să își miște corpurile pe versurile ritmate. Acoperișul Hotelului Cosmos, principalul din lanțul hotelier deținut de familia Kensington, devenise locația perfectă pentru petrecerea tipică începutului de an. Toate hotelurile ce aparțineau familiei Kensington erau numite după planete sau constelații, situate în cele mai populare locuri de pe planetă și cunoscute pentru cele mai bune servicii acestea deveneau oricând terenul de joacă al lui Azriel. Iar așa cum toate planetele au o casă a lor, Cosmosul, așa fusese numit și preferatul familiei. Fundul mi se lipise deja de pielea scaunului, fumul de țigară înconjurând barul aflat într-un colț. Cineva tocmai apucase o bere din bolul imens de sticlă umplut cu gheață, râzând zgomotos în timp ce o desfăcea. Privirea mi s-a blocat pe luminițele colorate ce atârnau deasupra capului meu, făcându-mă să mă întorc spre ringul de dans pentru a le analiza mai bine. Dacă Hannah m-ar fi găsit lenevind aici aș fi avut cu siguranță probleme, iar fundul meu nu ar mai fi lenevit atât de frumos pe scaunul de piele. Cu chiu cu vai mi-am mutat corpul din spațiul sigur pe care îl găsisem, înaintând spre ringul de dans, strecurându-mă. Trupurile înfierbântate și energice se ciocneau unele de altele, fără nici o grijă, trăind doar. În cele din urmă, nu ăsta e sensul vieții? Să trăiești până simți că nu ți-a mai rămas nimic de făcut, până realizezi că ești fericit.

Nu era foarte greu să participi la petrecerile echipei de rugby, însă adevărul era că petrecerile erau obligatorii. Dacă voiai să devii cineva în cadrul Academiei St. Michael aveai nevoie de o viață socială și petrecerile echipei de rugby asigurau asta. E cumva meschin că suntem cunoscuți pentru cât de des ne distrăm, ci nu pentru cine suntem. În zilele de azi e mai important cine arăți că ești, nu cine ești cu adevărat. Iar eu? Eu alegeam să trec prin toate ca o umbră, lăsând urme șterse în urma mea. Căci voiam ca lumea să își aducă aminte cine am fost atunci când urma să dispar, iar pentru asta depuneam efortul minim posibil. Degetele mi s-au strâns în jurul unei sticle de bere, bând dintr-o înghițitură aproape jumătate de sticlă. Voiam să uit, să mă pierd, să dispar. Alcoolul avea rolul de a mă ajuta să îmi imaginez alt Univers în care poți să o iei de la capăt de fiecare data când ceva merge prost, asta fără să mori. Căci în lumea asta dacă ceva te zdrobește atât de rău încât nu mai poți respira ești nevoit să supraviețuiești asemenea unui cadavru. Fără viață, energie sau dorință, singura diferență fiind inima ce încă îți bate. Oare mai are rost să trăiești, atunci când tot ce te ținea în viață a dispărut?

— Ai de gând să bei singură sau îmi dai și mie? Nu am fost atât de însetat de când am rămas închis în debara o zi întreagă, vocea lui Theo m-a scos din visare, scoțându-mi la iveală un zâmbet.

— Ai rămas închis în debara? Credeam că ai terminat grădinița acum ceva ani, Theo, un rânjet delicat mi se formează în colțul gurii în momentul când îi pasez sticla.

Degetele noastre se ating pentru câteva secunde, răceala mâinilor sale întâlnindu-se cu căldura degajată de mine. Nodurile degetelor îi erau înroșite de parcă tocmai pocnise pe cineva înainte să ajungă și îmi era frică că lucrurile chiar stăteau așa. Theodore nu era un bătăuș, nici pe departe răutăcios măcar, însă avea o parte pe care nimeni nu o înțelegea. Până la urmă, toți avem o parte întunecată, pe care încercăm cu disperare să o ascundem. Fie că e vorba de o plăcere macabră, un secret, un mod de a trăi viața sau pur și simplu ceva ce ne face să ne simțim inumani pe lângă alții. În cazul lui nu cred că a fost vreodată vorba de a nega aceea parte din el, pur și simplu Theo era cine este, cu toate părțile bune sau rele. Îl știam de la grădiniță și ne născusem la doar câteva zile diferență, în fapt, eram aproape ca o pereche de gemeni. Două suflete legate de ceva necunoscut, ce interacționează toată viața și simt când celălalt e rănit. Nu am fost niciodată genul care să creadă neapărat în prieteniile pe viață, o adoram pe Hannah, însă în cazul ei lucrurile stăteau total diferit: noi ne născusem suflete pereche. Pentru noi nu exista zi, lună sau Galaxie în care să nu ne regăsim. E ceva atât de frumos să întâlnești o persoană despre care știi că este jumătatea din tine pe care ai căutat-o întotdeauna, persoana care te va acompania toată viața și îți va fi cel mai special prieten. Atunci când Ursitoarele ne-au creat firul vieții au crat și o rezervă, în caz că pe măsură ce țes acesta se va rupe înainte ca ele să ne poată prezice soarta. Atunci când au terminat firul și totul a ieșit perfect, l-au atașat sufletului nostru, dăruindu-ne astfel propria soartă. Firul al doilea, rezerva, trebuia folosit, așa că l-au creat exact ca primul și l-au dăruit altui suflet, ce urmează să împărtășească aceași călătorie. Așa i-au naștere sufletele pereche, probabil cel mai rar lucru din Univers.

Însă Theo nu era sufletul meu pereche, ci doar Theodore Blake, băiatul ce apropae îmi vopsise părul roz când îl enervasem. De asemenea, era și persoana ce îmi găsise motanul și salvase, așa că merita câteva credite și un rol în viața mea. Bătăile la care participa aproape de docuri erau mereu destul de "pașnice", dacă o bătaie poate fi descrisă în modul ăsta. Fusesem să îl văd de câteva ori, însă nu îi plăcea să ne aibă acolo, își dorea ca partea cea mai urâtă din el să se arate doar în fața adversarului al cărei fețe putea să o zdrobească ușor pentru a se descărca, ci nu în fața prietenilor săi. Îl înțeleg, și mie îmi este frică câteodată de mine. Nu am fost învățați să ne îmbrățișăm părțile negative, iar de aceea am ajuns să urâm inevitabil o parte din noi ce ar fi putut fi îmblânzită. Oamenii nu sunt buni sau rai, ci ambele, căci nimeni nu s-a născut perfect.

— Ai de gând să te mai holbezi mult? Deja cred că vezi stele verzi la cât te-ai uitat la el, Ade, nu crezi că e puțin cam evident? Hannah ar trebui să fie aici pentru a-ți tăbăcii fundul.

— Fundul meu e destul de bine așa cum este, mulțumesc, poate puțin cam prea bine. Nu mă holbam, mă gândeam la ceva, însă tu nu ai auzit de a-ți pune mintea la contribuție. N-ai încercat niciodată, îmi dau ochii peste cap ștergându-mi mâinile umede de fustă. Un alt motiv pentru care preferam blugii, fusta asta de piele nu era nici pe departe la fel de bună ca șervețel.

— Azriel nu e un băiat bun, e Dracul. Și nu va fi niciodată bun, oricine ar încerca să îl schimbe, e ceva la el ... pe care nici eu nu îl pot înțelege. Așa că nu te mai holba, micuțo, e deja prea putred pentru a mai fi salvat, crețul și-a trecut degetele prin buclele maronii, luând o altă sticlă în timp ce îmi lovi umărul în trecere. Dispăru în mulțime, probabil pentru că oricum sesizase că o voi tuli la baie curând, însă și deoarece nu voia să continuăm discuția.

Nu am crezut niciodată că îl voi salva pe Azriel și nu mi-am făcut niciodată un scop din asta. Dacă există un lucru de care sunt mândră, acela este că nu am fost destul de proastă încât să cred că un tip ca el poate fi salvat de o fată ca mine. Noi doi nu ne potriveam, nici un scenariu nu era bun pentru povestea pe care urma să o împărtășim. Asta nu înseamnă că am vrut să cred vreodată că nu poate fi salvat, nici pe departe, am crezut și voi crede întotdeauna că nimeni nu este pierdut. Azriel era rătacit așa cum mulți am pățit încercând să fim pe placul altora. Cândva, cumva, el se abătuse de la cărare și de atunci tot rătăcea, fiind persoana de azi. Și tot cândva, își va reveni, dar nu avea nevoie de nimeni să îl salveze. Singura persoană care te poate salva de tine însuți ești tu. Theo obișnuia să considere că e imposibil să redevii persoana ce ai fost cândva, iar de asta se certa întotdeauna cu Hannah. Două minți geniale și idei total opuse. Doi poeți ce se exprimau diferit, însă iubeau la fel, ăștia erau prietenii mei. Odată ce evoluăm e inevitabil să nu ne schimbăm, însă într-o variantă mai rea sau mai bună? Devenim un mar mai lucios sau, din contră, unul putred? Evoluția este doar într-un sens sau putem reveni oricând la persoana dinainte? Oh, e așa de frumos când mințile tinere contrazic teoriile vechi.

Haideți să vă spun un lucru pe care l-am adorat la Azriel. Ceva pentru care îi voi mulțumi, chiar dacă mi-a frânt inima. Toți credeau că sunt predestinată să fiu o simplă fată ce se va pierde în mulțime, o floare simplă într-un buchet. Poate o mamă, profesoară sau psiholog. El m-a văzut din prima secundă ca pe un bujor într-o mulțime de păpădii, ca pe femeia ce urma să devin. Pentru Azriel puteam fi orice îmi doream și absolut oricine, eram predestinată să fiu regina lui și o stea. El a văzut mereu că sunt mai mult decât toți ceilalți spuneau și nu m-a redus la un simplu rol chiar și când nici eu nu vedeam asta. Bărbatul acela mi-a frânt inima, dar în același timp m-a învățat să zbor, ce e mai frumos decât iubirea ce ia și dăruiește? O iubire ce oferă plânsete, dar și zâmbete, amintiri si rezoluții, dar și regrete? Nu ai cum să iubești dacă te aștepți la ceva perfect, pentru că iubirea nu e perfectă, ea este o energie nedefinită ce se exprimă diferit pentru fiecare.

Eu nu mi-am dorit niciodată prințul, nici măcar în copilărie, mi-a plăcut mereu personajul negativ. Ce dacă nu voiam prințul, ci Bestia? Îl voiam pe el.

În cele din urmă, am reușit să mă mut ceva mai încolo pe marginea ringului de dans, urmând șirul de oameni spre locul unde bănuiam că erau băile. La petrecerile lui Kensington era coadă chiar și pentru un loc pe toaletă aparent, ce ironic. Odată ce muzica s-a mai domolit am început să îmi aud din nou gândurile clar, revenind cu picioarele pe pământ. Muzica are o putere enormă pe care nici nu o sesizam, puterea de a ne face să uităm, să nu ne mai gândim măcar pentru câteva momente. De aceea îmi plac petrecerile mari, nu dansez mereu, nu beau peste măsură sau trag pe nas, doar fumez, din punctul ăsta de vedere nu pot fi considerată o petrecăreață, însă ador cât de ușor mă pot pierde în mulțime sau chiar devenii altcineva. Sună ciudat, însă petrecerile mari sunt de o mie de ori mai intime, căci nimeni nu știe cine ești și poți să te simți bine având șanse minime de a fi observat. Acesta era și cazul petrecerii de față, nu dădusem cu ochii de nimeni cu care să fi interacționat vreodată mai mult de câteva secunde și chiar dacă cineva m-a observat, asemenea lui Theo, nu s-a băgat peste mine și m-a lăsat să îmi imaginez propriul scenariu în care sunt personajul principal. În fața ușii de la baia femeilor era o coadă uriașă, de parcă toată lumea se hotărâse că a băut prea mult fix în acel moment, iar situația de la baia bărbaților nu arăta mai roz de atât. Mi-am verificat telefonul pentru a doua oară pe seara aia, scotocind puțin prin cotloanele întunecate ale Instagramului unde toate poveștile păreau făcute doar de la petrecere sau din mașină pe drumul spre hotel. Degetele mi s-au oprit brusc deasupra căsuței de cereri unde un unu mare și roșu strălucea vizibil, așteptând să vadă dacă voi răspunde necunoscutului sau voi ignora. Mi-am mușcat involuntar buza de jos, rotițele creierului funcționându-mi la viteză maximă: șansele erau egale, 50% pentru fiecare dintre scenariile pe care mi le făcusem în minte, ori era aceea persoană, ori un nimeni sau cu puțin noroc un cont al unui chinez. În cele din urmă am apăsat, iar mesajul deja știut pe de rost mi-a apărut în fața ochiilor.

" Spune-i povestea, Vanessa "

O singură propoziție. Un singur predicat. O singură cerință. Și totuși ceva atât de imposibil de făcut. Insista să îmi folosească primul prenume și cel nefolosit prea des de nimeni, poate doar de mama, căci știa că e unul dintre secretele pe care noi două obișnuiam să ne împărtășim cândva. Să ne spunem una alteia pe prenumele necunoscute sau nefolosite era un gest prin care arătam tuturor că suntem speciale una pentru alta, căci nimeni din afară nu ne striga așa. Am apăsat rapid butonul de ștergere și am raportat contul, însă degeaba, așa se întâmpla de fiecare dată. Același mesaj, în fiecare lună, aceași frază scurtă. Și același răspuns din partea mea, ștergerea oricărei urme că ar fi existat vreodată împreună cu posesoarea contului respectiv, ea sigur nu avea cum să vină să mă mai caute de acolo de unde era. Vorbind de secrete, unele sunt mai rele ca altele, dar al meu? Al meu ar fi putut schimba viața unei persoane total dacă vorbeam, iar el cu siguranță merita să știe, însă eu nu aveam curajul să fac pasul. Sunt egoistă pentru că mi-e frică să acționez, însă oare nu sunt și o eroină pentru altcineva? Lucrurile astea se vor bate mereu cap în cap, fie că vrem sau nu.

Când am terminat de șters orice existență a întâmplării de mai devreme coada părea la fel de lungă, așa că mi-am băgat picioarele la propriu. Am ieșit din mulțime și coborât scările, încercând să găsesc o baie a personalului sau măcar pe cea din restaurant, însă tot hotelul ăsta părea un labirint nesfârșit de camere, probabil erau pe puțin o mie și asta cu aproximație. Pașii m-au purtat pe un hol ce părea mai intim, căci nu se vedea decât o singură ușa în capăt și una exact lângă, dar fără număr, în schimb avea o plăcuță pe care scria toaletă. Mi-am târât picioarele în direcția respectivă fără să mai aștept nici o secundă, aveam nevoie de puțină liniște. Clanța a scos un zgomot ciudat când am apăsat, de parcă ceva minuscul și insuficient ar fi ținut-o blocată, dar s-a deschis larg fără să fie nevoie măcar să împing. Degetele mi s-au strâns în jurul mânerului, aproape căzând în nas când zgomotele puternice mi-au ajuns la urechi, obrajii colorândumi-se rapid în roz. La dracu, nu! Nu, nu, nu!

Uneori îți dai seama prea târziu că unele momente îți schimbă viața pentru eternitate. E prea târziu să dai înapoi sau să fugi, pur și simplu. Iar eu ... futu-i, aveam mai multe șanse să devin președinte decât să scap din situația asta. Cea mai bună soluție mi se părea ascunsul într-o groapă, poate chiar în iad, dacă aveam norocul să mă primească.

Mâinile i se strânseseră cu putere în jurulul blatului de chiuvetă, aproape rupând marmura, iar capul îi era lăsat pe spate. Printre șuvițele brunete  treceau câteva particule de lumină de la geamul din celălalt colț al camerei, iar buzele îi erau întredeschise și mușcate. Pantalonii săi erau lăsați în jos cu șlițul desfăcut, purtătorul lor arătând de parcă tocmai își revenea după cel mai bun orgasm din viața sa. În genunchi în fața sa stătea o fată pe care nu o mai văzusem vreodată, ce încă avea gura în jurul penisul lui, băgând în buzunar un plic alb. O mie de gânduri mi-au trecut fulgerător prin minte, o întrebare mai întrebătoare ca alta. Azriel nu era de neatins cum afirma. Sportivul anului se droga și regula prin băi? Unde dracu o să mă mai ascund eu acum că i-am descoperit secretul? Apoi m-a observat, ochii săi fixându-se asupra mea și am știut că nu mai am nici o cale de ieșire. Eram terminată și doar Azriel știa ce o să se aleagă din mine după asta.

— Ce naiba faci aici, prințeso?vocea i s-a auzit mai răgușită și puternică ca niciodată în timp ce își lua hainele pe el fără să mă scape din privire vreo clipă.

Mă duc dracului, Azriel, asta fac aici. Și ce bine am început până acum.

Roșcata de mai devreme nu mi-a aruncat nici măcar o privire atunci când a ieșit pe ușă, având grijă să o închidă în urma ei, însă nu mi-a fost deloc greu să îi observ zâmbetul arrogant în timp ce zgomotul pașilor ei se micșora. Rămăsesem doar noi doi, ușa izbindu-se de parcă ascundea în spatele ei cel mai murdar coșmar. Oare chiar era așa? Pașii grei s-au auzit atunci când a înaintat în direcția mea și mi-am făcut însfârșit curaj să ridic privirea, puteam să înfrunt orice. Ochii noștrii au părut să poarte un război tăcut câteva momente înainte ca totul să explodeze, iar Azriel să zâmbească când mă blocă între el și perete.

— Îți plac chestiile murdare, nu-i așa Adelise? Lasă-mă să îți arât ceva într-adevăr murdar atunci, prințeso, să vedem dacă vei mai avea vreodată nevoie să mă privești. Joacă plăcută cu focul!

~~~
i am so happy to see you all again! kisses ❤️