𝐀𝐃𝐄𝐋𝐈𝐒𝐄

      "Inimii nu-i pasă de cât timp ai cu cineva. Îi pasă doar să fii cu acea persoană cât de  mult poți".   (~Jennifer L. Armentrout)

         Inspiră. Respiră. Inspiră. Respiră.

          Uneori facem unele lucruri inconștient, un reflex desprins cu puțină practică. Cu timpul devine ceva banal, normal, ce își pierde sensul inițial. Încă respiram, dar era doar un reflex, căci nu eram sigură dacă depășisem granița subțire dintre Regatul lui Hades și realitate, însă așa mă simțeam. La naiba cu toată treaba asta! Nu adoram să mă aflu singură în aceași încăpere cu Azriel în general, era ceva la el ce mă intimida și făcea să mă simt ca în generală, când mă trăgea de cozi în fiecare zi și îi plăcea să îmi ia rândul la coada de la cantină. Odată ce crescuserăm toate astea încetaseră treptat, acum atrăgea atenția altui tip de fete și uitase de mine. După ce Azriel s-a luat prima dată de cozile mele am renunțat să le mai fac, însă pur și simplu se oprea în fața mea și mă privea de parcă încălcasem un pact. Așa că le făceam iar, doar ca să nu trebuiască să îl privesc în față. Când a încetat să îi mai pese am renunțat și eu la cele două cozi, pactul tăcut se sfârșise.

         Te gândești la multe lucruri când cineva te privește. Arăt bine? Sunt destul de frumoasă? Am făcut ceva greșit? O să mă rănească? De obicei răspunsul este oricare și nu există grad de comparație, toate subiectele sunt la fel de serioase și ar trebui să fie tratate egal. Încheieturile degetelor au început să mă doară strângând inconștient marmura de pe perete, făcusem câte un pas în spate de fiecare dată când el se apropiase. Azriel mă privea din cap până în picioare, încercând să memoreze fiecare centimetru din mine. Și, sincer, chiar nu știam ce urma să spună. Nu îmi era frică de el în sensul propriu, eram sigură că nu m-ar răni sau lovi, iar în interiorul ființei mele știam că nu o să fie atât de rău, dar poate că oricărui scriitor îi place să se gândească la cele mai urâte scenarii. Dacă aș fi fost fata populară a școlii, majoreta sau fiica directorului toate ar fi stat altfel, nu ar fi trebuit niciodată să mă tem când rămân singură cu cineva. Însă nu eram nici una și nici alta, iar poveștile se scriu doar despre personaje "principale" și nu despre cele ca mine. Nu e oare nedrept că popularizăm un anumit tip? Scriem romane, alergăm după acele persoane, cântăm despre ele, scoatem în lumină doar oamenii aparent perfecți pe care ne dorim să îi vedem, căci ni se pare că ei contează, dar uităm că majoritatea populației sunt doar persoane normale ce merită dreptul la propria pagină de istorie. O majoretă va apărea mereu pe toate paginile, o visătoare în schimb nu. Un sportiv va fi mereu puctul de interes, dar un pictor va fi lăsat mai deoparte.

         — Nu am văzut nimic, știm amândoi asta. Doar am încurcat etajele căutând o baie, am văzut că e închis și am plecat. E cea mai simplă poveste Azriel, nu trebuie să iți faci griji, știu când trebuie să îmi țin gura închisă. În plus, chiar nu am nici un chef să știu ce faci cu viața ta, însfârșit am scos câteva cuvinte, însă vocea sa puternică și răgușită m-a lovit imediat.

          — Te-am întrebat ce naiba cauți aici, Adelise, nu ce ai văzut sau nu. Nu mă interesează ce vrei tu să crezi, ci ce cauți aici. Ai de gând să iți deschizi gura aia frumoasă pentru o explicație și nu pentru altceva, ori vrei să o faci prima dată pentru penisul meu?a ridicat dintr-o sprânceană, capsele gecii sale de piele făcând un zgomot când a dat-o jos și aruncat-o pe marginea pe care stătuse până mai devreme. Dădusem de dracu, la propriu.

         — Știm amândoi că dacă aveam gura deschisă pentru tine ți-ai fi dat drumul mai repede decât mai înainte, Azriel, am mijit ochii la rândul meu, frecându-mi brațele cu podul palmelor. Ți-am spus adevărul mai devreme, m-am pierdut, în plus, prefer să spun că nu am văzut nimic. Viața ta sexuală sau ce tragi pe nas nu e chiar de interes pentru mine acum, poate mai încolo, am ridicat slab din umeri. Voiam să terminăm mai repede, cumva iar reușisem să ajung unde nu trebuia și să îmi distrug seara. Blondul era ca un copil, insista să primească fix răspunsul pe care și-l dorea și era obișnuit să aibă tot, așa că știam deja că e mai bine să pretind că nu am văzut nimic. Că o să încetez să pretind asta diseară când voi fi în patul meu, singură și cu o imaginație bogată va fi altceva.

          — Ești o fată bună, ca întotdeauna. Însă ghinionul tău e că am învățat că fetele bune sunt chiar mult mai obraznice decât altele. Iar tu ești ultima persoană în care am încredere, Mayfield, vocea sa a răsunat până în fundul băii, pașii săi auzindu-se când s-a oprit din foit în fața mea.

         Chiar eram ultima în care ar fi trebuit să aibă încredere. Cândva îmi încredințase ceva mult mai important, ceva unic, iar eu adusesem înapoi doar bucățele. Nu sunt bună la a avea grijă nici de mine, cine își poate închipui că aș reuși cu secretul altcuiva? Totuși, îmi plăcea sentimentul că are nevoie de mine. De bine sau de rău, eram cea care îl prinsese într-o poziție compromițătoare pentru tot ce promova, aveam putere asupra sa. Vânătorul devine cel vânat, la fel ca în cazul lui Orion și al lui Artemis. Faptul că poți deține putere asupra unei persoane asemenea lui e uimitor, e ca și cum ai avea o mică părticică din secretele Universului în mână. Mereu mi s-a părut ceva extraordinar să ai putere asupra unui bărbat puternic, ce pare tare ca o stâncă, dar am descoperit că femeile preiau ușor contolul. Un bărbat îndrăgostit va face orice pentru femeia lui, el nu va arde lumea pentru ea, ci o va dărâma din temelii. Însă eu nu eram nici iubita și nici măcar prietena blondului, iar faptul că îi știam micile escapade îmi dădea mai multă putere asupra sa decât ar fi trebuit să dețină cineva. Azriel nu se putea controla pe sine, mai mult ardea încercând să se controleze, deci cum se presupunea că aș fi putut eu să fac ceva cu mica părticică pe care o aveam? Nu eram nici o amenințare, însă el mă văzuse mereu altfel decât alții, chiar și în cazul ăsta.

         Continua să mă privească și pentru o perioadă chiar am avut impresia că vom muri în tacere, ori unul dintre noi va decide să plece, dar avea chef de conversație. Despre ce? Despre cum mă urăște, normal, există un moment sau loc mai bun pentru așa ceva?

         — Vreau să mă asigur că o să ți minte faptul că am grijă mereu de cei care îmi păstrează secretele, Adelise. Știu că ai vrea să uiți tot ce s-a întâmplat și să pleci, dar nu îmi place să ai o părticică din mine permanent cu tine. E urât, știi? Să cari secretul cuiva peste tot, devine insuportabil. Așa că nu vei uita ce ai văzut, pentru că s-ar putea să am nevoie de tine în alte circumstanțe, dar până atunci te poți preface că ești oarbă. Poți să te minți singură cât vrei, prințeso, însă iți vei aduce aminte imediat ce pocnesc din degete, ne-am înțeles?

         — Ești puțin cam nedrept, nu crezi?vocea indignată mi-a răsunat în toată baia înainte de a continua mai alert. Nu sunt o păpușă și nici prințesa nimănui, cu atât mai puțin a ta, pentru a-mi spune ce să fac. Fiecare joacă propriul joc, Azriel, iar eu nu mă joc de a șoarecele și pisica. Păstreză-ți secretele pentru tine, cu atât mai puțin îmi pasă. Vreau doar să merg acasă, dar stau aici, blocată în 1500, când bărbații încă cred că femeile ar trebui să vorbească doar când vor ei și știe doar ce vor aceștia, fiecare parte din mine își dorea să dispară, căci începea să îmi placa jocul dintre noi. El arunca, eu baram, apoi o luam de la capăt. Cine va câștiga prima bătălie? E aproape irelevant, căci la final doar cel ce va câștiga războiul va supraviețui.

         — Nu te preface că sunt un ipocrit homofob sau care nu crede în drepturile femeilor, pentru că ar fi urât chiar și pentru tine. Iți place să mă enervezi, nu? Să te bagi acolo unde nu iți fierbe oala, doar pentru că avem unele lucruri nerezolvate. Mă uimești, Ade, să știi, ești mai puternică decât orice altă persoană pe care o știu și cu toate astea nu ești în stare să simți puterea pe care o ai ascunsă în tine decât când mă calci pe coadă. Asta spune destul de multe, nu crezi?și-a scos însfârșit mâinile din buzunare, râzând în timp ce rotițele din mintea mea începeau să lucreze.

         Putere? E un cuvânt ciudat, al cărui înțeles poate fi interpretat în mii de moduri. Ce reprezintă puterea până la urmă și de ce e atât de râvnită? Pentru unii puterea e iubire, căci cele două coexistă, iar pentru alții puterea e reprezentată de bani. E frumos cum peste 7 miliarde de oameni pot avea sensuri diferite pentru același cuvânt, însă asta e frumusețea lumii: suntem făcuți din aceleași materiale și plecăm cu șanse egale în viață, însă creștem și devenim o persoană unică, cu propriile păreri. Atunci când începem să pictăm cu negru adăugăm uneori încet încet alb, pentru a deschide nuanța, apoi ajungem fără să realizăm la gri. Așa se întâmplă și cu oamenii, suntem toți la fel la început, apoi devenim diferite tonuri de gri, în aparență o amestecătură, dar în realitate o creație unică.

         Azriel mă făcea să mă simt mai mult decât credeam că sunt, e totuși adevărat. Uram faptul că atunci când făceam însfârșit schimb de replici ne certam, dar în fața sa nu aveam limite. Probabil eram atât de legați de anumite locuri, persoane și secrete încât aveam prea multe de împărțit, așa că nu îmi era frică să vorbesc exact cum îmi doream. Nu cred că m-a citit neapărat că să își dea seama de asta, e destul de ușor să realizezi că cineva vorbește mai liber în prezenta ta decât în fața altcuiva. De ce, Dumnezeule, el trebuia să fie persoana în fața căreia îmi găseam glasul? Nu știu cine a inventat ironia și ghinionul, dar eu cu siguranță am primit o porție prea mare la naștere.

         Atunci când mi-am revenit cu picioarele pe pământ Azriel era deja în dreptul meu, blocând orice rază de lumină cu corpul său. Respirația mi s-a poticnit câteva secunde înainte să ridic dintr-o sprânceană deschizând gura să spun ceva, însă mâinile sale au luat-o înainte. Mâna sa dreaptă mi-a prins bărbia, iar cu degetul mare mi-a oprit buzele să se deschidă. A început să mă privească de parcă găsea în mine unul dintre cele mai frumoase secrete ale Universului, iar eu mi-am permis să fiu oarbă și surdă, doar să mă bucur de sentimentul ăsta. Mi-a luat mult timp să îmi dau seama că până la el nu am știut niciodată cum e să fi privită că o zeiță, dar odată ce mi-a arătat am devenit dependentă. Un zâmbet mic i-a apărut în colțul buzelor când s-a aplecat asupra mea, respirația sa ușor mentolată căzând pe buzele mele. Pentru o clipă am fost doar noi doi, doi dușmani, doi îndrăgostiți, două planete așteptând să se ciocnească. Apoi, am devenit ceva la fel de important ca Bing Bang, căci atunci când buzele i s-au presat de gâtul meu relația dintre noi și-a schimbat cursul. Prin atingerea lui deschisese o poartă pe care niciunul nu putea să o mai închidă, căci să te oprești din a face ceva ce iți place, dar care e greșit e cel mai greu lucru. Buzele sale erau reci și umede, lăsând un sărut la baza gâtului meu, aproape de omoplat. I-am simțit rânjetul când a urcat, buzele sale frecându-se de zona gâtului meu în timp ce mi-a prins brațul ce tocmai se pregătea să îl împingă cu palma liberă, apoi mi-a șoptit la ureche cuvintele ce au rupt vraja.

         — Dacă spui ceva fară să iți dau voie o să am grijă ca toată lumea să știe că ți-am tras-o pentru cincizeci de dolari în baia asta afurisită, scumpo. Ăsta nu e un război, Adelise, ci Apocalipsa și doar îngerii pot supraviețui, a râs când s-a dat în spate, având grijă să îmi facă cu ochiul înainte de a-și lua plicul rămas pe blat și ascunde în buzunar. Cred că înjurătura mea l-a urmat, căci l-am auzit surâzând înainte ca ușa să se închidă în urma sa.

         Azriel Kensington nu e un înger, orice ar spune numele său. Și chiar daca ar fi, e genul căruia te rogi atunci când deja ți-ai vândut sufletului lui Lucifer, nu să îl rogi să ai mâncare pe masă. Mereu vor exista două părți ale poveștii, însă toată lumea îl va crede pe el, pentru că e o poveste mai ușor de crezut. Dar ce ar fi ca, măcar o dată, frumoasa să nu fie ceea ce trebuie salvată, ci propria salvatoare?

         Îmi doresc întuneric, distracție, sex,succes, îl doresc pe el. Iar dacă asta înseamnă să ne pierdem unul pe altul peparcurs până ajungem pulbere de stele, atunci sunt dispusă să devin trecut, capovestea noastră să poată dăinui

~~~
pentru început, mi-am propus sa public un capitol pe săptămâna, iar in cazul in care vreodată o sa înaintez cu capitolele atât de mult încât sa ma simt safe, probabil o sa public si doua pe săptămâna. pana atunci, va asigur ca urmează capitole mai lungi si chiar unele din perspectiva lui ☺️