Pielea părea să te irite, agresiv o scărpinai, infigându-ţi adânc unghiile în carnea albă, acum tatuată parcă de dâre rozalii, aproape sângerii. Îţi pierdeai controlul, nările ţi se lărgeau puternic cu fiecare inspir. Aproape că scoteai flăcări pe nas şi pupilele ţi s-au dilatat când cuprinsă de un fior, ţi-ai îndreptat capul în direcţia mea. Mă priveai confuză, agitată şi parcă ai fost cuprinsă de o stare nevrotică, spasmodică. Te-ai năpustit asupra mea, prinzându-mă de umerii, coborându-ţi palmele înspre braţele mele subţiri, aproape goale şi ochii tăi au început s îmi sfredelească cu o poftă avidă lăuntrul întunecat. Mă pătrundeai în straturi mici, dar nu reuşeai să te afunzi în profunzime, până la urmă eram captive între patru pereţi din tablă, singura sursă de lumină, fiind atârnată deasupra capetelor noastre – un neon strălucitor. Atât de strălucitor încât credeam că văd infinitul.

          Poate ameţisem de la cât mă clătinasei, cuvintele tale erau biciuitoare şi dădeai vina pe mine în continuu pentru tot. Nu eram aici din vina mea, ci tu erai de blamat. Ai avut atâtea şanse, ai dat cu piciorul în ele Emily, acum este timpul să contemplezi asupra ceea ce ai făcut, asupra deciziilor proaste pe care le-ai luat. Eu... eu sunt doar o umbră, rătăcind în iluzia creată de tine. Însă mă aflu cu un scop aici, să te aduc pe linia de plutire. Totuşi mi-am pierdut glasul, nu sunt la fel de încrezătoare ca tine, nu la fel de curajoasă şi plină de mândrie... Ego-ul tău a crescut în ultimii ani, atâtea s-au petrecut. Niciodată nu am simţit cum este să fii atât de sigur pe sine, dar stăpânirea ta de sine este şubredă, nu ai control şi te zbaţi între cei patru pereţi înfricoşată. Nu aşa, Emily, nu aşa... tu nu ai fost aşa. Nu vrei să te transformi, ştii că vei fi monstruoasă. Şi totuşi ce mai contează, atârni de un fir de aţă, moarte te aşteaptă la capăt de drum. Cine ştie, poate că odată ce vei rupe legătura cu acest vis, vei pica în neant, devenind una cu nemărginitul cosmos. Dar nu vei fi o stea, ci doar o gaură neagră un gol sau o pată întunecată pe o pânză neagră. Nu vei face nici o diferenţă, nu eşti specială, nu eşti nici prima nici ultima, Emily, trezeşte-te la realitate!

          — Cine eşti? A venit întrebarea ta, eu m râs şi m-am întors cu spatele la tine. Cine ştie Emily, poate că te temi de reflexia ta subconştientă.

          — Nu ştiu sigur, poate o nălucă a trecutului.

          — Cum am ajuns aici?

          — Ce te face să crezi că am toate răspunsurile?

          — Calmul tău, tăcerea ta, îmi dă impresia că ştii mai multe decât crezi.

          Grăiai adevărul, poate că ştiam mai multe, dar nu găsisem nici în acea clipă explicaţia acţiunilor tale. Nu eu te împinsesem spre marginea prăpastiei, ci tu...

          — Regreţi?

          A urmat un moment de tăcere solemnă, ai contemplat, te-ai uitat în jur şi ai început să judeci clar. Era timpul să te confrunţi cu sine, eu eram prezentă.

          — Da, mai mult ca oricând. Mi-am promis că nu voi muri cu regrete, ştii... te văd calmă, mă simt mai bine, dar nu văd scăpare şi lumina aceasta este mult prea orbitoare.

          — Doare, te ustură, te arde, nu este aşa? Să fie oare o reflexie a suferinţei tale exterioare?

          — Poate, nu ştiu... mă derutează. Cum te cheamă?

          — Îmi ştii numele. Spune-mi, te mai sperie cei patru pereţi?

          — Puţin, dar totul începe să devină clar, dar pielea încă mă mai mănâncă.

          — O să fii bine, atâta timp cât respiri, atâta timp cât trăieşti şi ai oameni care îţi sunt alături.

          Sclipirea care a scânteiai în ochii tăi aproape că m-a speriat. Trecutul tău a fost trist, se pare că viitorul a umplut lacunele din viaţa ta, iar prezentul părea luminos.

          — Mă simt din ce în ce mai bine, dar privirea mi se înceţoşează, ce se petrece?

          — Respiră, Emily, este timpul să te trezeşti!

          Iluzia s-a distorsionat, zdrobindu-se în mii de bucăţi stricloase, te-am văzut cum păşeşti spre lumină, spre realitate. Timpul mi-a sosit, nu mai aveai nevoie de mine sau cel puţin de vechea tu, cea din trecut. 

          "Emily, aici ne luăm rămas bun! Ai trecut prin atât de multe, te-a sufocat necunoscutul primejdios în care te-ai aruncat, ai plâns sânge, ai răsuflat otravă. Corpul tău a devenit de nerecunoscut, însă acum, în braţele salvatorilor tăi, vei renaşte şi vei păşi din nou drept. Alegerile greşite din viaţa să îţi fie ghid, spre a deveni ceva mai bun. Doar respiră, Emily!"