{Corectat}

Tartar, cu mult timp în urmă...

   Femeia cu părul încâlcit, lăsat în valuri întunecate pe spate, traversa străfundul Tartarului încet și cu greutate.

   Fața ei era brăzdată de zgârieturi proaspete și însângerate. Purta o rochie medievală, din satin albastru, ponosită și ruptă pe alocuri. Aceasta o încurca în mers, căci poalele-i măturau pământul plin de praf roșiatic, lăsând totodată dâre șerpuitoare în urma sa.

   Durerea de cap n-o părăsise și i se părea solidă, grea ca o ghiulea de plumb.

   Vederea îi era încețoșată, dar asta nu conta, căci oricum peisajul era învăluit în întuneric.

   Avea pulbere de praf galben prins în părul abisal, întrucât se trezise pe nisipul peșterii, fericită că scăpase de mulțimea furioasă ce-o lăsase în spate.
Dar bucuria sa fu de scurtă durată, mai ales dacă se gândea la locul în care se afla, Tartarul, și asta nu făcea decât să-i sporească îngrijorarea.

   Ei nu-i era frică, nu-și permitea să simtă acest sentiment, era doar neliniștită, atât de neliniștită încât mâinile îi tremurau vizibil ca niște corzi de vioară dezacordate.

   Inima îi bubuia puternic, primind din când în când junghiuri și spasme.

   Pete roșiatice apăreau în locul zgârieturilor, pe țesătura rochiei, ce creșteau rapid, asemenea unor trandafiri care înfloreau odată cu ivirea zorilor.

   Însă, în peștera slab luminată se auzi un fâlfâit slab de aripi, urmat apoi de alte încă cinci sunete asemănătoare.

    Încercă să se concentreze la ele, dar durerea era atât de acută încât îi bloca toate simțurile.

   Nu putea vedea făpturile sau locul în care se aflau, însă încerca să-și concentreze atenția pe simțurile sale de vrăjitor.

   Se străduia să-și reamintească vorbele Maestrului ei când a învățat-o prima oară să se folosească de magia din jurul ei pentru a simți fiecare mișcare a pericolului.

   Conectarea cu aceasta i se părea că era cu mult mai grea ca invocarea unui element.

   Se așeză turceste, netezindu-și poalele rochiei și-și luă starea meditativă pe care o folosea pentru elementul foc.

   Ignoră durerea surdă a mușchilor ei, ce încerca să-i răpească atenția și se concentră pe respirație și domolirea bătăilor inimii.

   Dori să-și golească mintea. Își imagină un zid între ea și misterioasa forță, pe care trebuia să-l spargă.

   Reuși să-și trimită senzorii auditivi prin văzduhul cald al Tartarului, descoperind că făpturile zburau in zig-zag, precum liliecii.

   Le putea simți planarea incontrolabilă, aripile ce băteau nervoase în aer și respirația lor gâfâită.

   ,,Gargui" era primul ei gând. Străjeri ai Tartarului ei capturează prizonierii. Este bine de știut că Garguii preferă carnea proaspătă și se observa clar din cauza strigătele lor că aceștia erau tare flămânzi.

   Se ridică și își relua înaintarea, având grijă să nu calce pe vreo piatră. Chiar și cel mai mic sunet ar fi putut s-o dea de gol.

   Un gargui ateriza stângaci pe o piatră, nu departe de ea, iar femeia binecuvântă faptul că aceste creaturi erau complet oarbe.

   Nu le putea observa clar trăsăturile, dar le auzi respirația horcăitoare și bătăile de aripi ce le făceau pe piatră pentru a-și păstra echilibrul.

   Femeia își continuă în liniște drumul, iar mersul acesteia deveni cu timpul o jalnică târșâială a picioarelor, ce acoperi ușor, ușor zgomotul garguilor ce-i lăsase în spate.

   Broboade de sudoare i se adunară pe frunte, însă și le îndepărta în mod frecvent cu podul palmei, fiind încruntată în încercarea de-a rămâne conștientă.

   Deși avea probleme mult mai mari, cum se dovediseră Garguii, nu se putea abține să nu se gândească la eșecul său din războiul purtat. Știa că dacă nu intervenea băgăciosul acela, acum nu mai era captivă și planurile ei ar fi mers perfect.

   Și-ar fi câștigat locul meritat în Conclavul Vrăjitorilor în timp ce se bucura de durerea dușmanilor săi.

   Însă, acum, ea era aici o simplă prizonieră, și ei erau acolo. El era la putere, iar ea a rămas doar condamnată la o pieire grea și dureroasă.

   Deși încăperea era cufundată în tăcere și întuneric, era foarte cald, iar femeia înainta cu ceva mai multă încredere, respira sacadat, căci în aer era o presiune, ce îi apăsa pieptul într-un mod dureros, iar pe fruntea ei se citea suferința.

   Știa mult prea multe și văzuse încă și mai multe și știa că nu putea lăsa spaima de necunoaștere s-o împiedice.

   Înaintând așa, în tăcere, fragmente de cuvinte ajungeau la urechile sale, ceea ce era un imbold destul de puternic pentru a merge ceva mai rapid, ignorând durerea ce-i făcea fiecare mișcare un chin.

   Străfundurile Tartarului erau exact cum și le imagina când a învățat despre ele la școală: aspectul era asemenea unei peștere imense, deasupra căreia stalagmitele erau prezente precum colții neregulați și ascuțiți ai unui lup.

   Tavanul de piatră era crăpat, lăsând la iveală mici cute roșiatice, probabil magma.

    Natura era veștedă, de parcă toată viața din ea se scurse, lăsând-o să aibă un aspect înfricoșător.

   Clipocitul pașilor i se auzeau pe pardoseala umedă de piatră, ce înlocuise nisipul roșiatic, însa acest fapt părea să n-o deranjeze întrucât putea fi auzită mult mai ușor.

   Ochii săi negri păreau că sunt în căutarea unei căi de scăpare, însă în adâncul minții știa că este aproape imposibil să evadeze.

   Singurul amănunt care o făcea fericită, dar, în același timp o și speria, deoarece ajunsese să se bucure de un lucru atât de mărunt, era lumina difuză ce pălea pe zidul de bronz celest înălțându-se impunător în lateralul ei.

Magia sa nu funcționează în aproprierea Bronzului, făcând-o s-o blesteme în gând pe arhitecta Tartarului.

   Închisoarea era special concepută pentru a-ți pierde mințile și pentru a nu se putea evada decât dacă aveai un suflet curat, ceea ce nu era chiar cazul prizonierei.

   Adora suspinele și durerea osândiților, le iubea sentimentele de vaiet, dar nu când totul era îndreptat asupra ei.

   Aceste sentimente le-a simțit când trecea pe lângă celulele deținuților, grăbită fiind de cei doi nefilimi, îmbrăcați cu platoșe strălucitoare de bronz celest, ce emanau o aură atât de pură și de strălucitoare, încât se enervă și mai tare.

   Încă își amintea cum nefilimi o înghionteau în mod constant în coaste, pentru a înainta mai repede, deși trecuse aproximativ o săptămână de la acel eveniment.

   Încă simțea urmele cătușelor care i-au zgâriat pielea fină și albă și care totodată i-au lăsat urme roșiatice pe încheieturi.

    Era dornică de răzbunare, era dornică să vadă sângele vărsat al dușmanilor ei.

    Pentru asta se pregătise, pentru asta a renunțat la tot. Pentru a ajunge la conducere.

    Pregătirea Maestrului ei o ajută să-și păstreze destulă mană cât pentru o singură vrajă, încercând prin telepatie să se-mpotrivească cu cât mai multe vrăjii zidului.

    Sunetele deveneau din ce în ce mai ușor de descifrat, dându-și seama cu surprindere că erau strigăte de durere și disperare.

    Primul lucru pe care-l învățase în Tartar era că nu e de bine să auzi urlete de durere.

    Strigăte chinuitoare, care se loveau de pereții reci de piatră până când se pierdeau în negura infinită a peșterii.

    Începu să meargă mai ușor și își simțea picioarele mergând ca pe un lac înghețat, gata să se crape sub ea și să se afunde în apa rece.

   Într-un final, sursa sunetului deveni din ce în ce mai ușor de descifrat, semn că cei care vorbeau nu erau prea departe.
Dintr-un motiv necunoscut asta o înfiora destul de puternic, simțind cum mici șocuri electrice îi traversau corpul la fiecare pas făcut.

   Umbrele creaturilor se prelungeau de-a lungul pereților grotei în bătaia unor flăcări mistuitoare.

   Se ghemui la pământ în încercarea de a auzi conversația atacatorilor,însă singurul lucru ce putea fi perceput în acel moment era lemnul ce mocnea fără pic de odihnă pe pardoseala de piatră. Simțea un miros metalic și umezos, un aer ce-o determina să strâmbe din nas.

— Nu-i nevoie sa te ascunzi, știm ca ești acolo, arată-te!

   Fără a mai sta pe gânduri, femeia se ridică sprijinindu-se de perete și se apropie cu pași mici și calculați, fiind pregătită să fugă la nevoie. Avea ochii ațintiți spre pământ, încercând o mască de naivitate și frică și observă lichidul roșiatic ce se prelingea până la ea, rapid, curgând ca un mic râu printre denivelările peșterii.

„Sânge"

   La micul semn făcut al unei mâini se așeză pe pardoseala inegală, examinâdu-și tălpile pline de bășici de la pietrele ascuțite și nisipul încins.

— Ce caută o fată ca tine într-un ținut atât de crunt ca Tartarul? repetă din nou vocea.

Se concentrase atât de mult pe simțurile mentale, încercând să simtă fiecare obiect sau persoana din încăpere, încât nu auzise la început întrebarea.

   Încă-și ținea ochii în pământ, însă și-i ridică ușor pentru a-și analiza oponenții. Erau vreo trei bărbați musculoși, toți purtând armuri negre, pe care era gravat un craniu înconjurat de niște brațe ascuțite ca de păianjen,acela fiind semnul paznicilor din Tartar.

   Aveau pielea de culoare roșiatică, din spate ieșindu-le câte o pereche impunătoare de aripi cu aspect solzos, asemănător cu cele ale Garguilor.

   La prima vedere, păreau simpli demoni pe care i-ar fi înrobit cu ușurință, însă aura emanată era una mai întunecată decat lăsa exteriorul să se vadă.

   Aripile acestora atârnau haotic pe pardoseala rece a peșterii mânjindu-se cu lichidul negricios de pe aceasta.

   Demonii nu aveau sentimente, dar se prefăceau că le simt, tocmai pentru a-și atrage victimele în străfundul acestei închisori, cum probabil au procedat cu ultimele lor „prăzi".

    Își îndreaptă privirea spre trupurile vlăguite de viață, ce stăteau inerte unul peste altul formând un morman.

   Un cadavru îi atrase atenția, o femeie blondă cu părul ciufulit și uleios. Pe încheietura mâinii se putea observa un desen cu cerneală subțire și neagră, simbolul Pantenomului, același semn ca al Tartarului ,,Cultul Părăsiților".

Ochii ei erau împăienjeniți, cu un aspect lăptos și priveau inexpresivi tavanul.

   Femeia ținu să își stăpânească lacrimile sărate care amenințau să apară și încercă să-și joace în continuare rolul:

— M-am rătăcit și nu știu cum să ies, zise cu un glas disperat ca un copil ce se rătăcise de mama lui.

   Își duse în același timp palmele la ochi în încercarea de-a imita plânsul și ignoră durerea de cap ce-o provoca Bronzul Celest care o vlăguia în continuare de putere.

— O, dar asta nu-i o problemă. Te ajutăm noi să ieși de-aici, nu băieți?

   Nu se uită dacă ceilalți îl aprobară, dar vocea lui neutră îi trăda adevăratele intenții.

   Fără să-și dezlipească palmele de pe față, auzi un hârșâit de metal, semn ca unul dintre demoni își scosese sabia din teacă, însoțit de zgomotul aripilor ce se mișcau de la locul lor. Era timpul să-și iasă din rolul de disperată.

— O, dar nu am nevoie de ajutor.

   Zicând asta, își arătă adevărata identitate și-și eliberă ultimul strop de putere pentru a lupta împotriva magiei Bronzului celest, ce-i absorbea toată energia de care dispunea.

   Vraja produse atâta flux de energie, încât peștera se umplu pentru prima data de lumină după câteva secole de stat în negura liniștita și periculoasă.

   Demonii își acoperiră ochii cu brațele, după care totul redeveni la normal, de parcă nimic nu se întâmplase.

   Din locul în care explozia avu loc rămase doar o urmă de cenușă, de parcă acolo ar fi fost un incendiu, în aer simțindu-se miros de mercaptan.

– Ea era, așa-i? întrebă unul dintre demoni, încercând să pară nepăsător, dar tremurul fin din vocea lui era vizibil, căci unul dintre cei mai de temuți vrăjitori izbuti să evadeze.

   Nu avea nevoie de aprobarea celorlalți pentru a-și da seama pe cine pierduse.

Îmi pare rău pentru că acest capitol are atâta descriere. Celelalte capitole vor avea mai mult dialog(dar si puțină descrierea), vă promit.