{Corectat}

    Vântul din culoar se izbi de fată fără pic de milă și îi vâjâia zgomotos în urechi.

    Zidul se închise în urma ei, însă de această dată fără zgomot sau praf. Era liniște, cu excepția pașilor ei pe dalele umede de piatră și-a torțelor plasate pe zidul din dreapta coridorului, care se stingeau în urma ei cu un zgomot înfundat.

    Ținea în mână un micuț cristal ce răspândea o licărire verzuie mult mai puternică ca lumina torțelor care era aproape insesizabilă.

    Se uită de jur împrejur, sperând să apară un alt drum, care s-o scoată din acesta, însă culoarul părea infinit, iar ea pierduse noțiunea timpului. Pe zidurile sale era prezent un strat de iederă, precum și în celelalte camere pe lângă care a trecut, iar Lyra se jură că dacă mai vede acest tip de plantă în viața ei, o va lua razna.

    Picioarele îi deveniseră grele și răspândeau la fiecare pas câte un junghi de durere ce îi străbăteau mușchii.

    Tavanul era închis la culoare, iar de pe el curgeau picături de apă ce străluceau scurt în lumina cristalului, ca niște stele căzătoare, după care se spărgeau de piatra rece cu un clipocind scurt.

    Deodată, observă că urmă o cotitură bruscă încât aproape se lovi de perete, după care culoarul se termină lăsând la iveală mai multe tunele fără tavan care se intersectau.

    Părea că ieșise dintr-un fel de tunel, însă ca majoritatea lucrurilor din acea dimineață disparu de parcă nu ar fi existat niciodată, neputând să se întoarcă pe unde a venit.

    Era pe un mic deal, încojurată de un uriaș labirint care se întindea cât vedeai cu ochii fără a-i vedea sfârșitul.

    Fata rămase împietrită la acest peisaj înfricoșator, dar fascinant în același timp, încercând să nu se panicheze, singurul său gând liniștitor fiind acela că totul era o iluzie, deși ușor, ușor își dădea seama că toate ăstea sunt cât se poate de reale, iar în fața ei chiar se afla un labirint real, prin care trebuia să treacă.

    Mii de ramificații, din fiecare zid ieșind alte ziduri ce alcătuiau noi culoare, nenumărate, iar Lyra nu știa care este drumul corect.

    Pentru prima dată se întrebă unde sunt ceilalți copii, cei pe care îi pierduse în explozia asurzitoare. Oare trecuseră și ei pe aici? Dacă da, oare pe ce drum au luat-o?

    Un strigăt prelung, de groază, îi zgârie timpanele și pentru o secundă i se păru că vede silueta unei persoane ce aleargă prin culoarul care te băga în imensitatea labirintului.
Nu mai stătu mult pe gânduri și coborî de pe panta ce-i oferise vederea panoramică la următoarea ei încercare și începu să caute silueta misterioasă.

    Îi era prea teama să strige să o aștepte pentru că nu știa ce se află în acest labirint așa că încerca să caute cea mai mică urmă a trecerii unei persoane, dar fără reușită.

    Orice ar fi fost acolo a dispărut fără urmă, iar o lacrimă îi înțepă ochiul Lyrei când se gândea că ar putea rămâne închisă pe veci aici.

    Cu moralul la pământ cotea bazându-se pe noroc, însă nu dură mult și drumul se opri. Atunci Lyra se întoarse și încercă alte variante, dar de fiecare dată ajunse într-un punct mort.
De oboseală și disperare, i se părea că aude șoapte care o ademeneau pe drumuri greșite, iar ea, speriată și confuză, le asculta până când își dădu seama că labirintul nu avea vreo cale de scăpare.

   Temătoare, începu să strige:

   — Ajutor! Să mă ajute cineva!

    Dar ecoul ei trecea prin culoarele labirintului fără să primească un răspuns. Se așeză obosită pe solul tare și rece, rezemându-se de un zid fără să-i pese de denivelările ce o înghionteau în spate.

    Înca ținea strâns în mână micul cristal, ce arunca umbre înfricoșătoare pe pereți, de parcă ar fi putut s-o protejeze de monștrii ce puteau sălășui aici.

    Rotocoale mici de abur îi ieșeau la fiecare respirație, iar ea le urmărea cu privirea cum dispăreau în încercarea de-și calma bătăile inimii ce-o luară razna.
Disperată și fără alte alternative rămase, se așeză jos și începu să își plângă de milă, dând drumul lacrimilor ce îi curgeau cu disperare pe față.
Se gândi la camera ei, micuță și încărcată cu tot feluri de obiecte personale ce o lăsase în urmă, dar și la rudele ce le lăsase într-o lume ce i se părea foarte îndepărtată.

    Când doamna Black îi povestise despre magie pentru prima dată și că ea exista cu adevărat, Lyra îi asculta poveștile cu nesaț, iar când a împlinit 13 ani și putea participa la acest test, a refuzat cu tărie să plece. Lumea în care trăise era tot ce știa, iar părinții ei, chiar și morți, făceau parte din ea. Dacă pleca, era ca și cum îi părăsea definitv, poveștile pline de magie erau minunate, dar cine știe cât de adevărate erau. Deocamdată tot ce își dorea Lyra era să scape din acest test cu viață și nu acea de gând să renunțe.

    Își șterse lacrimile de pe față și se ridică cu puțină greutate, întrucât oboseala i se așternu grea, peste oase, după care începu sa reanalizeze situația în care se afla.

    — Labirintul ăsta nu poate fi rezolvat decât dacă poți trece prin pereți. gândi ea cu exasperare.

    Și această idee o lovi ca un trăsnet. Dacă celelalte probe nu erau chiar ceea ce păreau a fi, poate că și aceasta era la fel.

    Trebuia să gândească ca cineva care poate să treacă prin lucruri solide și care cu-n singur cuvânt putea să facă lucrurile să explodeze după bunul lui plac. Trebuia să nu mai gândească ca o muritoare.

    Se ridică, ignorându-și durerile surde din oase și mușchi, apropiindu-se de zidul din fața ei cu mâna dreapta ridicată, cum făcuse și în acel întuneric din prima probă.

    Mâna ei, însă, atinse zidul rece, iar pe Lyra o învălui dezamăgirea.

    Și-o retrase și de această dată, încercă să-și imagineze mâna trecând prin peretele de piatră de parcă ar fi apă.

    Se gândi la valurile mării pe care le străpungea atunci când înota prin ele.
Sau la săriturile pe care le făcuse în piscină în vacanțele de vară și la apa pe care o împroșca în jur.

    De fiecare dată a trecut prin aceasta și exact asta se întâmplă și acum, trecu cu mâna prin zid, de parcă ar fi fost doar o iluzie și înaintă apoi cu tot corpul.

    Se dovedi că zidul era unul foarte gros căci mergea de cel putin câteva secunde bune, dar nu prea se concentră pe asta, căci îi era mult prea frică să nu rămână blocată în piatră.

    La început își ținu respirația de teamă că se va îneca în acesta, dar din cauza gândurilor sale de-a rămâne blocată își dădu seama că putea respira liniștită, aerul intrând și ieșind normal din plămânii săi.

    Chiar dacă se așteptă să se trezească pe partea cealaltă a zidului, tot în interiorul labirintului, nu se întâmplă așa, căci în fața ei se afla o caleașcă de cristal, albastră, parcă făcută din gheață asemănătoare cu cea a Cenușăresei.

    Era afară, cerul fiind la fel de plumburiu cum și-l amintise ultima oară, iar conacul se afla pe un deal, nu departe de fată. Părea că nu trecuse nici măcar o secundă de când a început Testul.

„Cum de am ajuns aici ?"gândi Lyra, dar parcă citindu-i gândurile, apăru Maestra Sidonia de după caleașcă, pe care o lăsase în urmă după ciudata viziune cu casa în flăcări.

    — Vino, Sincace, te așteptam de mai bine de un secol.

    Lyra ar fi vrut să-i reamintească ca nu o cheamă Sincace, dar se părea că rămăsese fără cuvinte, iar trupul nu-i mai asculta nici-o comandă impusă de ea.
O cuprinse o moleșeală adâncă, încât imediat Lyra se îndrepta către caleașca de gheață, după care totul se întunecă și căzu într-un somn adânc.