Când deschise ochii Lyra recunoscu imediat peisajul. Se afla în camera luminoasă cu valurile mișcătoare de ceață.
Fără să își dea seama deja alerga către munctul negru, singura formă de culoare din acel tărâm infinit și alb. Doar că de aceasta dată forma neregulată nu se materializă în Maestra Sidonia cum se întâmplase în alte zile, ci într-o alta persoană care o privea cu ochii săi negrii.

Părul brunet îi încadra perfect fața, iar ochii abisali îi străluceau și ei pe pielea albă, aproape transparentă.

Și atunci Lyra își dădea seamă că se uită la propria persoană, și nu ca reflexia a ei cum se văzuse de atâtea ori. Ci chiar o ființă în carne și oase.

– Cine ești? De ce arăți ca mine?

Însă ea, adică sosia ei, începu să se plimbe prin cameră ca o felină în cușcă. Deși arătau identic, mersul îi era diferit, de parcă nu avea nici o teamă de nimic. Chiar și ochii îi păreau mai strălucitori și plini de viață decât i-a avut Lyra vreodată.

– Eu? Știi cine sunt. Dar tu? Tu ești doar un om egoist care se gândește doar la el.

Privirea Lyrei se întunecă.

– Ești un demon.

Demonul se aproprie de ea, fără zgomot. Era doar la centrimetri distanța de fața Lyrei, iar respirația demonului îi gâdila pielea.

– Așa este. Dar asta nu este o halucinație. Ți-am atins inima, iar ăsta este adevărul din sufletul tău.

Lyra fu nevoită să își înfigă unghiile în palmă pentru a se abține să nu îi dea o lovitură zdravănă sosiei sale.

– Nu mă lua cu prostiile ăstea. Știu că îmi zici cuvintele care consideri că o să mă rănească cel mai mult, dar nu îți va merge.

Râsetul demonului răsună atât de strident încât o făcu pe Lyra să tresară. Deși avea vocea ei, fata niciodată nu își amintea să fi râs cu o asemenea tonalitate care să dea fiori reci celor care o aud.

– Oh...credeam că mă folosesc de ceea ce e mai rău și dureros din inima ta. Dar văd că nu ești afectat. Mă întreb de ce oare?

Demonul se învârti în jurul Lyrei, examinând-o după care se opri iar iar în fața ei.

– Ce prostuță sunt, bineînțeles că nu v-au trimis neprotejați la un demon de clasa mea. Ai pecetea mea, copil prost. Era și logic să ți-o dea, până la urmă nu ai fi avut nici o șansă aici.

– Destul! Renunță odată și dă-mi bagheta ta!

Demonul se retrase câțiva pași, iar din piele începea să rămane un strat gros de fum, ce mirosea a putrefacție. Fata fu nevoită să își acopere nasul și să respire pe gură pentru a nu vomita.

– Te crezi mare vrăjitoare pentru că ești un Sincace, nu? Ei bine nu e așa, bagheta asta a avut mulți posesori, toți fiind printre cei mai puternici vrăjitori ai lumii. Iar tu, nu ești vrednică pentru puterea ei.

De această dată demonul se transformă într-o persoană pe care Lyra nu o recunoștea. Semăna cu un înger, doar aripile păreau greșite din înfățișarea ei. Negre și nedete. Scurte și uleioase.

– Chiar ești egoistă, vrei doar să te răzbuni. Ai adus doar suferință tuturor oamenilor cărora le-a păsat de tine.

,,Nu e adevărat, familia mea mă iubește, îmi spune asta doar pentru a mă face să sufăr!"

– Asta e minciuna pe care ți-o spui? Cu toți au o astfel de minciuna pe care o repetă la infinit și tot nu ajung să o creadă.

Demonul se aproprie din nou de ea, când să îi atingă obrazul Lyrei, dar aceasta se feri grăbită.

– Știi că este adevărat și știi ca nu mint. Părinții tăi sunt doar niște simpli muritori, iar tu, ești o fricoasă.

Ochii o înțepau pe Lyra, iar lacrimile îi cădeau atât de repede pe obraji încât toată fața i se udase.

– Așa că...de ce ți-aș da puterea unei baghete?

Demonul dispăru din fața ochilor, iar când Lyra fu pregătită să îl strige, o mână îi acoperi gura de la spate. Fata se uită îngrozită cu coada ochiului la persoana din soațele ei, iar demonul se afla acolo, făcându-i semn cu degetul arătător să tacă.

Lyra tremura incontrolabil, simțiea cum își pierde toată speranța și curajul pe care îl purtase ca pe o mască.

– Dă-mi corpul tău copile!

Demonul o învălui în acel fum urât mirositor. Îi invada toată ființa, îi intra pe gât și pe nas, încecând-o. Simțea cum atrocitatea aia malefică pune stăpânire pe voința sa, pe Mișcările trupului și a minții sale.

După care se opri.

Lyra era în Sala Ceremoniilor, cum o numiră colegii ei, uitându-se din când în când la lichidul roșiatic din ceașca ei.

Își învrejui degetele în jurul cești, încercând să își oprească tremuratul incontrolabil ale mâinilor. Se uita cu ochi speriați la bagheta de lângă ea, de parcă se aștepta să o muște.
Vocea demonului încă îi răsuna în urechi, de parcă devenise parte din ființa ei, însă Lyra știa că e totul doar în imaginația sa.

A învins demonul. Dar nu știa cum. Încă ținea minte cum creatura îi acaparase toată ființa, dar ceva se întâmplă. O explozie de lumină învălui și distruse întreaga ceața și îi permise, iar Lyrei sa respire.

Fata căzu la pământ, amețită, în timp ce își ținea mâna la gât, în timp ce încerca cu disperare să respire și să-și limpezească mintea.
Când reuși să-și restabilească pulsul și respirația, ochii ei se mișcau rapid, căutând demonul. Dar nici nu fu nevoie. Creatura se arătă în ceea ce părea adevărata lui formă, o femeie tânără, într-o tunică de luptă și cu aripile de liliac împrăștiate pe pământ lângă ea.

Demonița se aplecă pe dată în fața Lyrei, iar fata ținea minte ultimele cuvinte ale acesteia înainte să se trezească iar în Depozit cu bagheta în mână.

– Iertare Maestră, nu am știut că ești tu. Puterea baghetei este doar a ta.

Deși nu a făcut nimic rău, privirile reci de la celelalte mese o urmăreau pretutindeni. Veștile s-au scurs repede despre aventura grupului ei în Depozit la cel mai înalt nivel al său. Dar Lyra nu era fericită, nu se simțea invincibilă, ci mai degrabă speriată. Nu putea adormi noaptea, oricând închidea ochii imaginea demonului și cuvintele lui îi umpleau mintea.

Nu se mai putea recunoaște în oglindă, ochii ei negrii și strălucitori odată, acum erau conturați în permanență de două semilune purpurii. Fața i se supțiase de oboseală.

Prima săptămână în Wintermark trecu pe lângă ea într-o amorțeală totală.
Sorbi din ceai cu nesaț, în timp ce se bucura de aroma fructelor din el.

O putea vedea pe Arradeth, cum supraveghea Sala ceremoniilor, de această dată purta o mască din ipsos. Lyrei îi dădea fiori reci și încerca să nu se holbeze la ea.

Stătea ca pe ace în așteptarea să ajungă și prietenii ei.

Ei au fost primii pe care i-a văzut când s-a trezit după lupta cu Demonița Tartarului. Chiar dacă nu a zis nimic, toți trei au luat-o în brațe.

Toți erau speriați, dar mai puternici. Nimeni nu a întrebat ce a văzut fiecare, ar fi fost prea mult de suportat să povestească cu voce tare cele mai ascunse și întunecate secrete. Dar acum erau mai uniți, pentru că știau ce simte persoana de lângă el.

Maison fu primul care veni și își trase scaunul din dreapta fetei, punându-și coatele pe masă.

Băiatul și-o purta deja pe a lui la șold, nu pleca nicăieri fără ea. Personal, Lyrei îi plăcea baghetele lui, avea ceva aparte ce îl ducea cu gândul la posesorul ei. Era confecționată dintr-un lemn atât de negru încât părea mai degrabă cioplită dintr-un obsidian. Băiatul văzu bagheta abandonată a Lyrei și vorbi pe cel mai blând ton auzit vreidată de fată:

— Nu-i uimitor că avem cele mai puternice baghete din școală, poate chiar din Spirală?

Ceva din ea încuviință fiindcă, până la urmă, nu toți au acest noroc. Dar probabil nu au avut nici ghinionul de a da piept cu creaturile Iadului la doar 13 ani.

Fata își privi restul colegilor de la masă. Aceștia îi simțiseră privirea și încetară imediat de vorbit.

— Ei se tem de noi. Zic că vom face ca cei din Povestea Veche. Nici măcar nu știu despre ce poveste e vorba!

– Cui îi pasă? Sunt doar geloși, ignoră-i.

Știa că și Maison era și el încă speriat, dar se dovedise cel mai puternic din grup. Părea că nimic nu îl poate doborî, ba chiar fu primul care se trezi din somnul mortal.

Lyra nu mai zise nimic și luă altă gură din ceaiul de fructe de pădure, preparat de Arradeth fără ca măcar să îi ceară. Lichidul nu doar că îi încălzea gâtul, ci avea și un efect calmant, ca un drog.

– 'Neața, apăru Justin, care, imediat ce se așeză lângă Lyra, începu să scrie ceva într-un caiet vechi cu-n stilou, pe care îl reîncărca periodic cu cerneală din călimară.

Lyra nu-i vedea bagheta și nici nu avu curajul să-l întrebe unde e. Din fericire, Maison era chiar opusul ei:

— Și, unde îți este bagheta? Să nu îmi spui că ai procedat cu Lyra.

În loc să-i răspundă, Justin se uită urât la el, ochii lui lucind ca ai unui lup pregătit de atac.

– Deci?

Justin oftă și-și scoase bagheta. Acea același număr de rune, cinci la număr, gravate adânc în lemn. Era exact bagheta pe care și-o dorise, cea din carte.

– Dacă știam că pentru a o avea trebuie să îndur acele torturi, cred că îmi alegeam una nepăzită de un demon.

Maison îl bătu prietenește pe umăr. De-abia când ieșiseră din Depozit cu fețele speriate și Lyra cu Maya încă plângând, auziră de la ceilalți elevi cum că etajele inferioare nu sunt păzite de monștrii.

– Și totuși ale noastre de ce sunt? Adică nu le poate fura nimeni, nu? Întrebă Lyra.

– Nu, nu le pot. Oricum fiecare vrăjitor poate mânui doar o singura baghetă, deci odată ce bagheta îți e distrusă nu poți folosi alta. Demonii sunt puși acolo pentru a se asigura că suntem destul de puternici să le mânuim magia.

– Dar puteam muri!

– Nu Lyra, eram în afara oricărui pericol. Aveai runa de protecție pentru demonul respectiv, nu putea decât să te posedeze și în acest caz se făcea o exorcizare pe tine. Deci scăpai cu viață, fără să ți mine ce ți s-a întâmplat.

Fata își lua bagheta în mână și o strânse în pumn. I se potrivea perfect în palmă, de parcă a fost construită pentru ea.

,, – Iertare Maestră, nu am știut că ești tu. Puterea baghetei este doar a ta."

Iar îi apărură în minte acele vorbe ca niște bunerange.
Își scutură capul și alungă amintirea acelor vorbe.
Maya sosi ultima, dar arăta la fel de groaznic ca restul grupului.

— Se va suna în scurt timp de Ora Vărsătorului pentru începerea primei ore, ar trebui să ne grăbim. Îi înștiință Justin.

Chiar atunci imensul ceas își mișcă limbile, iar sunetul de metal nu întârzie să apară. Toți elevii se ridicară la semnal și porniră fiecare la clasele lor.

Lyra ieși alături de restul urcând pe scările sculptate în marmură, pașii lor auzindu-se peste tot.
Restul elevilor erau în spatele lor, șușotind despre prima oră: Ființele magice.

— La ce etaj este prima oră?

Lyra își scoase din buzunarul pantalonilor orarul primit în prima săptămână.

– Etajul 2, clasa A2.

Grupul ieși din sală și urcară scările. Nu le fu greu să găsească ușa. Camera pentru această ora i se părea una dintre cele mai interesante încăperi din castel. Era mereu plină de animale în cuști de fie, iar Maestra Sidonia preda cursul și îi lăsa le elevi să pună mâna pe ele la finalul orei.

Lyra mângâie un spiriduș din Crângul Frunzelor Șiptitoare, care a fost adus special pentru a le vorbi elevilor despre fauna în care locuiește. Astfel, copii învățară fără să scrie pagini întregi despre detalii complexe.

Orele Maestrei Sidonia erau interactive, iar elevii rețineau ușor. Când Lyra și grupul ei întră în clasă se aștepta la o alta oră alături de o altă creatură desprinsă din povești.

– Bucuroasă de întâlnire, elevi.

– Bucuroși de întâlnire, la plecare ca și la venire, Maestră.

Ora de astăzi avea un aer aparte, parcă mai greu de respirat. Privirea Maestrei nu era limiștită și blândă, ci speriată și îngrijorată.

– Copii, în orele trecută din acest semestru ați cunoscut creaturile luminoase ale lumii. Cele care vor să trăiască în armonie cu noi, vrăjitorii.

Sidonia se plimbă prin clasă ca o felină în cușcă. Cuștile din clasă, pentru prima dată erau goale, iar în lumina dimineții păreau a fii mai mult niște cutii toracice abandonate și lipsite de viață.

– Însă sunt multe creaturi care nu doresc traiul alături de noi în armonie. Astăzi vom vorbi despre ele și motivele pentru care refuză Tratatul de Pace.

Maestra gesticulă cu mâna spre niște cărți așezate pe catedra, și le făcu să plutească spre fiecare elev.

Lyra își cercetă curioasă manualul până când se opri la imaginea unei ființe cu adevărat frumoase. Avea trăsăturile fine, ochii albaștrii ca două bucăți de gheață și urechile ascuțite. Și totuși, fata simțea cum că în acele trăsături perfecte se ascunde o umbră nevăzută de întuneric.

— Uite, Maya, ăstea sunt zâne, nu? șopti Lyra.

Maya amuți, fixând imaginea cu groază de parcă ar fi văzut cel mai înfricoșător lucru.

— Nu, nu este o zână. Este o Hibersis, adică o zână exilată care a jurat să omoare orice altă zână ce îi iese în cale.

Maya se uită la poză în timp ce o atinse cu două degete, parcă speriată să nu se materializeze din carte.

– Cand au încălcat voia Reginei noastre, li s-au scos inima din piept. Nu mai pot simți nici măcar un sentiment.

– Dar...ce regulă au încălcat de s-a ajuns la o asemenea pedeapsă?

Dar Maya nu îi mai răspunse.