{Corectat}

Primul lucru pe care îl simți Lyra fu o lovitură puternică la cap, suficientă pentru a-i reaminti evenimentele petrecute în urmă cu doar câteva minute.
Sau cel puțin pentru ea trecuseră doar câteva minute.

Fruntea îi era așezată pe o suprafață netedă și rece, ceea ce-o ajuta să rămână trează și să nu cadă din nou în somnul ei adânc.

Era încă adormită și se simțea obosită, ochii ei fiind grei ca plumbul, iar prin ploapele închise putea vedea lumina de afară. Se sili să îi deschidă, deși aceștia i se zbăteau de la lumina roșiatică a ultimelor raze de soare ce se scurgeau în pământ cu fiecare secundă ce trecea, și descoperi că stătea rezemetată pe un geam de sticlă.

Putea să vadă cum trecea cu o viteză uluitoare deasupra unei păduri cu frunzele roșiatice ca milioane de palme însângerate puse la un loc.

Cerul căpătase o nuanță violetă ce devenea din ce în ce mai întunecată, iar soarele părea o bilă imensă de foc.

Peisajul i se păru aproape normal, după  ultimele evenimentele petrecute, dar când văzu un stol de păsări zburând prin fața ochilor își reaminti că încă nu se inventaseră mașinile zburătoare când plecase de acasă pentru a da Testul.

De această dată se trezi de-a binelea și își ridică capul încă amorțit pentru a da ochii cu Maestra Sidonia, care era așezată pe bancheta din fața ei privind-o fix și inexpresiv.

Purta o robă de culoare mov, din mătase, cusăturiile strălucind în razele soarelui care apunea, iar buclele sale brunete, prinse odată într-o împletitură în formă de „V" acum erau acoperite de o pălărie țuguiată vrăjitorească.

Își simțea capul greu și era încă amețită de la trezirea bruscă, iar oasele ei erau încă înțepenite de la poziția incomodă în care dormise.

Își trosni degetele de la mâini în timp ce o privea pe Maestra Sidonia așteptând din partea ei cel mai mic semn că a observat-o, însă femeia, cine știe în ce moment, își scoase o revistă și rezolva pagina cu rebusul.

Lyra se uită la dânsa și la foaia pe care o ținea, însă niciunul din pătrățele albe nu fusese completat nici măcar cu o literă deși pixul zgâria foaia cu zgomotul său specific!

Poate că ieri asta i s-ar fi părut un lucru ciudat, dar după ce vorbești cu statui vii și treci prin pereți ca prin apă, asta ți se pare o nimica toată.

    — Nu-ți face griji, peste puțin timp o să poți vedea și tu cerneala invizibilă, trebuie doar să îți formezi ochiul.

Pe Lyra n-o prea interesase de ce nu poate să vadă scrisul Maestrei, într-un fel se aștepta să existe și cerneala invizibilă. Pe ea o interesa unde este și încotro se îndreaptă.

   — Unde mă duci? Întrebă Lyra cu vocea subțiată de frică.

Până la urmă se afla singură într-o mașinărie zburătoare însoțită, probabil, de o vrăjitoare pe care nu o cunoscuse acum o zi. Trebuia să fie un fel de răpire, nu?

    — Spre Wintermark desigur, și te rog să mi te adresezi cuviincios. Sunt corecte și formele de adresare Maestră sau doamnă.

    — Si unde e mătușa mea? Și ce e asta? Cum de zburăm, este un avion?

Întreba atât de repede încât nu-i lăsa Maestrei răgaz să găsească vreun răspuns la toate întrebările ei și nici să îi facă observație pentru a doua oară, însă imediat ce suspină zgomotos îi răspunse:

    — Nu este un avion, este o caleașcă, mătușa ta s-a întors acasă cu părinții celorlalți participanți și zburăm cu ajutorul cailor înaripați.

Răspundea la toate întrebările, de parcă toate ăstea făceau parte dintr-o discuție normală. Se uita concentrată la ziarul său, „Gazeta Vrăjitorilor", fără să mai scoată vre-un cuvânt.

Lyra se uită în fața, la geamul din spatele Maestrei, observând spatele înaripate a doi cai ce zburau cu o viteză uluitoare. Cei doi pegasuși erau de culoare albă imaculată, iar penele și părul le strălucea de parcă era poleit cu argint.

Erau așa frumoși încât Lyra s-ar fi uitat la ei pentru multă vreme, însă își aminti că încă mai are nelămuriri.

    — Și dacă nu vreau să merg la această școală? Dacă vreau să mă întorc la mătușa mea?

De această dată Maestra își ridică privirea din ziar, după care îl împături cu grijă și îl așeză lângă ea, pe bancheta de catifea albă.

    — Tu chiar crezi că locul tău este acolo cu acei Caecus? Între Sidonia cu ochii săi îngustați ca de pisică, ametistul ochilor săi intrându-i în suflet ca o săgeată.

    — Caecus? întrebă Lyra, ridicându-și o sprânceană în încercarea de a ignora privirea pătrunzătoare ce o fixa.

Maestra Sidonia flutură rapid o mână în timp ce se încruntă îndignată:

   — Scuză-mă, am uitat cât de sărace sunt cunoștințele tale despre magie. Caecus este denumirea pentru oamenii care nu știu nimic despre magie sau despre noi.

Fata aprobă plictisită din cap. Nu-i plăcea faptul că se îndepărta de singura familie pe care o cunoștea,dar în același timp se gândea la toate minunile pe care avea să le întâlnească la destinație.
În fond toți copiii visează la o viață magică, iar ea nu avea de gând să dea cu piciorul la această oportunitate, măcar de a privi lumea aceea spectaculoasă. Oricum nu putea fugi dintr-o caleașcă magică în plin zbor.

Brusc își aminti modul ajunse în această situație:

    — Deci, dacă mă aflu aici înseamnă că am trecut Testul Schimbării?

    — Da, l-ai trecut. zise ea dăruindu-i fetei un zâmbet cald cum o făcuse la începutul testului.

    — Atunci unde e Equorumul meu? Știți chestia care se primește la sfârșitul testului...

    — Îl primești când ajungem la tărâmul Wintermarck, alături de restul colegilor tăi. O întrerupse Maestra cu răbdare. Din păcate suntem în întârziere,iar Portalul de Ambră se închide la asfințit.

Lyra se întrebă cum ar trebui să arate acest portal, dar chiar atunci observă pe geamul din spatele Maestrei cum se apropie de ceea ce părea o fâșie în cer, plutind de parcă ar fi suspendată. Ceva asemănător cu triunghiul de lumină prin care a trecut în negura primei încăperi.

Pe cealaltă parte se putea vedea clar un fragment din alt cer,dar de o nuanță mai întunecată unde se vedeau stele cu mult mai strălucitoare decat erau pe Pământ, ceea ce atrăgea și mai mult atenția la acesta. Sărea în ochi ca un punct negru pe-o foaie albă.

    — Bun, portalul nu s-a închis, dar soarele aproape a apus.

Maestra își scoase din buzunarul robei ceea ce părea a fi un ceas de buzunar pe care îl examină preț de câteva secunde, după care îl băgă înapoi.

Caleașca se aproprie cu o viteză foarte mare de fâșia care nu părea destul de încăpătoare pentru a putea trece caleașca prin ea.

Zborul lin se transformă într-o cursă de viteză căci, fâșia pălea cu fiecare secundă în care soarele apunea.

   — Aaaaaaaa!

Lyra nu-și putu reține un strigăt prelung, iar de teamă își acoperi ochii cu mâinile, așteptând impactul cu bizara fâșie, însă acesta nu veni.

Își răsfiră degetele de pe față pentru a vedea noul peisaj și pentru a se asigura că nu este moartă.
Se uită grăbită pe geamul din spatele ei, cu o ultimă pâlpâire rapidă, fâșia dispăru fără urmă.

Era noapte, stelele sclipeau, iar centrul înspre care zbura era plin de lumină. Părea să fie construit într-o prăpastie, de-o parte și de alta, fiind înconjurat de stâncile de piatră. Lyra putea vedea galeriile luminate de torțe strălucitoare, zidite în piatră.

„Unde erau ăstea când eram în labirint ?"

Putea să vadă și oamenii care erau îmbrăcați asemănător cu Sidonia și care făceau să apară animale din focuri de artificii ce ieșeau din niște biluțe strălucitoare scoase din baghetele lor.
Acestea alergau prin aer, jucăușe, parcă puteau călca pe norii negri, după care se destrămau într-o explozie fabuloasă de lumină ca niște artificii.

   — Aici este Cupola de sticlă, unde copii exersează prepararea licorilor și-a vrăjilor învățate la școală.

   — De ce se numește așa? Întrebă Lyra cu fața atat de aproape de geam, încât respirația ei îi aburi toată priveliștea.

   — Vei vedea in scurt timp.

Lyra privea fascinată întreg peisajul, dorindu-și să știe fiecare colțișor al acestuia. Uitase de doamna Black, uitase de părinții ei și uitase toate prin câte trecuse tocmai pentru a vedea acest oraș magic în adevăratul sens al cuvântului.

   — Bine ai venit în Orașul Oglinzilor, casa ta!