Schimbarea

Unde rămăsesem...? Ah, da. Alison m-a tâââârât prin fiecare magazin din mall. Nu mai pot! Vreau acasă, vreau patul meu moale, vreau să mă recuperez după acest coșmar!

M-a convins să cumpăr haine pe care, sincer, nu le-aș purta nici într-o mie de ani. Ea e cea frumoasă și plină de stil, eu sunt doar... deșteaptă. Și, aparent, victima perfectă pentru marea ei operațiune de transformare.

Și pantofii... Dumnezeule, pantofii! Tocuri de 10 cm?! Eu?! Clar, e o tentativă de omor cu premeditare. Dar Alison are un talent incredibil de a convinge—sunt sigură că, dacă și-ar pune ambiția, ar putea vinde gheață eschimoșilor.

După ore nesfârșite de chin, am ajuns, în sfârșit, la Starbucks. Ali și-a comandat o cafea imposibil de sofisticată, iar eu am ales un shake de ciocolată—singurul lucru bun din toată ziua asta. Sunt terminată. Îmi simt picioarele ca două bețe de chibrit gata să cedeze.

Doar că, evident, drama nu s-a încheiat.

— Vin la tine! Proba generală! Trebuie să decidem ce porți mâine!

O.K. Adio, relaxare. Adio, seară liniștită. Bun venit, Kate, păpușa umană!

***

Cine ar fi crezut că alegerea unui rând de haine ar putea dura mai mult decât construcția piramidelor? Era deja miezul nopții, iar Ali încă scotocea prin haine de parcă încerca să descifreze o ecuație de fizică cuantică. Așa că, pentru binele nostru (și al stomacului meu care deja cânta simfonia foamei), am sunat-o pe doamna Silver să-i spun că Ali rămâne peste noapte la mine.

Am coborât rapid în bucătărie după niște gustări esențiale pentru supraviețuire și, după ce ne-am întors în cameră, am decretat oficial: hainele pot aștepta! Ne-am așezat la un film, dar evident, am adormit instant. Se pare că somnul învinge chiar și Netflix-ul.

— Kate, Kate... TREZEȘTE-TE! E deja 7 dimineața! a urlat Ali cu vocea ei inconfundabilă de alarmă de incendiu.

— Mai lasă-mă o oră, mamă... am mormăit eu, îngropându-mi fața în pernă, sperând că o să dispară.

— Dacă nu te ridici acum, îți arunc apă pe față! TE AVERTIZEZ!

— Da, sigur, Ali... de parcă ai fi în stare...

Și fix când mă pregăteam să mă întorc pe cealaltă parte... BAM! Un jet rece direct pe față.

— ALI, NU EȘTI NORMALĂ!!!

— Ți-am zis, nu mă pune la încercare! mi-a răspuns ea, radiind de fericire malefică.

— Jur că o să-mi iau revanșa pentru asta!

— Bla, bla. Hai, intră la duș, că eu îți aleg hainele!

Am oftat și am cedat. Cu Ali nu te pui. După 20 de minute de terapie sub apă caldă, am ieșit mai puțin nervoasă și un pic mai umană. Când am intrat în cameră, Ali era deja îmbrăcată și scotocea prin Muntele Everest format din hainele pe care, să fiu sinceră, nu le-am vrut.

— În sfârșit ai ieșit! Credeam că ai dispărut în canalizare.

— Foarte amuzant, Ali. Ce urmează, îmi spui că vrei să mă îmbrac ca tine?

— Exact! a zis ea, triumfătoare, ridicând o rochie scurtă mov-lila și niște sandale crem.

M-am uitat la ea de parcă îmi ceruse să mă îmbrac într-un costum de unicorn cu paiete.

— Ali, NU mă pot duce la școală așa!

— Ce păcat! Credeam că vrei să ieși din era „bunica fashion".

— Asta nu sunt eu!

— Greșit! Azi ești o nouă versiune a ta!

Am vrut să protestez, dar... privirea ei m-a paralizat. E ca un hipnotizator malefic. Știe exact cum să mă facă să cedez.

— Perfect! Acum, trecem la păr și machiaj!

— Nu, nu, NU! Nu vreau machiaj!

— Prea târziu!

În mai puțin de 10 minute, eram buclată, machiată și, sincer... îngrozită de transformare. M-am apropiat de oglindă, inima bubuind.

Și... cine naiba era fata asta din fața mea?!

— Deci? Ce zici? a întrebat Ali, mândră de capodopera ei.

— Hmmm... parcă nu mai arăt chiar așa de rău...

— Ha! Știam eu! Acum ajută-mă și pe mine cu părul!

După ce am terminat și cu ea, am coborât în bucătărie, unde bunica ne aștepta.

— Bună dimineața! am spus amândouă în cor, ca niște clone.

Bunica a rămas cu gura căscată. Probabil credea că sunt vreo impostoră.

— Sunteți atât de frumoase! a reușit să spună într-un final. Kate, am ceva pentru tine.

S-a dus și s-a întors cu un lănțișor delicat, spunându-mi că a fost al mamei și că vrea să-l port mereu.

Și uite așa, am plecat spre liceu, pășind cu o încredere pe care nu credeam că o am. Cine ar fi zis că puțin machiaj și niște haine noi mă pot face să mă simt... aproape invincibilă?

***

Când am pășit în curtea liceului, am simțit instantaneu cum toate privirile s-au lipit de noi. Mai exact, de Ali – noua senzație blondă a liceului – și de mine, fosta tocilară care, surpriză, nu mai arăta de parcă ar fi fost crescută într-o bibliotecă. Da, transformarea era reală. Dacă ieri eram invizibilă, azi eram subiect de știri de ultimă oră.

Mă simțeam ca o margaretă într-o junglă de lei flămânzi, iar băieții... ei bine, băieții nu mai clipesc. Poate că sunt în șoc, poate că și-au pierdut temporar vederea, cine știe? Ali pășea cu încrederea unui supermodel pe podium, iar eu încercam să mă conving că nu mă voi împiedica și că nu voi cădea spectaculos în fața întregului liceu.

Orele au trecut repede, dar creierul meu încă procesa. Când a sunat de prânz, am urmat-o pe Ali spre cantină, iar senzația de „toată lumea se uită la mine" s-a amplificat. Fetele ne analizau cu ochi plini de gelozie, iar băieții aveau expresii de parcă tocmai li s-ar fi resetat creierul.

Și apoi am ajuns în dreptul mesei unde fratele meu, Dean, stătea împreună cu gașca lui de băieți populari. Ali s-a oprit, și-a pus cel mai larg și obraznic zâmbet pe față și a spus, fără nicio urmă de milă:

— Dragule, închide gura, că deja se face baltă pe jos.

Dean a clipit de două ori, apoi a ridicat sprânceana și a răspuns cu un zâmbet superior:

— Pisicuța are tupeu. Poate vrei să te las fără ghiare...

Dar fix atunci își întoarce privirea spre mine și... pauză dramatică. Liniște. Confuzie. Șoc. Se uită la mine ca și cum aș fi un extraterestru care tocmai i-a furat prânzul.

— Kate?!

Eliot, prietenul lui, are aceeași expresie de pește scos pe uscat.

— Chiar ea, îi răspunde Ali, savurând momentul. Acum că ați aflat, puteți închide gura.

Ali mă prinde de mână și mă trage spre prima masă liberă. Înainte să apuc să respir, pleacă să cumpere brioșe, lăsându-mă singură și vulnerabilă. Evident, Eliot vede oportunitatea și apare în fața mea cu un aer de „sunt cel mai șmecher tip de aici."

— Ce vrei, vierme? întreb, exasperată.

— Oof, dur. Dar serios, ce s-a întâmplat cu tine? Unde e mica tocilară care părea că face parte din mobilierul bibliotecii?

— Ali s-a întâmplat, îi spun, ridicând mândră bărbia. M-a făcut să mă simt bine în pielea mea. Chiar dacă încă nu știu dacă e o idee bună. Dar uită-te la tine! Vă uitați la mine ca și cum aș fi apărut pe coperta Vogue.

Mă ridic, lăsându-l pe Eliot să-și analizeze viața, și merg spre Ali, care, după un război cu coada de la bufet, a reușit să pună mâna pe brioșe.

Tocmai când ieșeam din cantină, ridic ochii și... BAM! Privirea lui Adam se fixează direct pe mine. Se uită la mine de parcă încerca să rezolve un mister complicat. Și atunci îmi dau seama... poate că misterul sunt eu.

*rescris*