Ce naiba s-a întâmplat ?

După ce am refuzat cu vehemenţă să merg la acea cursă inutilă din punctul meu de vedere, m-au aruncat în pat cu laptopul în brațe pregătită de un maraton de seriale. Cursa aia nu o să rezolve nimic. O să facă doar orgoliul unuia dintre ei și mai mare decât este deja. Dacă Adam are de gând să participe nu are decât să o facă. Nu îi pot impune să nu facă ceva ce îşi dorește. Singurul lucru pe care pot să îl fac e să nu ii mai susțin prostiile din cap. Faptul că am recunoscut că am ajuns să îi iubesc ar trebui să fie destul pentru el. Știe că sunt a lui, nu văd de ce a trebuit să intre în jocul nesăbuitului de Issac, care nu a făcut altceva decât să încerce să ne desparte. Când am aflat că Eliot e de acord cu asta și pe deasupra mai și participă m-am enervat și mai tare și am plecat acasă.

Adam a încercat să mă convingă să merg cu ei, dar am refuzat. A folosit inclusiv scuza cu " nu vreau să rămâi singură "... nu e ca și cum stau sigură de la zece ani.

Alung orice când referitor la ei și la cursă și îmi continui serialul început cu câteva zile în urmă. Cine ar fi crezut că " Suts "poate fi chiar un serial interesant. Nu am fost atrasă de serialele cu avocați, judecători și așa mai departe, dar spre surprinderea mea serialul m-a captivat imediat.

După o oră în care am privit ecranul laptopului, telefonul începe să îmi sune. Arunc o privire spre apelant și când văd că e doar Eliot decid să ignor apelul și să îmi continui serialul. Telefonul îmi mai sună o dată, dar primește același tratament. Când al treilea apel apare pe telefonul meu, decid că ar fi cazul să răspund. Te miri ce prostie au mai făcut acum... Eliot nu insistă cu telefoanele în mod obișnuit.

—Da, răspund pe un ton plictisit.

—Kate trebuie să îți spun ceva... pot să îmi dau seama după tonul vocii sale că ceea ce urmează nu o să îmi placă.

—Ascult. Spun scurs și încerc să mă pregătesc mintal pentru ce urmează.

—Nu vreau să te panichezi, dar am nevoie să vi la spitalul din centru.

Când mintea mea procesează ce tocmai am auzit rămân blocată.

—Kate! Kate ești bine? Zi ceva.

Sunt trezită din amorțeala care m-a cuprins de vocea fratelui meu și sar ca arsă.

— Ce naiba s-a întâmplat? Eşti bine?

— Da, sunt bine, calmează-te. Problema e Adam...

Rămân blocată din nou si încep să cred că inima mea s-a oprit pentru o secundă odată ce vocea fratelui meu a pronunțat numele băiatului de care m-am îndrăgostit.

—Ce s-a întâmplat? Murmur într-un fanal.

—Nu îți pot explica acum... crezi că ești în stare să vi singură?

Întrebarea stupidă a fratelui meu mă face să pufnesc enervată.

—Nu eu sunt cea în spital. Mă descurc.

Închid telefonul odată ce ultimele cuvinte au fost rostite, împiedicându-l astfel pe Eliot să mai spună ceva.

Sar ca arsă din pat spre dulap și mă schimb în prima pereche de pantaloni scurți pe care o găsesc. Îmi schimb tricoul pijamalei cu un maieu negru, iar după ce încalţ și perechea de converse care îmi sare în ochi, părăsesc camera. Alerg pe scările casei înşfăcând cheile mașinii.

Pulsul o ia la goană, iar starea de nervozitate și agitație își face simțită prezența. Știu că nu ar trebui să conduc, dar nu am de ales. Ar dura prea mult să aștept un taxi.

În fața ochilor încep să mi se deruleze imagini de la accidentul părinților mei și îmi dau seama că trebuie să mă calmez. Odată ajunsă în dreptul unui semafor, inspir și expir zgomotos de câteva ori în încercarea de a mă calma. De fiecare dată când sunt nevoită să merg la spital, acele imagini nenorocite din ziua în care părinții mei au murit îmi revin în memorie.

După alte zece minute de condus nebunește și încercări ratate de a mă calma, ajung în fața spitalului. Parchez mașina pe primul loc gol pe care îl găsesc și fug spre recepție. O doamnă în jur de patruzeci de ani privește plictisită ecranul calculatorului făcându-mă să mă enervez. Halal personal în spitalul asta. Îmi dreg grasul enervată, iar femeia se întoarce spre mine afișând aceeași stare de plictiseală.

—Cu ce te pot ajuta drăguță?

— Adam Walker, murmur printre dinți.

—Ce e cu el?

Femeia asta tocmai a trecut în capul listei de persoane pe care le urăsc.

—În ce salon îl pot găsi? Spun mai enervată decât prima dată.

— 203

Uit de bunele maniere și plec de lângă femeie fără a-i mulțumi sau a-i mai arunca vreo privire.

Decid că nu mai e cazul să mai aștept liftul pentru a urca două etaje și mă îndrept spre scări. Odată ajunsă pe holul în care ar trebui să se afle salonul lui Adam îi zăresc pe Eliot așezat pe un scaun și fug disperată la el.

—Ce naiba s-a întâmplat? Țip din nou repetând întrebarea de la telefon. E bine?

—Calmează-te! Îmi spune Eliot ferm și simt cum mă enervez și mai tare.

— Nu îmi mai spune să mă calmez. Cum naiba vrei să fac asta când tu mă chemi la spital și nu îmi spui nimic! Țip cuvintele în fața lui Eliot și simt cum lacrimile pe care nu le-am sesizat până acum încep să îmi curgă.

—Kate...

—Spune-mi odată ce naiba s-a întâmplat!

—Până nu te calmezi și nu termini cu zbieratul nu îți spun nimic.

Îmi întorc privirea și mai enervată de la el și o caut pe Ali.

— Unde e Ali?

—Trebuie să ajungă. A trebuit să îi aduc pe Adam la spital având în vedere circumstanțele și nu am avut cum să merg după ea. E cu Liam, Dean și Emma. Te-ai calmat?

—Nu! Țip din nou furioasă. Eliot nu te mai juca cu mine, știi că urăsc spitalele și mai ales când persoanele dragi se află în ele.

Un nou rând de lacrimi îmi părăsesc ochii, iar Eliot mă trage în brațele sale.

—Liniștește-te... îmi şopteşte în timp ce îmi sărută încet fruntea. Nu știu ce să spun, dar înclin că nu e ceva grav. Nu avea răni care să sângereze, dar era inconștient când l-am adus.

—Ce s-a întâmplat? Murmur din nou printre suspine.

—Se pare că, cursa a fost aranjată ca să spun așa.

Strânsoarea din jurul spatelui meu devine mai fermă și îmi dau seama că pentru a doua oară nu o să îmi placă ceea ce o să urmeze.

— Idioții aia doi au umblat la mașinile noastre. Odată ce cursa a început am sesizat că rezervorul mașinii mele e spart. Am oprit imediat pentru a nu risca ca mașina să explodeze sau ceva și l-am sunat pe Adam. I-am spus să se oprească pentru că nu îmi miroase a bine. Se pare că la fel ca și la mine, cei doi au umblat la mașină și i-au umblat la frâne. I-au spus să folosească frâna de mână și să oprească, dar nu a putut. A trebuit să accelereze ca să nu fie prins între mașinile celor doi idioți. Nu a reușit să facă asta destul de repede pentru că au reușit să îi lovească spatele mașinii. Bănuiesc că Adam a pierdut controlul mașinii și a încercat frâna de mână. Viteza mașinii s-a redus considerabil, dar nu suficient cât să evite un accident. A intrat într-un parapet de beton.

—Îi omor cu mâna mea! țip în pieptul fratelui mei.

—S-a ocupat deja Dean de asta, următorii care o să ajungă la spital o să fie ei.

—Ce s-a întâmplat după? Întreb de data asta pe un ton mai normal.

—Am plecat după Adam imediat ce mi-a spus că nu îi merg frânele... l-am ajuns la distanța de vreun minut și am reușit să îl scot din mașină. L-am urcat în mașină și l-am adus la spital... a devenit conștient când am ajuns l-a spital, dar doctorii l-au sedat pentru al putea examina. Nu am putut să chem ambulanța pentru că ar fi venit și poliția... nu cred că era bine pentru vreunul dintre noi ca poliția să fie implicată.

—I-am spus să nu se ducă, l-am avertizat, dar nu m-a ascultat, murmur mai mult pentru mine...

—Liniștește-te, îmi spune din nou.

Mă desprind din brațele lui și îi privesc în ochi.

—Dacă te mai prind vreodată aproape de vreo cursă sau vreo mașină de curse o să am grijă ca eu să fiu cea care umblă la mașină. Eliot nu pot risca să te pierd și pe tine...

Un oftat îmi părăsește buzele în timp ce lacrimile nu se opresc. Clipesc de mai multe ori în încercarea de a alunga ceața și de a nu pierde contactul vizual cu fratele meu.

—Sunt aici Kate și nu am de gând să plec niciodată. Promit să nu mă mai apropii de vreo cursă vreodată.

Îi strâng și mai tare pe Eliot în brațe, așezându-mi capul în umărul lui.

— Eliot! Aud grasul speriat al prietenei mele și mă desprind din îmbrățișare.

Eliot îmi mai oferă un pupic pe frunte, iar apoi merge la Ali.

Îmi ignor prietena cu nerușinare, deși sunt conștientă că e afectată la fel de mult ca și mine, îndreptându-mă Dean.

—Unde sunt? Întreb direct ştergându-mi lacrimile de pe obraji.

—Liniștește-te, m-am ocupat de el...

—Ce ai făcut?

—Să spunem doar că un singur apel spre șeful securității tatălui meu a fost de ajuns pentru a-i trimite în vizită la spital. Sunt sigur că nu o să își mai facă simțită prezența pentru o vreme sau poate deloc.

—Mulțumesc ! murmur încet.

Nu credeam că o să prind ziua în care o să îi mulțumesc cuiva pentru că a trimis pe cineva să bată altă persoană.

—Plăcerea mea. Îmi răspunde Dean făcându-mi cu ochiul. Adam e prietenul meu, m-aș fi ocupat personal de ei, dar a trebuit să vin aici.

Conversația ne este întreruptă de ușa salonului care se deschide brusc lăsând la iveală un doctor în jur de 50 de ani.

—Sunteți rude cu băiatul? Ne întreabă imediat.

Ali sare ca arsă și merge înspre doctor, iar eu fac la fel.

—Sunt sora lui. Răspunde Ali imediat.

—Iar domnișoara?

—Iubita lui ... completează. Știu că nu aveți voie să dați informații numai familiei, dar ea face parte din familie.

Doctorul oftează resemnat fața lui sugerând un comentariu în genul " copiii din ziua de azi "

—Fratele tău e bine. Are doar câteva zgârieturi și mâna dreaptă ruptă. I-am făcut un tomograf pentru că a fost adus inconștient, dar se pare că e totul bine. Și-a pierdut cunoștința datorită loviturii și nu a fost nimic grav. L-am sedat pentru al putea examina și ar trebui să se trezească în câteva minute.

— Putem să îl vedem?

— Da. O să îl mai țin sub supraveghere până dimineață, iar apoi dacă nu apare nicio complicație îl externez. Părinții tăi au aflat?

—Nu, murmură Ali. Și nici nu vreau să afle. Nu sunt în oraș și oricum nu o să ajungă. Dacă nu e nimic grav o să îi informez dimineață.

—Bine. Acum am nevoie de cineva să completeze câteva hârtii.

Ali îi face semn lui Eliot, iar fratele meu pleacă împreună cu doctorul.

Prietena mea deschide încet ușa salonului și îmi face semn să o urmez. Intrăm amândouă și îi zărim imediat pe Adam. Mâna dreaptă este în gips, iar Adam doarme fără nicio problemă. Oftez zgomotos, vizibil mai relaxată. Doctorul ne-a spus numai de bine, ceea ce înseamnă că pot expira relaxată.

***

După o jumătate de oră Eliot intră și el în salon și merge direct spre Ali luând-o în brațe în timp ce eu privesc pierdută spre fereastră. O grămadă de imagini cu părinții mei îmi apar în față și nu mă pot calma. Urăsc spitale și în mod special amintirile pe care le am cu ele.

—Adam? Vocea prietenei mele sparge liniștea salonului făcându-mă să îmi întorc privirea spre ea.

—Mă simt ca dracu !Vocea lui Adam se aude făcându-mi inima să o ia la galop.

Ali îi sare imediat în brațe oferindu-i câțiva pupici pe obraz.

—Ali, dă-te jos de pe mine, mă sufoci.

—Așa îți trebuie idiotule dacă mă sperii! Țipă imediat Ali.

—Calmează-te...

—Eliot, ia nebuna de mine.

Eliot începe să râdă și o trage pe Ali înapoi în brațele sale.

—Data viitoare când se mai întâmplă asta asigură-te că ai o mașină care poate depăşi 200km/h.

—Amuzant...

—Am nevoie de o cafea tare, îmi aud fratele spunând, iar apoi fără nicio ezitare o trage pe Ali afară din salon.

—Ce naiba..

Întrebarea lui Adam rămâne neterminată când mă observă.