De ce?!

— Kate...

Tonul pe care mi-a rostit numele mă face să rânjesc și mai tare. Kyle clar nu are o dimineață bună și asta mă amuză și mai tare. Nu am de gând să îl las să scape ușor după ce m-a făcut să merg cu ei ca mai apoi să mă lase singură.

Ali își ridică privirea spre mine și pot observa cu ușurință că am luat-o prin surprindere și nu știe dacă ar trebui să dispară sau să mă înfrunte.

Kyle se aproprie de mine într-o încercare patetică de a îmi fura cana de cafea, dar nu reușește nimic altceva în afară de a primi o privire urâtă și o palmă peste mână.

— Pune-ți singur!

— Tu ai întrebat dacă vreau cafea!

Îmi dau ochii peste cap și nu știu ce mă amuză mai tare, Kyle care evită subiectul sau Ali care arătă de parcă cineva tocmai i-a omorât cățelușul din copilărie.

— Oricât de mult m-ar amuza fețele voastre acum, Ali, poţi să pleci. Nu îți stă bine făcând pe victima mai ales după cum m-ai jignit acum două seri.

— Kate!

Vocea lui Kyle mă face să îmi închid gura și să oftez. Știu că nu o face cu răutate, vrea doar să mă oprească din a spune ceva pe care cel mai probabil o să regret.

— Scuze, murmur mai mult pentru mine.

— Kate, nu am vrut să intervin între voi...

Îmi dau ochii peste cap imediat ce cuvintele îi părăsesc gura.

— Ali, nu mă înțelege greșit, idiotul îmi e drag, dar e stric problema lui ce face și cu cine. Nu sunt în măsură să îl judec și nici nu aș face asta. Prefer să cred că relația noastră e mult mai mult decât atât. E stric problema voastră ce faceți atât timp cât eu nu văd și nici nu aud nimic.

Kyle rânjește ca un idiot lângă mine și îmi vine să îl pocnesc. Iar i-am luat apărarea!

— Jay... rostește cuvintele acoperindu-le cu o tuse falsă făcându-mă să mă încrunt.

— Ce pot să spun, mi-a ținut companie când tu erai... ocupat.

Îmi ridic o sprânceană sugestiv spre Ali și mă trezesc cu prosopul de bucătărie jumătate în păr, jumătate pe față.

— Matur, ce pot să spun.

— Cunoscându-te, l-ai plictisit, ori...

E rândul lui Kyle să își ridice o sprânceană sugestiv și chiar dacă încearcă să pară serios, se poate observa cu ușurință că glumește.

— Unii dintre noi pot să poarte o conversație și cu hainele pe noi, Kyle. Asta și oricât de drăguţ ar fi, nu e genul meu. Acum că am lămurit asta și voi mi-ați stricat distracția cu priviri și cuvinte serioase sau afirmații stupide, o să dispar în curte. Am o carte care necesită să fie citită.

***

După câteva ore în care am încercat să mă concentrez pe ce citesc, încep să mă simt frustrată. Consecințele deciziei pe care am luat-o mă fac să oftez enervată. Nu ar fi trebuit să fiu de acord să vorbesc cu el. Nu sunt pregătită în niciun fel pentru asta și nici nu pot să îmi dau seama ce vrea de la mine.

Nu vreau să mă întorc înapoi în locul în care am fost. Nu vreau să mă simt din nou în halul în care m-am simțit atunci. Nu vreau să mai simt durerea aceea, cum inima mi se sfâșie în bucăți fără să pot face ceva. Nu vreau să mă gândesc ce o să se întâmple dacă ajung din nou în pragul acela. Nu cred că Eliot o să mă mai poată scoate de acolo și mai ales nu vreau să îi fac asta iar.

Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre asta și uneori mă întreb dacă asta nu a fost un lucru rău. Poate dacă reușeam să vorbesc cu Eliot sau orice altcineva, lucrurile nu ar fi stat așa în momentul astă. Poate aș fi reușit să mă adun mai repede și să nu sperii toate persoanele din jurul meu.

Să spun că am fost la pământ săptămâni întregi ar fi o subestimare. Săptămâni întregi am simțit că mă sufoc, că nu pot să respir, am simțit cum bucățele din mine se sfărâmă și dispar cu fiecare zi care trece. Lumea mi s-a sfâșiat în două. Privirile persoanelor care mă cunosc nu au ajutat cu nimic. Mila din privirile lor m-a făcut să strâng din dinți și să mă izolez și mai mult. Mi-a luat mai bine de două săptămâni să îi rostesc un cuvânt lui Eliot. După primele zile am încetat să mai plâng, dar am refuzat orice contact cu orice ființă vie. Eliot a trecut prin toate fazele. De la nervi și iritare la blesteme și într-un final a înțeles că nu are ce să facă până ce eu nu accept ceea ce s-a întâmplat și decid să vorbesc cu el.

Sunt trezită la realitate în momentul în care telefonul îmi sună iar inima începe să îmi bată cu putere. Inspir adânc și încerc să mă decid dacă să răspund sau nu, dacă merită să îmi pierd timpul, răbdarea și nervii cu asta. Vibratul continuă pentru alte câteva secunde până ce într-un final reușesc să îmi iau inima în dinți și să apăs pe butonul verde.

Alte câteva secunde trec fără ca vreunul dintre noi să spună ceva și realizez că încă mai am timp să închid.

— Kate...

Vocea lui Adam mă ia total prin surprindere făcând ca toate amintirile să revină înapoi într-un vârtej care nu o să ducă la nimic bun. Strâng din dinți și îmi închid ochii pentru câteva secunde într-o încercare patetică de a mă aduna și calma.

— Kate?

Numele îmi este pronunțat din nou făcându-mă să iau o gură mare de aer.

— Sunt aici...

Vocea îmi sună mai rău de cât mă așteptam și îmi dau o palmă mintală. Mi-am promis că nu o să îl las să îmi facă asta din nou.

— Kate, îmi pare rău... pentru tot.

— Nu! Țip slab. Nu ai voie să faci asta, nu ai voie să folosești cuvintele alea.

Îl aud expirând și inspirând zgomotos în timp ce degetele de la mâna liberă mi se strâng în pumn.

— Kate, am nevoie să mă asculți până la final. Promite-mi că nu o să dai cu mine de pământ până la final. Știu că merit asta, știu că nici nu ar trebui să vorbești cu mine, dar am nevoie să știi asta, am nevoie să înțelegi că nu a fost nimic intenționat.

Cuvintele lui mă iau prin surprindere și în același timp mă enervează teribil. Nu poate să facă asta!

— Adam, nu ai nici un drept să faci asta, nu ai nici un drept să îmi ceri asta!

— Știu, oftează din nou, știu, crede-mă. Nu pot să te oblig, dar te rog...

Inspir adânc încercând din nou să mă calmez destul încât să realizez că într-un fel sau altul are dreptate. Nu pot să trec peste fără conversația asta și o să încerc să îi fac față cât de bine pot.

— Ok... murmur mai mult pentru mine în timp ce îl aud inspirând din nou.

— Nu am avut niciodată intenția de a te răni în vreun fel, sper că știi asta. Am fost idiot, tâmpit, poți să mă numești cum vrei. Pur și simplu am izbucnit după seara aia. Am prins prima sticlă pe care am văzut-o și am terminat-o fără să stau prea mult la discuții. Am crezut că ai terminat cu mine, am fost sigur de asta așa că am făcut ceea ce știu cel mai bine. Am ales calea ușoară și pentru o seară am sperat că totul o să dispară și o să ne întoarcem înapoi la ce a fost.

Îl aud inspirând din nou și încerc din răsputeri să nu plâng. Nu vreau să îi dau satisfacția asta și nici nu înțeleg unde vrea să ajungă.

— Adam.. îi rostesc din nou numele iar.

— Nu, murmură, mi-ai promis că mă asculți până la final. Nu am avut intenția de a face nimic mai mult decât de a bea până nu aș mai fi știut de mine. Și asta am făcut. Ceea ce nu am realizat au fost consecințele de după. Știu că probabil nu o să mă crezi, dar nu am făcut nimic cu ea!

Inima mi-o ia razna din nou și nu știu cât pot să mai ascult până să răbufnesc.

— Opreşte-te! Cel puțin nu mai minți! Am văzut pozele pentru numele lui Dumnezeu. Cât de jos ai să mergi pentru asta?!

— Kate, nu s-a întâmplat nimic atunci, jur! Nath m-a scos de acolo imediat ce a văzut-o. Nu mi-am adus aminte nimic pentru săptămâni bune și nu l-am crezut! Totul a fost o minciună ieftină pe cale Layla a răspândit-o imediat ce a realizat că sunt mult prea beat să îmi amintesc ceva.

— Nu, nu e adevărat! Spun în timp ce scutur frenetic din cap.

— Am fost în de ajuns de beat să o las să mă sărute, asta e adevărat. Am împins-o imediat ce am realizat ce intenții are. Nath m-a scos de acolo imediat după ce m-a înjurat câteva minute bune. Kate, chiar îmi pare rău. Nu am avut intenţia să se întâmple asta...

— De ce? Murmur mai mult. De ce nu ai venit să îmi spui nimic? De ce m-ai mințit în față?!

— Kate...

— Nu! De data asta țip în adevăratul sens al cuvântului și realizez că lacrimile au început să îmi curgă pe obraji. Ai venit să îți ceri scuze pentru cu totul altceva chiar dacă nu ar fi adevărat. Ai venit la mine știind ceea ce s-a întâmplat și ai mințit din nou. Am aflat de la ele Adam! În mijlocul tuturor, mi-a trântit poza în față și s-a asigurat că știu ceea ce s-a întâmplat. Totul ca mai apoi să aflu că Ali știa. Să aflu că persoanele în care am avut încredere orbească m-au jucat pe degete...

Lacrimile îmi curg şiroaie pe față și nu știu ce să fac. Mi-am promis că nu o să plâng și uită-te la mine. Sunt un dezastru umblător pentru a nu știu câta oară.

— Kate, jur că nimic nu s-a întâmplat. Nu eram sigur că ceea ce mi-a spus e adevărat. A venit la mine cu același lucru și probabil aceeași poză. Nu îmi aminteam nimic așa că o mare parte din mine a crezut ceea ce a spus. Am crezut că dacă aștept câteva zile o să îmi aduc aminte ceea ce s-a întâmplat. Nu am vrut să spun nimic până ce nu eram sigur!

— Nu poţi să îți imaginezi cum m-am simțit. Nu pot să înțelegi vreodată cum se simte când totul se prăbușește în jurul tău și nu știi ce să faci, ce să spui, cum să reacționezi. Nu știi cum ai ajuns în situația aia și mai ales nu știi cum să îți oprești inima din a se face bucățele.

— Am simțit-o pe propria piele, Kate. Totul s-a prăbușit în momentul în care am realizat că te-am pierdut, în momentul în care mi-ai aruncat acele cuvinte în fată. Momentul în care am realizat că de data asta chiar am dat-o în bară atât de rău încât nu mai există vreo șansă să repar lucrurile. Disperarea din ochii tăi a fost îndeajuns să îmi rupă inima în două. Nu am știut cum să reacționez, am fost amorțit zile întregi. Încă te caut în fiecare persoană din jurul meu și nu știu ce să fac...

— Nu ai voie să spui lucrurile astea! De ce nu mi-ai spus când ai realizat că nu era adevărat? De ce m-ai lăsat să cred totul?!

— Pentru că am crezut că o să îți fie mai bine fără mine. Nu avea rost să spun nimic, nu m-ai fi crezut, nu în circumstanțele respective. Nu am vrut să te rănesc și mai mult. Ai avut încredere în mine, m-ai iubit, mi-ai suportat toate idioţeniile și tâmpeniile pe care le-am făcut. Am crezut că o să fac lucrurile și mai rele.

— Eu...

— Știu, murmură încet. Nu ai niciun motiv să crezi nimic din ce spun, dar pur și simplu nu am mai putut. Nu am mai putut să te las să crezi că ceva din ceea ce s-a întâmplat a fost din vina ta. Nu a fost! Am fost eu, din nou, același idiot care nu face nimic bun în afară de a distruge tot ceea ce e bun în jurul lui... Nu a trecut o zi în care să nu regret ce am făcut. Aproape un an plin de disperare, plin ce durere și rușine. Nu știu ce să mai fac să scap de sentimentul asta de pură disperare. Nu pot să închid ochii fără să mă gândesc la tine, nu pot să mi te scot din minte. Ai crede că după atât timp ar trebui să fi dispărut din sistemul meu... Te-ai iubit Kate, te iubesc și asta nu o să se schimbe. Eu..

— Adam...

— Știu, nu pot să spun nimic din ce am spus, dar e adevărat. Nu am încercat niciodată să te iubesc, să mă întreb dacă ești bine, să regret cât de tare am reușit să te rănesc. Nu merit nici măcar să mă asculți. Nu merit nimic... Dar la naiba, Kate! Sunt egoist și nu am de gând să renunț la tine! Am de când să fac tot ce îmi stă îmi putință să repar lucrurile. Să alung sentimentele de ură și neîncredere din inima ta. Sper ca într-o zi să reușesc și să te văd măcar o dată zâmbind.

Cuvintele lui nu mă fac să mă simt mai bine. Vocea îi trădează sentimentele și realizez pentru prima dată că poate ne aflăm într-o situație asemănătoare. Plâng din ce în ce mai tare și nu știu ce să cred sau ce să fac. Nu știu dacă ar trebui să îmi pun din nou încrederea în el sau ar trebui să îi închid telefonul în fată! Nu pot să îl las să îmi facă asta deși realizez că cu fiecare cuvânt pe care îl spune tind să îl cred din ce în ce mai mult și îmi e frică. Îmi e frică că mâine o să mă trezesc și o să realizez că totul a fost un vis și că mă aflu din nou în prăpastia în care obișnuiam să fiu. Nu sunt pregătită să accept nimic, să cred vreun cuvânt sau pur și simplu să articulez ceva.

Adam inspiră și expiră din nou și asta e un semn că nu a terminat. Nu știu dacă pot să mai aduc altceva.

— Nu îți cer nimic, Kate. Nu sunt în măsură să fac asta și știu că nu ai cum să mă ierți, poate niciodată, dar am vrut să știi asta. Am vrut să înțelegi că nimic din ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea nu a fost vina ta. Am fost eu, doar eu. Sunt atât de multe lucruri pe care vreau să ți le spun, dar nu pot. Nu acum. Nu atât timp cât tu mă urăști. Nu ar fi corect pentru niciunul dintre noi.

— Nu te urăsc, bolborosesc printre suspine.

E adevărat, nu îl urăsc. Am fost dezamăgită de tot, de el, de noi, de ce s-a întâmplat, dar nu îl urăsc. Nu poți urî persoana pe care o iubești indiferent de ceea ce a făcut sau ceea ce a spus. Poate poți țipa asta, poți să faci persoanele din jurul tău să te creadă, dar niciodată nu urăști în adevăratul sens al cuvântului. E un război intern între sufletul și mintea ta, un război pe care mintea încearcă să îl câștige, încearcă să îți convingă inima să simtă asta, să transforme iubirea în ură, fericirea în dezamăgire și tristețe.

— Îmi pare rău Kate, îmi pare ai naibii de rău! Aș schimba totul dacă aș putea, dar nu pot. Pentru moment mă rog doar să consideri ce am spus. Poate într-o zi o să reușești să înțelegi și să pui totul cap la cap. Până atunci nu îmi rămâne decât să sper, să mă rog și să încerc să îndrept lucrurile cumva.

— Poate într-o zi... murmur la rândul meu.

— Îmi pare rău pentru orice ți-a spus Ali. Nu încerc să îi iau apărarea, dar nu știe nimic din ce ți-am spus și poate să fie idioată rău. Îmi pare rău pentru fiecare cuvânt!

— Cred că ar trebui să vorbești cu ea. Nu pare să înțeleagă nimic la ora actuală.

— Crede-mă că vorbitul e ultimul lucru pe care vreau să îl fac. Poate să o strâng de gât și dezmoștenesc...

Un zâmbet mic îmi apare în colțul buzelor dar dispare la fel de repede precum a apărut. Nu știu ce ar trebui să fac sau să spun după asta. Nu mă aflu în cea mai bună poziție iar plânsul nu mă ajută.

— Îmi pare rău Kate, am de când să repet asta până ce într-o zi ai să mă crezi și ai să vezi că nu mint.

— Noapte buna, Adam... murmur pe același ton slab.

— Noapte buna, e tot ce apucă să spună înainte de a închide apelul.

-o altă ordine de idei, mulţumesc pentru toate lucruri