~ Ceva se întâmplă ~

       Ultimele zile de școală se scurgeau leneș, iar liceul Ravenswood devenea tot mai pustiu. Vacanța mult așteptată era la doar o săptămână distanță. În curtea din spate, o siluetă grăbită străbătea aleea cu pași alerți. Kate. Eleva perfectă. Nicio absență, nicio întârziere, doar note impecabile... până astăzi.

În sala 56, ora de biologie decurgea într-o liniște desăvârșită. Toți ascultau, concentrați, până când ușa s-a izbit de perete, făcându-i pe toți să tresară. Profesoara s-a întors, surprinsă. Privirea i s-a oprit asupra intrusei, iar pentru o clipă, în clasă s-a așternut o tăcere și mai apăsătoare..

— Domnișoară Martin!?

Uimirea din glasul profesoarei a făcut ca un val de șoapte să se rostogolească prin clasă. Kate își mușcă buza și își strânge mâinile la spate. Simțea cum rușinea i se urcă în obraji ca un incendiu nestăpânit.

 —— Îmi pare rău pentru întârziere...

Vocea ei abia se auzi, un fir subțire de sunet pierdut în ecoul neîncrederii generale. Nici ea nu putea să creadă. Tocmai ea. Întârziase. Ceva imposibil, de neconceput. Cum? Cum i se putuse întâmpla tocmai ei, eleva perfectă?

În bănci, colegii schimbau priviri cu subînțeles. Unii se gândeau că poate pierduse noțiunea timpului în bibliotecă, captivă printre pagini prăfuite. Alții își imaginau că uitase ceva și se întorsese grăbită. Dar nimeni, absolut nimeni, nu ar fi crezut că domnișoara perfectă ar putea întârzia.

— Mergi la locul tău. O să discutăm în pauză, se aude vocea profesoarei, calmă, dar tăioasă.

Kate își lăsă privirea în pământ și fără să scoată un sunet, păși spre prima bancă. Fiecare pas era o sentință, fiecare șoaptă o lovitură, o mică rană. Se așeză și își împreună mâinile în poală, simțind greutatea momentului apăsând pe umerii ei.

Pentru prima dată, regula nescrisă se rupsese. Iar lumea nu mai părea atât de previzibilă.  Ceva se schimbase. Iar ea nu era pregătită pentru asta.

***

         Căldura apăsătoare a după-amiezii se instalase de-a binelea. Soarele arunca umbre leneșe pe trotuar, iar aerul vibra ușor sub dogoarea verii. Aproape ora trei.

Am intrat în casă trântind ușa, simțindu-mă prinsă între furie și confuzie. Cum am putut să întârzii?! Eu?! 

Urc grăbită scările, îmi arunc rucsacul înflorat într-un colț al camerei și mă prăbușesc în pat, încercând să înțeleg cum s-a putut întâmpla asta. Cum am uitat să-mi setez alarma? Cum am putut să dau greș în singurul lucru la care nu dădusem greș niciodată?

Liniștea e brusc spulberată de o prezență nedorită.

În pragul ușii, rezemat lejer de tocul acesteia, stătea Eliot—fratele meu enervant, cu zâmbetul său arogant și cu ochii albaștri plini de șotii.

— Am auzit că micuța tocilară perfectă a întârziat, spune amuzat, înclinându-și capul într-o parte.

Îmi ridic privirea spre el, simțind cum furia îmi pulsează în tâmple.

— Eliot! strig, încercând să-mi păstrez cumpătul. Pune ceva pe tine și ieși afară din camera mea! Nu e nimic amuzant în asta!

— Relaxează-te, surioară, multe fete ar da orice să mă vadă așa, zâmbește el cu o falsă modestie. Și, apropo de incidentul de la școală... sunt foarte mândru.

Mă încrunt. Cuvintele lui plutesc în aer câteva secunde până când îmi lovesc creierul ca un trăsnet. Mândru? De ce ar fi Eliot mândru de asta?

Apoi mă lovește.

— Tu! strig, sărind din pat. Vierme mic ce ești! Tu ai făcut asta! Tu m-ai făcut să întârzii! Cum ai îndrăznit?!

Eliot își încrucișează brațele și își dă ochii peste cap, părând aproape plictisit.

— Kate, Kate, Kate... nu te mai agita atâta, a fost chiar simplu, oftează teatral. Am intrat în camera ta, ți-am luat telefonul, am dezactivat alarma și l-am pus înapoi pe noptieră. O mică farsă. Plus, ești fată deșteaptă, te-ai prins repede.

— O mică farsă?! aproape țip, simțind cum îmi urcă sângele în obraji. Mi-ai stricat raportul perfect! Vierme ce ești, o să mi-o plătești!

— Ooo, micuța mea surioară amenință? râde el batjocoritor. Abia aștept să văd ce poți!

Glasul lui amuzat mă înfurie și mai tare.

— Tu nu poți nici măcar să iei un 8, darămite să-mi faci mie ceva! Hai să fim serioși! Ai trăit prea mult în lumea ta perfectă, era timpul să te trezesc la realitate.

Îl privesc șocată.

— Prima dată când am încercat asta, ai avut noroc că te-a trezit bunica. Dar de data asta... am câștigat eu.

Și tocmai când mă pregăteam să-i mai arunc un șuvoi de reproșuri, un zgomot puternic ne-a făcut să tresărim amândoi.

Privirile ni s-au întors simultan spre geam. Zgomotul venea din curtea casei de alături.

— Ți-am spus să fii atent! se aude o voce nervoasă din afară.

Eu și Eliot ne privim pentru o secundă, amândoi întrebându-ne același lucru: Ce naiba se întâmplă acolo?

*rescris*