Trecut, prezent, viitor

       Mă uit cu amărăciune la poza de pe noptiera patului și încerc să îmi dau seama cum am ajuns în situația asta. Cum am putut să cred că totul o să fie bine și mai ales cum am putut să fiu atât de naivă. Oftez pentru a nu știu câta oară în ultimele ore și întorc rama foto cu fața în jos. Nu mai pot să privesc fotografia fără să mă gândesc la tot ce a fost și la tot ceea ce s-a întâmplat. Totul părea să fie perfect, prea perfect pentru a fi real. Zâmbeam, păream fericiți, nu credeam vreodată că toată fericirea se poate transforma într-o clipă în tristețe, într-o durere sufletească care te macină pe suflet lăsând răni adânci.

        Pumnii mi se strâng și am nevoie de câteva respirații adânci pentru a mă calma. Nu pot să cedez acum. Mi-am promis că nu o să o fac, că o să fiu puternică și nu o să dau înapoi, nu o să cedez tentației și nici nu o să dau satisfacție nimănui.

        Îmi deschid ochii mult mai calmă și fără nicio ezitare îmi scot trolerele de sub pat. Înainte de a mă îndrept spre șifonier și a începe să împachetez fiecare articol vestimentar pe care îl dețin, îmi ataşez ipod-ul la micuța boxă aflată pe birou. Taylor Swift acoperă liniștea apăsătoare din jurul meu în timp eu încep să îmi adun lucrurile.

        Am nevoie de câteva ore bune pentru a termina de împachetat în mare parte tot cea ce am adus cu mine și îi sunt recunoscătoare lui Eliot în momentul în care bate la ușa camerei mele cu o pizza mare în mână.

— Tocmai mi-ai salvat viața, e tot ce spun înainte de a sari pe cutia cu pizza.

Eliot mă privește amuzat în timp ce înaintează în camera mea.

—Ai nevoie de ajutor? Nu am realizat niciodată cât de multe lucruri ai.

       Dau din cap în semn că nu în timp ce mai mușc o data din felia de pizza. Eliot continua să privească în jur și mă încrunt în momentul în care realizez că și-a oprit privirea pe rama foto de mai devreme. Ridică poza de pe noptieră făcându-mă să mă încrunt.

—De ce mai ai asta?

        Întrebarea îmi este adresată pe un ton sever și nu pot să remarc că și el a avut aceeași reacţie ca și mine.

—Nu știu, e tot ce spun și mă afund din nou în bucata mea de pizza.

—Uneori nu te înțeleg. De ce îți place să te torturezi singură?!

—Nu îmi place... E una dintre pozele care mă fac să cred că nu totul a fost o minciună. Nu poți să îmi spui că ai lăsat totul la o parte și mai ales că ai uitat.

—Nu am să o fac. Ar fi o ipocrizie din partea mea, îmi răspunde pe un ton de data asta mai puțin aspru, oftând și așează poza la fel cum a găsit-o înainte de a se așeza lângă mine în pat.

—Crezi că poți face asta?

        Aceeași întrebare îi păsăreşte buzele pentru a nu știu câta oara de când am luat decizia de a pleca.

—Nu am altă opțiune. Nu mai este vorba daca vreau sau nu. Trebuie să fac asta!

—Kate...

—Nu Eliot, nu o să mă răzgândesc. Am luat o decizie în ziua aceea și nu am de când să mă abat sau să dau înapoi.

       Fratele meu oftează din nou făcându-mă să zâmbesc. Amândoi am deprins un obicei prost în a face asta.

—Îmi fac doar griji. Kate, nu vreau să te arunci cu capul înainte în asta dacă nu ești sigură sută la sută. Nu o să pot să fiu acolo să te protejez.

—Nu o sa fie nevoie. Sunt fată mare, pot să ma descurc singură, plus, este doar un an, nu o să fie sfârșitul lumii. Fac asta pentru mine și pentru viitorul meu. Nu aleg să fug! Dacă voiam să fac asta, o făceam atunci. M-am maturizat destul încât să înțeleg că nu o să rezolv nimic dacă fac asta numai pentru a evita problemele.

         Mă uit el zâmbind amar și nu apuc să reacționez înainte să mă tragă în brațele sale și să mă facă să îmi scap felia de pizza în pat.

— Eliot! Îi strig numele pe cel mai ameninţător ton al meu făcându-l să râdă.

        Încep să mă zbat, dar nu reușesc să fac altceva decât să îl fac să mă gâdile. Reușesc doar după ce, ca prin minune, printre hohotele de râs îl mușc de mână. Îmi dă drumul în timp ce privirea sa se transformă din una jucăușă în una amenințătoare.

—Nu știam că mi-am luat câine. De azi ar trebui să te strig cuțu, cuțu?

        Îl plesnesc ușor peste umăr și zâmbesc.

—O să îmi fie dor de tine!

        Eliot zâmbește în timp ce îmi face semn să mă așez înapoi. Mă uit la el ezitând, iar fratele meu își ridică mâinile în semn de predare.

—Promit că nu o să îți mai fac nimic.

—Și eu ar trebui să te cred?

—Depinde dacă vrei să dormi pe jos la noapte sau nu.

        Îmi dau ochii peste cap și mă așez în poziția inițială.

—Atinge-mă și vedem daca o să mai ai mâini până mâine sau nu.

         Zâmbim amândoi și ne întoarcem la feliile de pizza care ne așteaptă nerăbdătoare în cutie, urmând ca apoi să împachetăm restul lucrurilor rămase.

        După câteva ore de somn sau mai bine spus de uitat pe tavanul camerei, alarma telefonului mă face să tresar. Mă ridic cu greu din pat și mă târăsc și mai greu până în duș. Apa caldă îmi învăluie trupul trezindu-mă treptat din amorțială cauzată de stres și de orele puține de somn.

        Zăbovesc câteva minute bune în duș înainte de a mă îmbrăca. O pereche de blugi și un tricou se află pe unul dintre cele 2 trolere pe care plănuiesc să le iau cu mine. Îmi trebuie alte 5 minute să mă îmbrac și să îmi prind părul într-o coadă lejeră, iar o privire aruncată în fugă în oglindă mă face să decid că am nevoie de puțin fond de ten pentru a acoperi cearcănele formate în jurul ochilor. Refuz categoric să îmi pun altceva pe față știind că o să îmi petrec următoarele câteva ore într-un avion sau aeroport.

         Cu o ultimă privire aruncată în urmă, prind cele două trolere mari și părăsesc camera. Mă îndrept spre scări, dar Eliot mă oprește înainte de a putea coborî.

—Ți-am spus să mă lași pe mine!

         Îmi dau ochii peste cap și îi fac loc pentru a duce trolerele jos.

— Puteam și eu sa fac asta.

         De data aceasta fratele meu e cel care îmi copiază gestul iar apoi îmi face semn spre bucătărie. Îl urmez fără alte comentarii pregătindu-mă de o altă serie de întrebări și încercări de a mă convinge să merg înapoi cu el în U.K. Mă așez la masa în timp ce eliot scoate două iaurturi simple și o pungă de cereale cu fructe uscate.

—Kate...

—Eliot, nu, oprește-te! Sunt sigură că vreau să fac asta și sunt sigură că o să mă descurc.

         Un oftat e singurul răspuns pe care îl primesc, dar sunt sigură că discuția nu s-a terminat aici așa că continui.

—Știu că nu ești de acord cu decizia mea, dar nu am de gând să schimb nimic. Un an la o altă facultate arată bine la CV. Plus că pot să am parte și de o altă experiență. Am douăzeci de ani. Nu poți să mai îmi dictezi ce să fac. Tind și vreau să cred că în cei doi ani petrecuți împreună la facultate ai realizat că poți să ai încredere în mine. Știu că au fost momente în care ai crezut că mă pierzi, dar asta a fost departe de adevăr. Am avut nevoie să fiu singură, am avut nevoie să mă descurc singură cu asta și să iau decizia care mi se pare cea mai potrivită. Trebuie să recunoști că am reușit să termin cu peste 80%.

         Un hohot ne scapă amândurora printre buze și zâmbesc știind că am reușit într-o mica măsură ce e drept să îl fac să înțeleagă.

—Nu mă așteptam la mai puțin din partea ta. Mereu ai fost deșteaptă și sincer mă bucur că ai preferat economia și contabilitatea în locul alcoolului. Nu voiam să mă fac bodyguard după tine. Știi foarte bine că nu am spus niciodată că nu aș avea încredere în tine, ci că s-au întâmplat prea multe. Nu vreau să fii rănită din nou.

—Eliot, nu pot să mă închid într-o bulă de sticlă ca să evit dezamăgirile. Nu puteai să mă protejezi de cea ce a făcut Adam și nici nu aveam pretenția să o faci. Nu pot să învinuiesc pe nimeni în afară de mine și el, cum nu poți nici tu să învinuiești pe nimeni pentru plecarea lui Aly. A fost alegerea ei, nu a fost vina ta sau a mea. A făcut ce a fost mai bine pentru ea și asta ar trebui să facem și noi. Nu putem să ne legăm și să trăim permanent în trecut. Și tu la rândul tău ai ales că e mai bine să vă despărțiți, că e mai bine să o lași să pleci ca fiecare să își urmeze propriul destin. Poate lucrurile ar fi stat altfel dacă nu v-ați fi îndepărtat unul de celălalt, dar asta nu mai contează. Ce a fost a fost și nu putem schimba nimic. Deciziile au fost luate, inimile spulberate, dar nu putem lăsa asta să ne doboare.

—Pe cât de mult admir maturitatea ta, nu pot să nu mă gândesc că poate totul ar fi fost diferit dacă nu m-aș fi îndepărtat de voi, dacă aș fi continuat cu echipa de fotbal. Nu l-aș fi lăsat pe Adam să îți facă asta.

        Îmi închid ochii pentru câteva secunde în speranța de a reuși să alung amintire și să le închid înapoi în cufărul întunecat din care încearcă cu disperare să evadeze.

—Nu, nu ai fi putut. Fiecare face propriile alegeri. Poate nu s-ar fi întâmplat atunci, dar într-un sfârșit s-ar fi întâmplat. Putem să vorbim despre altceva?

        Aprobă din cap și răsuflu ușurată. Vreau să pun trecutul în spate și să mă concentrez pe viitor.

—O să ne întâlnim cu Liam la aeroport, iar Emma o să vă aștepte în Kingstone. Cred că ar trebui să mergem dacă nu vrei să întârziem.

        Aprob din cap și pun cele două castroane în chiuvetă în timp ce Eliot îmi scoate bagajele afară pentru a le aranja în mașină. Mai arunc o privire în jur și pășesc afară. Mă așez pe locul din dreapta al mașinii lăsându-l pe Eliot să conducă. Nu am dispoziția necesară pentru a ne certa din nou pentru locul șoferului.

         Patruzeci de minute trec mai repede de cât mi-aș dori, iar fratele meu parchează mașina. Intrăm împreună în aeroport zărindu-l pe Liam imediat.

—Uită cine s-a gândit să apară, aud glasul prietenului nostru și imediat sunt trasă într-o îmbrățișare.

—Bună și ție Liam.

        Băieţii încep să râdă făcându-mă să mă încrunt. Nu văd nimic amuzant în asta. Linia la care ne-am așezat înaintează iar noi suntem nevoiți să îl părăsim pe Eliot pentru câteva minute până ce reușim să lăsăm bagajele la cală. Odată ieșiți din coada care s-a format în spatele nostru, Liam cu Eliot dau mănă în stilul lor caracteristic urmând ca apoi Eliot să mă tragă într-o îmbrăţişare.

—Ai grijă de tine surioară și nu fă prea mare vâlvă între băieţi.

        Eliot zâmbește și îmi dă drumul într-un final.

—Și tu. Te rog nu dărâma universitatea până mă întorc.

—Nu promit nimic! Sunt ultimele cuvinte pe care le rostește înainte de a pleacă.