[Locul doi la concursul realizat de clubul SERENITY, tema - fantezie. Ma simt bine, in doua zile pe ultima suta de metri a iesit ceva.]

                                            În urmă cu două sute de ani

                  Noaptea căzuse ca un voal de catifea peste vale, lăsând totul fără viață.

                  Doar vuietul vântului părea că ținea viu acel loc, care era abandonat pe timpul nopții. Norii mohorâți și denși își făcură apariția, combinându-se cu restul cerului. Un haos al focului se stârnise în acel moment. În văzduhul întunecat o luptă părea că avea loc.

                Văzând lupta naturii, întunecimea cuprinse gândurile unui tânăr. O grimasă îi apăru pe chipul serafic. Zâmbetul îi devenise apoi dur, chiar crud.

                — La naiba! șuieră printre buze, încercând să își mențină calmul. Își strânse pumnul, scrâșnind din dinți.

                Totuși, gândurile îi fură spulberate de sunetul melodic al unui instrument la două corzi, lucrat din lemn negru, care răsună în Valea Sângeroasă. Era acompaniat de un fredonat al unui cântec interzis celor care încă nu fuseseră inițiați și care se auzea sub cerul ca opalul de foc. Valea era numită așa după granitul ce o înconjura, eclipsând totul cu o cascadă sângerie.

                Lângă, un băiat cu trei ani mai în vârstă, se juca cu corzile instrumentului său, privind către steagul ce flutura ca petalele unor flori ce mai aveau un pic și se împrăștiau în văzduh.

               Era un cântec de jale, de pierdere a persoanei iubite. Al unei tragedii.

                Doar cenușa ta o am printre degete, împrăștiindu-se în abisul inimii mele

               Iar vocea mea umple valea cu un cântec dezolant.

              O șoaptă din trecut îmi mângâie auzul, cu a ei dulce amărăciune...

               Cântecul spunea povestea de iubire dintre o Zeiță a Lunii și un Lord Întunecat, un demon care murise după prima lor atingere. Fusese un sacrificiu, dând naștere unui hibrid, un stăpân al tenebrelor, primul care a creat secta lor. Era o himeră, atâta tot. Numai inițiații aveau voie să-l cânte, deoarece se spunea că, atunci când ajungeau la anumite versuri, erau încărcați cu energia negativă a demonului, dar o puteau suprima, devenind mai puternici în lupta cu creaturile nopții.

                 Auzindu-l, Amias se ridică și merse către cei trei, care tăcuseră instantaneu la vederea lui. Bărbatul de douăzeci și doi de ani avea o postură impunătoare, în timp ce veșmântul lui argintiu, care se întrezărea sub capa neagră, era ca o scânteie, ce i se oglindea în ochii de un negru metal. Își duse mâna prin părul ca pana corbului și își scoase agrafa ce-i ținuse părul lung până la brâu într-un coc, lăsându-l să cadă pe spate în rafalele vântului.

               Tu și eu, dansăm pe un nor perpetuu!

              Șoptise, dar în glasul lui apăruse o urmă de tristețe. Cei trei se ridicaseră rapid, salutându-l printr-o plecăciune, devenind străvezii la chip. Fu pentru prima oară când Amias își dăduse jos bijuteria pe care toți membrii o aveau.

               Era simbolul clanului lor. Un pandantiv sub forma lunii, bătut în pietre prețioase.

               — Pregătiți-vă pentru ritualul de purificare!

                Tânărul le spuse doar, și trecu pe lângă ei fără să se uite la juniorii terifiați că fuseră auziți de tânărul stăpân al sectei din Valea Lalelei. Cei patru se salutară iar, înclinându-și capul, dar Amias nu le zise nimic, își continuase drumul către poala văii. Acolo, o cascadă formase un lac trandafiriu, unde luna se oglindea în el.

               Era o vale moartă, fără pic de verdeață care să o aducă la viață. Doar lângă apă erau câteva smocuri de iarbă, ca și cum tot locul fusese ars.

              Amias merse alene, fiind adâncit în gândurile care îl măcinau de când văzuse cerul. Era deasupra teritoriului unde crescuse. Își dădu capa la o parte, căzând în genunchi, încercând să-și limpezească mintea, privind către luna, care timidă se întrezărea printre norii denși.

             Își lăsă sabia lângă el și începu să spună o rugăciune către Zeița Lunii să îl curățe de energia malefică pe care o avea în el.

             Chipul tău serafic, precum luna de pe cer

             Răzbate prin întunericul din inima mea.

             Oricât încerca incantația, vocile juniorilor îi perturbau ceremonia, dar în mintea bărbatului, un chip i se proiectase. Era al lui Valentine, verișorul său, cel cu cinci ani mai tânăr. El era stigma sectei, cel de păcat, care pătase imaginea creată cu generații în urmă. Băiatul cu părul de foc era aducător de ghinion. Așa se vorbea printre discipolii sectei, care încercau să scape de el, iar Amias îl lăsase în gura leului.

               Era lege în Valea Lalelei, ca discipolii sectei, toți să fie după aceeași asemănare. Părul și ochii ca onixul, ca laleaua ce le era emblema lor.

               O rază de la lună căzu pe spatele lui Amias, dezvăluind laleaua neagră brodată cu margini argintii, iar deodată ochii lui iradiau în lumini multicolore. Împrejurul lui, pământul începu să se ridice, învăluindu-l într-un nor de praf.

               Juniorii țipară, dar el își întinse brațul cu două degete, și făcu un semn, spulberând o miasmă malefică. În jurul lui, o licărire își făcuse apariția, iar apoi, zece talismane, care formaseră un cerc, îl protejaseră. Amias nu schițase niciun gest, chipul lui rămânând ascuns sub gluga capei, privind calm prin bretonul ce-i acoperea ochii.

              — Tinere discipol, nu te teme! auzi o șoaptă și îşi trase gluga jos, privind fix în doi ochi roșii ca rubinul. Tatăl tău m-a trimis după tine.

             Amias doar dădu din cap, văzând demonul de un rang inferior, ținut ca sclav de ei, ce aștepta parcă ceva, dar nu mai venea. Ușor își linse buzele uscate, un tic ce era pe punctul de a-l enerva, însă nu își luă ochii de la ea. Era o fiinţă perfidă, cu chip uman și cu părul roșcat şi țepos.

                — Ce vrei? o întrebă, văzând cu colțul ochiului pe cei trei puşti venind către ei, dar le făcu un semn să se oprească.

               — Într-o lume întunecată, luna este departe de a încălzi, cum nici lumina nu poate atinge sufletele prigonite în răceala nopții. Surâse puțin, dar după un moment de liniște, continuase pe același ton molcom. Sufletele astea ofilite, așteaptă flămânde o rază de soare, ca un bulb de floare ce vrea să se hrănească cu iubirea dăruită.

              Auzind creatura din fața lui, Amias simți subit nevoia să își dea o palmă peste frunte. Aruncase un ochi pe cer, oftând, și observase cum lumina lunii era devorată de întunericul nopții.

              De la primele sunete emise de creatură, erau cuvinte fără noimă, dar pentru el, reprezentau un adevăr crunt.

               Era un copil al întunericului, încercând să se prindă de ultima rază de lumină, înainte să fie înhățat într-un abis de cenușă.

                Erau singurii inițiați în magie neagră, dintre toate clanurile de exorciști care existau.

               — Nu mai vorbi în ghicitori, șarpe!

               Amias își întinse degetele către demonul din fața lui, făcându-l să se transforme pe loc într-un corb cu trei ochi, și cu o coadă scheletică, arzându-l în procesul schimbării cu trei talismane. Bărbatul rânjise, privind cum creatura se zvârcolea la picioarele lui, în timp ce lumina din jurul lui se stinse, protejându-i acum pe cei trei juniori, care priveau înspăimântați la toată scena.

                 Pentru ei fusese prima ieșire din cetate, iar ca mentor îl avuseseră pe el. Fură trimiși să exorcizeze un demon în Valea Cascadelor, dar odată ajunși, ceilalți deja terminaseră.

                Valea Cascadelor, era parte a unui clan care folosea energia pozitivă a apei, purificând locul. Fu un demon prea slab pentru ca ei să fie acolo, iar asta îl puse pe gânduri pe tânărul care privea nemilos la demonul de pe pământul ud.

                 — Stăpâne! țipă ea, dar Amias știa că la o mică greșeală, cu prima ocazie, ea l-ar fi înjunghiat în spate.

                „O să mi-o plătești!"

               Vocea ei ii răsună în minte, în timp ce buza lui Amias se ridică într-un colț.

                — Ce i-ați făcut lui Valentine? o întrebă deodată, dându-i drumul din focul infernului care o învăluise.

                — Va avea loc o ceremonie, trebuie să fii prezent.

                Atâta spuse, în timp ce instantaneu se făcu învolburat într-un fum și dispăruse cât ai clipi.

               Amias își încleștă degetele, întorcându-se nervos către cei trei. Talismanele se arseră ca niște torțe, făcând ca locul să devină o mlaștină întunecată, unde nici raza luminii nu mai putea pătrunde. Lumea era ca o colivie, și fiecare era un suflet închis în ea. Asta mereu îi venea în minte, de fiecare dată când se întorcea în capitală.

                 Se uită în calusul palmei, unde unghiile lui lungi, lăsaseră urme adânci. Inima oamenilor era ușor de corupt, cu doar câteva șoapte. Știa că în secta lui, corupția deja consumase în mare parte pe discipolii ei. Cei trei plecară să pregătească caii pentru drumul de întoarcere, un drum care era la o oră distanță.

                Drumul era pavat de noroi, oseminte umane și demonice. Un tablou macabru al trecutului.

              Cerul se limpezise deasupra, dar Amias rămăsese cu un gust amar în gură. Își ridicase capul, privind către cerul sângeriu care aluneca ușor către începutul zilei.

               Seniorii sectei, cu tatăl lui în frunte plănuiau să facă ceva, și demonii jucau un rol important.

               Amias își duse două degete la buze și își închise ochii, mușcându-le vârful așa de tare încât începuse să sângereze. Nu schițase niciun gest, își scoase un talisman din mâneca capei, și făcu o incantație.

                Petalele lalelelor s-au împrăștiat la o mică adiere a vântului năprasnic

                care au căzut peste mine ca un blestem,

                Îmbrăţişându-mă către un tărâm al morții.

                 În acel moment, talismanul luă foc, iar ochii lui scânteiaseră aprig. Un zâmbet impur i se afișase pe buzele vineții. Își trase gluga pe cap și încălecă pe cal, plecând în galop, urmat de cei trei tineri, fără ca niciunul să zică ceva.

               Erau învăluiți de o ceață densă, iar frigul dimineții se simțise mai aprig ca niciodată. Totul era învăluit într-o ramă de cleștar. Doar șoapte demonice rezonau în Vale, ca un plânset.

                Deasupra lor, luna era încă pictată pe firmamentul care își schimbase culoarea, într-un violet amestecat cu o nuanță rubinie, dar cu cât se apropiau, cu atât cerul părea că luase foc. Ochii îi licăreau ca două felinare, în timp ce se oprise. Se întoarse către cei trei, scoțând din mânecă trei talismane albe.

                — Discipol Senior! apucă doar să zică cel mai mare dintre ei, înainte ca toți trei să cadă săgetați la pământ.

                — Dormiți... șoptise Amias, întorcându-se cu fața către cetatea în care deasupra turnurilor vechi, cerul ardea. Erau două turnuri, fiecare cu patru creste. Cu generații în urmă aveau loc sacrificii umane, pentru a proteja ținutul de demoni. Totuși, în acel moment erau acoperite cu un fum negru, creând o imagine sinistră.

                 Valea Lalelei era devorată de o miasmă râncedă, iar o liniște funestă acaparase întreg satul ce stătea la baza ei. Doar tropotul de la calul lui crea un ecou, făcându-l să fie alert.

                Toți oamenii de rând păreau ca niște manechine de lut, iar culoarea ochilor lor avea un aspect lăptos.

               „Energie demonică!" gândi Amias, trecând printre ei, fără ca niciunul să se miște din calea lui.

                „Luna va arde, soarele va cădea, apa va seca, vântul nu va mai sufla, pământul se va cutremura." Subit, auzise o șoaptă, care-l arse în spatele capului, făcându-i respirația să se oprească. „Prima lalea adevărată se va ridica!"

                 Amias înțelese din prima la ce se referise murmurul profetic.

                La toate clanurile de exorciști care existau.

                 În acel moment, în fața lui o siluetă feminină apăruse. Era chiar demonul corb pe care el l-a ars.

                Creatura zâmbise, făcând semn să se uite în sus. În clipa următoare, auzise țipătul lui Valentine, spunându-i să fugă, dar nu avuse timp să reacționeze și nici să-și activeze talismanul ținut ascuns în mânecă.

                Simțise o înțepătură în gât, urmată de o durere, mai mult ca o arsură, în timp ce sângele îi răbufnise pe gură, sufocându-l. Sulița fu trasă și el căzu la pământ, încercând să se țină de gât. Subit, se trezi într-un cerc negru, în care sângele lui umplea spațiul circular într-o nuanță stacojie.

                 Prin ceață, îl ochise pe Valentine, care era ținut de tatăl lui, în timp ce plângea.

                 — Demon al Tenebrelor, îți dau ca sacrificiu pe fiul meu, un rang înalt cum ai cerut.

                 Brusc, vântul începuse să vuiască ca o bestie flămândă, în timp ce din corpul lui Amias, esența vieții se scurgea cu fiecare picătură de sânge rubiniu. Cu o ultima putere, își scoase talismanul, dar fu oprit de demonul care râdea lunatic la toată scena.

                 Îl călcase pe mână până i-o fracturase, dar Amias refuză să îi arate durerea lui. Tăcuse, îndurând durerea, neavând nicio reacție. Pe bărbie și pe buze, lichidul carmin care se prelingea din gura lui era ca un tatuaj. Într-un final schiță un zâmbet în derâdere. Pierduse.

                 — Un talisman scris în sângele tău! demonul făcu o grimasă. Încercai să te încarci cu energie negativă? se oprise și se lăsă pe vine, șoptindu-i ceva. E doar un miraj, atâta tot. Ti-am zis că o vei păți!

                 Derulând toate evenimentele, își dăduse seama că totul fusese o minciună. Un plan al scorpiei ce acum se juca cu mintea tuturor, făcându-i să creadă că hibridul din poveștile sectei, era adevărat.

               Un demon care i-a jucat pe degete, un demon care mereu le-a șoptit ispita la ureche.

                 Amias zâmbise. Rodul iubirii dintre unchiul lui și demon, fu chiar Valentine. Se uită la el deodată, și realiză. Era un demon de asemenea.

                Valentine începuse să râdă ca un năuc, în timp ce zdrobise pandantivul cu luna în mână, dar între timp întunericul îl acaparase.

                 Mai respiră odată, murind cu un singur gând. Toți care fuseră prezenți să ardă.

                Părul lui ca onixul se înmuiase în sângele lui, ca steagul ce luă foc și căzuse peste el, acoperindu-i trupul ce era inert, încet pierzându-și căldura. În mintea lui o singură imagine avuse.

               Cei trei juniori, aveau să moară și ei.

                 Pe cerul stacojiu, laleaua neagră ardea, iar luna își întoarse chipul ei serafic, văzând cum mantaua argintie flutura pe turnurile de ceramică, ca aripile unui fluture frânt.

                O petală neagră căzuse ca o lacrimă pe pământul ud. O șoaptă murmură în tăcere printre zidurile goale, pierzându-și culoarea, căzând în genunchi, și își plânse sufletul răpus de durere, în timp ce se îneca într-o mare rubinie, ca luna de deasupra.

                Pentru că în acea zi, o lalea neagră s-a stins, răpusă de tăișul unei săbii ruginite ...

                Fusese un sacrificiu, unealta răzbunării unui demon. Fu prima lalea căzută, urmată de toată secta, în acea noapte, în Valea Lalelei, țipetele de jale și durere se răspândiră ca ciuma.

                 Cerul arse, un demon se născuse din propria cenuşă.

                Ne-am născut să murim la apus de soare, și să ne ridicăm din praful cenușii noastre, la răsărit de soare.

                 O şoaptă dusă de vânt prevestise începutul sfârșitului...