Chara poate simți oceanul. Cu fiecare pas, e mai aproape. Cu fiecare pas, o panglică de briză sărată îi înfășoară plămânii tot mai mult, iar realitatea dispare.

        Nisipul e rece sub tălpile ei. I-ar fi plăcut să-și imagineze că e cald, sau măcar că poate atinge Soarele, că scoicile ce-i străpung pielea se evaporă când merge; că nu e singură pe plajă. Dar noaptea e rece. Rece ca oceanul. Nimic din toate astea nu-i real.

        În afară de mâna lui.

        În afară de mâna lui împletită cu a ei. În afară de degetele lor, dansându-și patosul în întuneric. Mâna lui tresaltă de viață. Ah, dacă s-ar fi simțit mai puțin singură, cel puțin cu el...

        Degetele lui tresar scurt. Continuă să înainteze, cu el urmărind-o ca o umbră.

        — Chara. Eu...

        — Nu-i nevoie să spui nimic.

        Vocea ei taie tăcerea aidoma unui cuțit de unt. Rece. E rece. Apa îi vine acum până la glezne. Valurile se lovesc de mal. Fiecare dintre ele îi pulsează în vene.

        Se uită în zare. Adânc în beznă, apare prima stea. O arde.

        — Nu trebuie să se termine așa, continuă el.

        Chara tace. Părul îi intră în ochi. Nu spune nimic.

        — Ai iubit vreodată un suflet?

       Tăcerea îi cade în cap. În inima ei înflorește noaptea. Ezită să răspundă.

        — ,,Iubirea e proastă, străine. Iubirea m-a lăsat goală." Dar da, am iubit. Cândva.

        El îi urmărește conturul buzelor în timp ce vorbește, căutând să-i prindă privirea. Nu se poate uita la el. O strânge mai mult de mână.

        Chara își lasă capul pe umărul lui.

        — I-aș ucide pe toți cei care te-au făcut să te simți astfel.

        — Atunci, ar trebui să te ucizi și pe tine.

        El tace. Chara simte cum singurătatea o lovește din depărtare, dinspre ocean.