Nu-i place când el o presează. Dar noaptea, cu ochii pironiți pe focul de tabără, cu stelele în păr și bezna în inimă, Chara se simte caldă. Iar el o știe.

        Scânteile se ridică în vârtejuri. În jurul lor plouă cu lumină. Emoția se multiplică neîncetat, printre trosnete. Dinainte se întinde, negru, fără reflexii în tristețea lui, oceanul.

        În Chara furtuna pare să se potolească. Se uită lung la scântei. Le privește de parcă ar vrea să le strivească între degete și să fie una cu strălucirea lor.

        Ar vrea să le înghită. Să-și ardă limba și gâtul cu gustul de astru. Să se ardă pe sine, punct.

        Și, asemenea focului, să renască.

        — Te-a durut când ai căzut, îngerule?

        Ea nu vrea să tulbure liniștea și e cumva supărată pe el pentru c-a făcut-o. Dar, asemenea mării, se simte nostalgică în singurătatea ei. Așa că răspunde încetișor, aproape temându-se să nu îi iasă cuvintele nepotrivite. Vorbele ei sunt doar șoapte.

        — Poate, dacă ar fi fost cineva acolo să mă prindă, nu m-ar mai fi durut atât de tare când mi s-au rupt aripile...

        — Mă ai pe mine.

        În clipa aceea, trupul Charei se zguduie. El îi cuprinde chipul în mâini. Gura lui e peste a ei. Ea se adâncește în disperare și-n foc și îl sărută, da, îl sărută, simțind cum se dezintegrează sub atingerea lui.

        Ploaia din ea curge rafale. Un tunet sparge negura în depărtare.

        — Știu.

        Asta i-a șoptit-o la ureche.

        A doua oară când îl sărută, tună din nou.

        Cerul se crapă într-un val de electricitate; fulgerul pare să treacă prin trupul amândurora. În secunda următoare, plouă cu adevărat.

        Chara nu vrea să vadă focul cum se stinge. Oricum, are deja scânteia în interiorul ei. Pe buze. În gânduri. În suflet. Peste tot.