— Ești sigur că este adresa corectă? Îl întreb pe Tyler când acesta parchează în fața unei case drăguțe din cărămidă roșie.

Casa cu un etaj este înconjurată de o grădină verde, cu o iarbă întreținută, îngrădită cu un gard viu, tăiat frumos. Este chiar și un fotoliu-balansoar pe prispă. Jamie trebuie să locuiască încă cu părinții, chiar dacă instinctul îmi dictează altceva. Nu-i chiar atât de prost încât să-și amestece părinții în prostiile lui dându-ne adresa lor, nu?

Locul este scăldat în întuneric, chiar și becurile grădinii sunt stinse. Poate că firma de electricitate i-au tăiat curentul pentru că nu și-a plătit nici acele facturi.

— Da, acesta este locul, îmi răspunde Tyler în timp ce-și ridică fermoarul de la hanoracul din piele. Valero a verificat.

Mă întorc spre Valero care aprobă din cap și îmi șterg un zâmbet văzându-l. Ocupă o mare parte din bancheta din spate și chiar și cu capul băgat între umeri, vârful capului îi atinge plafonul mașinii. Ok, trebuie să recunosc că spațiul dintr-o Honda civic nu e chiar atât de mare. Iar pentru un fost fotbalist, Valero este unul dintre cei mai buni oameni ai mei. Se ocupă de tot: de securitate, de acoperirea datoriilor și chiar de misounile de recunoaștere și uneori de supraveghere.

— Ce mai așteptăm? Îi întreb. Haideți să-l salutăm pe scumpul nostru Jamie.

Afară, liniștea nopții nu e spartă decât de cântecul greierilor. Urcăm pe alee ajungând în dreptul ușii de la întrare și mă dau la o parte în timp ce Valero bate în ușă. Apoi prinde de mâner, dar, așa cum mă așteptam, este încuiată. Tyler se lungește puțin pe lângă perete, înainte de a dispărea în colțul casei și Valero apasă pe sonerie. Nici un sunet nu răsună.

— Pe aici, murmură Tyler băgând-și capul după colțul unde a dispărut mai devreme. Îl urmăm până în dreptul unei alte uși.

— Aceasta este mult mai subțire decât cealaltă, ne anunță. Și, în plus, nu are încuietoare separat.

Își însoțește cuvintele cu o privire ce-mi indică clanța. De obicei nu procedez astfel, de altfel, mă declar un tip simpatic, excepție făcând lumea brutelor. Cu acestea fiind spuse, când suntem atacați, trebuie să știm să ripostăm, este regula de aur al oricărui boxeor care se respectă. Și până la urmă, cea mai bună apărare, este atacul, nu?

— Mai bine să terminăm asta cât mai repede posibil, spun în timp ce mă dau un pas mai în spate.

Cu o lovitură de picior bine calculată, Valero sparge ușa care zboară în peretele opus, fără să facă prea mult zgomot. Tipul ăsta știe ce face. Întrăm în casă și îmi trebuie câteva secunde ca ochii să mi se obișnuiască cu întunericul din încăperea ce ar trebui să fie bucătăria.

Privesc în jurul meu în speranța că îl voi vedea pe Jamie venind, însă o liniște totală tronează în întreaga casă. Fie are somnul extrem de profund, fie se ascunde în cadă în spatele perdelei de duș, exact așa cum fac adolescenții fără imaginație în unele filme. Deja mă văd alergând-ul pe stradă numai în chiloți. Cartierul îmi pare destul de calm și sunt sigur că vecinii lui Jamie nu vor aprecia să fie treziți în mijlocul nopții doar pentru că n-a știut să fie ospitalier cu noi. Încă nu este prea târziu ca să reglăm lucrurile cu calm, însă nu voi ezita nici o secundă să aleg maniera dură – în fine, nu eu, ci Valero mai bine spus –, dacă este nevoie.

Așteptăm câteva secunde și cum Jamie nu-și arată vârful nasului, îi fac semn lui Valero și lui Tyler să înainteze. Nu-mi place să recurg la metoda aceasta, îmi reamintește prea mult de vechea mea viață, cea pe care încerc s-o uit, însă nu am de ales. În meseria mea, reputația este esențială și în nici un caz nu o voi lăsa pe a mea să fie trântită în nămol.

Mă îndrept spre o ușă în spatele căreia se află un culoar în capătul căruia se văd niște scări. Îi arăt livingul lui Valero cu o mână și pornesc pe scări, urmat îndeaproape de Tyler. Pașii ne sunt slilențioși din cauza mochetei. Jamie riscă să aibă surpriza vieții sale văzându-ne.

Ajungem într-un alt culoar având mai multe uși de o parte și alta a acestuia, toate fiind deschise, numai cea din fun având-o închisă. Înaintez încet, aruncând câte o privire în stânga și dreapta. Trec pe lângă sala de baie, pe lângă dresing, o camera cu o decorațiune destul de bătrânească. Ppate că este casa bunicilor lui Jamie. Păcat că bunica McEntire nu l-a învățat bunele maniere pe nepot.

În spatele meu îl aud pe Tyler cum aprinde și stinge lumina din fiecare încăpere. Nu ești niciodată sigur, mai bine verifici cum trebuie. Îmi așez urechea pe lemnul rece al ușii închise și aud o mișcare ușoară.

E timpul să te trezești, puștiule!

Încet, apăs pe clanță. Lumina argintie a lunii pătrunde printre jaluzele și luminează ușor un pat destul de mare. Și, surprize-surprize, sub cearceafuri, cineva stă strâns într-o formă de minge în mijlocul saltelei. Din câte văd, Jamie are un somn de urs. Nu pentru mult timp.

— Haide, sus, Ducon! Exclam în timp ce aprind lampa de lângă pat.

Cum silueta se mișcă, prind cearceafurile și le trag. Doar că nu Jamie McEntire este cel pe care îl descopăr, ci o femeie. Privirea îmi fuge imediat spre chiloții negrii minusculi, pe o parte fiind ridicați ușor peste șold. Oberv că are un tricou spălăcit ce-i acoperă la perfecție sânii. Marginile fiindu-i ridicate și dezvăluind un abdomen plat. Nu este prea mare, însă este ravisantă.

Și în acest moment îmi aduc aminte de motivul vizitei mele. Este mai mult decât evident că ea nu este Jamie McEntire și ca să fiu sincer, acum, în acest moment, nici nu-mi mai pasă.