"It's in my flesh, it's in my blood. There's
no escape when fire meets fate."

—

TAEHYUNG

Am găsit-o pe Vepar în două zile.

Două zile de-a lungul cărora a trebuit să suport sprijinul insistent al Yoorăi, privirile furioase ale lui Minjee și, preferatele mele, paragrafe lungi și codate din cărțile vechi de magie neagră ale lui Namjoon, care nu ne fură de niciun folos — ba, mai mult, când cărturarul a început să recite una dintre vrăji, ne luă foc acoperișul.

Yoora fu mai mult decât furioasă, iar Namjoon dormi în camera lui în acea seară.

Cu toate acestea, în timp ce prietenii mei se comportau cu mine de parc-aș fi fost vreun soi caz social umblător sau, în cazul lui Minjee, unul dintre cei mai periculoși și scârboși criminali din lume, am reușit, cu ajutorul lui Jungkook (căci Rosalié n-apăru nici până acum) să iau legătura cu Etienne — fratele lui Vepar, fără știrea celorlalți.

Javra de Vepar mi-era datoare pentru simplul fapt c-apăruse în viața mea, iar Etienne fu mai mult decât bucuros s-o găsească pentru mine — în special atunci când realiză gafa pe care-o făcuse, atunci când reuși să ne ademeneasca direct în gura lupului. Iar Etienne... avea onoare.  Și-mi citi, probabil, disperarea și mânia din glas.

— Am încercat s-o țin departe pe Sohee de băiatul ală blond, atunci când am realizat... că Vepar nu-i acolo. Îmi pare rău, Taehyung. N-am știut.

Am încercat s-o țin departe pe Sohee de băiatul blond, îmi recunoscu Etienne, acum câteva ore, când mă întâlnisem cu el pentru locația lui Vepar. Îl privisem de parcă cuvintele acestuia nu mă făcură să vreau să-l pocnesc peste față — nu îndeajuns, idiotule, am vrut să-i spun, răzbunându-mă pe faptul că n-o ajutase destul — pe faptul c-o lăsase pe Sohee să plece cu Jimin.

Pentru faptul c-o luase de lângă mine.

Nu încă, Taehyung, șopti o voce din capul meu, determinându-mă să-mi încleștez pumnii pe lângă trup. Așa c-am aprobat din cap, privindu-l fără inflexiuni, apoi am așteptat să-mi vorbească despre Vepar.

Acum, așteptând pe canapea, cu ochii spre Minjee, care-și citea cartea în colțul opus al sufrageriei, am oftat și mi-am masat tâmplele — Minjee era singura persoană pe lângă care n-ar fi trebuit să mă relaxez. Cu o simplă ochiadă spre gândurile mele, îngerul ar fi fost capabil să-mi citească toate planurile. Și, mai mult de atât, să le oprească. Cu toate acestea, Minjee îmi promisese, atunci când ne împrieteniserăm, c-avea să-mi acorde intimitate. Ura pe care începu să mi-o poarte n-aveau să-i schimbe principiile.

— Sper că Vepar o să-ți spună cum s-o recuperezi, rosti brusc aceasta, trecându-și plictisită ochii de-a lungul paginii. Șocul de pe chipul meu fu prima emoție pe care-am afișat-o de-a lungul ultimelor două zile, de când...

Am clipit de câteva ori, alungându-mi gândurile.

— Știai?

Minjee pufni, privindu-mă cu ochii întredeschiși, de parcă nu pusesem niciodată o întrebare mai ridicolă decât aceasta. În ciuda faptului că, în urmă cu câțiva ani, tot aceasta fu fata care mă întrebase dacă puricii sunt atrași de penele noastre.

— Credeai că Jungkook n-o să-mi spună?

În loc să-i răspund, m-am lăsat să cad moale pe spătarul canapelei. Normal că idiotul de Jungkook avea să-i spună. Dacă înainte trebuia să am grijă prin preajma căzutului din cauza lui Rosaliè, acum se presupunea c-ar fi trebuit să mă feresc de el din pricina lui Minjee. Oricare ar fi fost fata visurilor sale la momentul respectiv, Jungkook nu putea să-și țină gura închisă, iar singura persoană la care aș fi vrut să mă confesez, fusese rapită.

— Știi, Minjee, mă întreb cât o să te mai țină toată chestia asta. N-ai urât pe nimeni, niciodată. Nici măcar pe Rosaliè.

N-o acuzasem de nimic, dar începusem să fiu curios, căci, era, până la urmă, adevărul. Pe lângă Namjoon și Yoora, Minjee fusese singura mea prietenă. Era confuză, furioasă, și voia să-l recupereze pe Jungkook din vraja lui Rosaliè și Vepar. Fusese capturata și forțată să ni se alăture — dar nu ne urâse. Și, în ciuda faptului că eram un damnat, căzusem și păcătuisem, Minjee nu mă privise niciodată de parc-aș fi fost un monstru. Ci de parc-ar fi înțeles.

Și, atunci când o întrebasem, la câteva luni după ce făcusem cunoștință, de ce n-o urăște pe Rosaliè, Minjee îmi zâmbise cu tristețe, holbându-se în gol;

— Pentru că știu cum e să-l iubești pe Jungkook.

Cu toate acestea, de-a lungul acestor zile, nici măcar nu mă privise. Din noaptea în care dispăruse Sohee, parcă dispăruse și Minjee, odată cu ea. Iar eu n-o învinovățeam. Daca ura pe care mi-o purtam pentru faptul c-o lăsasem pe Sohee să se sacrifice pentru noi nu era destul de puternică, Minjee mi-o completa.

— Nu te urăsc, Taehyung, îmi vorbi de data aceasta, oftând. Mi-am ridicat sprâncenele, privind-o cu suspiciune, iar ea nu făcu decât să-și treacă mâna prin păr, frustrata.

— Ieri m-ai făcut un gândac împuțit, apoi te-ai corectat, căci ar fi fost o insultă pentru toți gândacii din lume.

Minjee ridică din umeri, indiferentă, continuând să citească, de parcă conversația se sfârșise. Peste umărul ei, am observat cum lumina soarelui se risipea; iar eu am știut că venise timpul să plec. M-am ridicat, pregătit să părăsesc încăperea, când Minjee îmi vorbi, pentru prima dată după două zile, cu mai mult de-o singură propoziție;

— Salut-o pe Vepar din partea mea. Cu un pumn.

†††

Prima data când o văzusem pe Vepar, fusesem vrăjit. Părul ei roșu, ochii săi negri și pielea fină din porțelan, pe care le-am adorat de-a lungul fiecarei secunde pe care am am petrecut-o fiind îndrăgostit de ea. Mi se păreau angelice, mult prea frumoase ca sa facă parte din universul nostru. În ciuda a tot ceea ce știam despre ea; a crimelor, a păcatelor grosolane cu care-i păcălea pe mundani, a poveștilor înfricoșătoare despre ea... Vepar era perfectă.

— Ești un idiot și ai să mori, mă avertizase Seokjin, când îi povestisem. Într-un fel, avea dreptate. Mă simțeam mort.

Am privit-o intrând în cafeneaua de la periferia orașului, prin vitrina din fața mesei la care o așteptam, cu ochii în pământ, fără să i se deosebească trăsăturile chipului. Cu toate acestea, aș fi reușit s-o recunosc pe Vepar până și din înălțimile celui mai îndepărtat cer. Inima mea nu tresăltă nici atunci când se așeză la masă, nici cănd mă privi, pentru prima dată, după șaptesprezece ani, cu aceeași ochi de care crezusem c-am fost îndrăgostit.

— Taehyung, șopti, în timp ce chipul meu păstră aceeași indiferență rece. Îmi comandasem un espressso, așa c-am luat o gură, analizându-mi vechea mare iubire. Același păr roșu, doar că-mi părea lipsit de strălucire. Aceeași ochi, doar că mult prea întunecați — mult prea plini de moarte și pustietate. Aceeași piele, doar că nu voiam s-o ating.

Era aceeași Vepar, doar că o cunoscusem pe Sohee.

— Vepar.

Ea se încruntă, așezându-și mâna pe masă, în apropierea degetelor mele strânse. I-am privit gestul, apoi i-am zărit chipul confuz, care, treptat, se făcu rece ca gheața. Pentru prima dată, o vedeam. Pe ea; pe demonul din ea.

— Deci e adevărat, vorbi, dar de data aceasta, n-o făcu de parc-ar fi vrut să pară că suferă. Ci de parc-ar fi fost plictisit de resemnată. Se lăsă pe spate, mijindu-și ochii circumspecți. Nu credeam că-i adevărat, știi? Își linse buza, iar eu am continuat să tac. Păcat, Taehyung. Chiar îmi fusese dor de tine.

Mă privi, așteptând, iar eu mi-am înălțat sprâncenele.

— Te-ai îngrășat.

Vepar zâmbi, trecându-și neafectată mâna prin păr.

— Ai petrecut mult prea mult timp printre muritori, Taehyung. Dacă vrei să mă deranjezi cu ceva, Înfinge-mi un țăruș în inimă, oftă, apoi începu să răsfoiască meniul.

— Mi-ar face plăcere. M-am sprijinit cu coatele de masă. Dar am nevoie de tine, mai întâi.

Vepar stătu pe gânduri. Apoi, pe neașteptate, începu să râdă puternic. Mi-am unit sprâncenele, așteptând cu nerăbdare să tacă. Voiam sa plec — era mult prea ciudat să stau în preajma demonului după care obsedasem vreme de șaptesprezece ani, pentru care fusesem dispus să părăsesc Raiul. Poate că, în adâncul meu, știam că n-o fac pentru Vepar.

— Vezi tu, știam că n-ai simțul umorului, dar nu credeam c-ai să râzi la asta.

Vepar clătină din cap, stingându-și treptat chicotele.

— Știi ce mi se pare amuzant? Că nu acum mult timp, ai făcut un târg cu Sohee, pentru mine. Vepar își înclină capul, iar eu am simțit cum vreau s-o strâng de gât. Acum, faci cu mine. Pentru ea.

— Spui chestii evidente, Vepar. Din nou. Mi-am dat ochii peste cap și m-am rezemat de spătarul scaunului.

Vepar ridică din umeri.

— Așadar, ești dispus să faci aceleași sacrificii? Pentru o altă fată?

Am tras aer în piept, iar ea așteptă.

— N-am făcut niciun sacrificiu pentru tine. Chiar dacă n-o știam, toate au fost pentru ea. Vocea începu să-mi devină rigidă. Dacă n-ai fi fost tu, iubito, totul ar fi fost simplu. Așa că mi-ești datoare, Vepar, sau am să fac rost de țărușul ăla. Nu mai am nimic de pierdut.

Vepar rămase pe poziții. Era, până la urmă, mult mai bătrână și puternică decât mine. Doar că Vepar se temea de moarte; eu n-o mai făceam.

— Atunci n-ai să ai nicio problema cu prețul pe care o să-l plătești, nu-i așa?

Mi-am înălțat sprâncenele. Nu asta încercasem să-i spun până acum?

— Ce preț?

Vepar își linse buza de jos.

— Tot ce-a rămas ceresc în tine.

Apoi zâmbi.

— Suflet... pentru suflet.