"I've grown familiar with villains that live in my head — they beg me
to write them so I'll never
die when I'm dead. "

—

SOHEE

De-a lungul vieții mele, fusesem înfricoșată de foarte multe ori - atunci când Byun Hitomi, propria-mi mamă, fusese diagnosticată cu cancer ovarian, atunci când relizasem pentru prima dată cât de bolnavă fusesem pentru faptul că-l iubisem pe Jimin... sau în clipa-n care-l cunoscusem pe Taehyung. În clipa-n care am făcut cunoștință cu întunericul mistuitor din ochii săi... și poate c-am știut, tocmai din noaptea în care a murit Ji Young, c-aveam să-mi vând sufletul pentru dragostea odioasă și cumplită care se-nrădăcinase înăuntrul meu, tocmai pentru băiatul pe care-l urâsem. Sau poate că nu-l urâsem niciodată — poate că știusem, încă de pe atunci, c-aveam să mă desfăț însetată cu otrava pe care avea să mi-o dăruiască Taehyung, împachetată cu iluzii afrodiziace care-mi luaseră mințile.

Cert îmi fu, cu toate acestea, că niciodată nu mai fusesem atât de înfricoșată — nu ca atunci când mi-am deschis ochii, înmărmurită din pricina focului care-mi înțepa brațele, de-a lungul abdomenului și până la picioarele mele amorțite, și tot ce-am văzut fu întuneric nemărginit. Am icnit, cu gura uscată, incapabilă să vorbesc, iar podeaua parcă se auzi sfârmându-se sub mine în clipa-n care am tras aer în piept. Apoi, întorcându-mi capul, am realizat că se sfârmase — zeci, dacă nu sute de cioburi din sticlă fuseseră răsfirate de-a lungul încăperii fără sfârșit, iar eu nu puteam să văd decât un fragment, căci restul era înghițit de umbre.

Plecasem spre Rai, dar eram mai mult decât sigură c-ajunsesem în Iad.

Unde erau Gabriel și Jimin? Apelase Gabriel la șiretlicurile sale și ne părăsise pe mine și pe Jimin într-un locaș ascuns din Iad? Am clipit de câteva ori, apoi mi-am despărțit buzele îndurerată, incapabilă să respir cum se cuvine, căci mă simțeam de parcă plămânii îmi fuseseră retezați cu cioburi și săgeți din foc.

— Jimin! am suspinat, însă, așteptând un răspuns, nu se auzi nimic altceva decât ecoul glasului meu frânt.
Fu liniște. Trecură câteva secunde, apoi, dacă conștientizam cum se cuvine, trecură minute lungi până s-aud altceva. Un sunet familiar, și cu toate acestea, distorsionat, înghețat. De parcă-l mai auzisem, dar n-o făcusem cu adevărat. Nu cu spinii fioroși care se împleteau în jurul său.

— Sărăcuța, biata, Sohee. Înc-o dată, vrea să fie salvată, râse glasul feminin, aproape incontrolabil, de parc-ar fi fost plăcut surprinsă de modul prin care mă găsise, iar fiorul care-mi străbătu șira spinării mă îndemnă să rămân nemișcată.

— Cine-i acolo? am reușit să îngăim, făcând eforturi considerabile ca să mă ridic din postura mea vulnerabilă, de pe podea. Am icnit atunci când bucățile din sticlă îmi tăiară palma dezgolită, dar m-am ridicat, amețită, clătinându-mă de câteva ori pe propriile-mi picioare dezechilibrate, înainte să-mi dau firele murdare de păr de pe fața. Eram încă îmbrăcată cu rochia lui Minjee — lucru care-mi făcu stomacul să se strângă dureros. Cu toate acestea, am încercat să nu mă gândesc la ce-am pierdut — ea era fericită. Ei, cu toții, erau fericiți. Pe de altă parte... eu aveam să mor dac-aveam să mă gândesc la orice altceva, în afară de amenințarea care apăruse de nicăieri.

— Îmi rănești sentimentele, Sohee. Chiar nu mă recunoști? șopti fata, destul de mieros, destul de... familiar. Când vorbise pentru prima dată, o făcuse de parcă... de parcă bucățile de sticlă de pe jos, nu erau destul de tăioase ca să-i provoace ei durere. De parcă se hrănea cu întunericul care ne înconjura și cu frigul care-mi îngheța picioarele și brațele dezgolite.

— Arată-te, atunci, am exclamat, impacientată de faptul că nici măcar nu știam de ce ar trebui să mă apăr. Silueta oftă, apoi începu să vorbească din nou;

— Oh, Jimin. Te iubesc. Ah. Păcat. Ești fratele meu, nu-i așa? chicoti, amuzată de faptul că-mi făcu sângele din vene să înghețe. Pălind, am realizat că știam mult prea bine glasul care-mi vorbea. Modul prin care-i pronunțase numele lui Jimin...

Dar mă înșelam. Trebuia să mă înșel. Am rămas nemișcată, iar pașii ei calcară nonșalanți cioburile zgomotoase de pe podea, de parcă formase un cerc în jurul meu — de parc-aș fi fost un soi de pradă neajutorată.

— În cazul ăsta... te iubesc, Taehyung! Oh, stai! Tu vrei să mă sacrifici ca pe un vițel. Păcat! Tu arăți foarte mișto, adăugă, pufnind, de parcă începu să devină nerăbdătoare. Taehyung. Îl cunoaștea pe Taehyung, dar și pe Jimin. Era conștientă de faptul c-avusesem sentimente pentru amândoi, și cu toate acestea... Știi, Sohee. Ești atât de patetică, atât de... neajutorată, că nu înțeleg cum de-ai supraviețuit fără mine până acum, vorbi, pusă pe gânduri, iar eu m-am înfiorat, ascultând cu atenție tonalitatea modului prin care-și rostea cuvintele lipsite de sens. Și, cu toate acestea, am crezut că-i un coșmar. Deși durerea care-mi determina capul să pulseze cu amețeală era o dovadă destul de consistentă pentru faptul că eram mai mult decât trează, nu voiam să cred că-i adevărat.

Căci, dac-ar fi fost, ar fi însemnat că înnebunisem. Sau c-aveam să mă confrunt cu ceva mult mai mare, mult mai întunecat și mult mai periculos, decât orice altă amenințare pe care-o înfruntasem până atunci.

Apoi, de parcă-mi citise gândurile și voia să-mi demonstreze că era, cu adevărat, cine credeam eu că e, umbra se propti direct în fața mea, cu un zâmbet malițios pe chip, iar coșmarul meu deveni realitate. De la modul prin care i se ondulau șuvițele de culoare mierii deasupra umerilor, până la forma corpului și-a curburii fiecărei trăsături...

— Mă recunoști acum, Sohee?

Eram eu.

Umbra eram eu.

Deși înghețasem, eram conștientă de faptul că trebuia să fug, așa c-am încercat să mă îndepărtez cu teroare din fața siluetei care-mi zâmbea. Doar că ea, fata care-mi purta chipul și-mi folosea glasul, își șterse zâmbetul de pe buze și m-apucă de braț, imobilizându-mă dintr-o clipită. Nici măcar puterea pe care-o primisem de la tatăl meu nu fu destul de bună ca să mă scape din ghearele sosiei mele. Duhnea a putere. Simțeam până-n măduva oaselor cum obscuritatea magică care-i curgea prin vene mă ținea pe loc și-mi alerta toate simțurile.

— Întotdeauna, atât de sensibilă. Atât de... fata își înclină capul într-o parte, strâmbându-se la teama pe care-o văzu străbătându-mi chipul. Atât de proastă, sfârși ea, privindu-mă cu scârbă.

Am încercat să nu-i acord atenție. Nu mă cunoștea — nu știa cine sunt, sau prin ce trecusem.

Am reușit să mă smucesc din strânsoarea acesteia, iar ea râse, de parc-ar fi privit o scenă patetică de teatru. Poate că, pentru ea, exact asta eram. Doar că, atunci când m-am echilibrat, am reușit s-o privesc cu atenție — direct în ochi, și-am constatat că nu eram atât de asemănătoare precum crezusem prima dată. În timp ce ochii mei erau de-un maroniu deschis, precum mierea, ai săi erau... negri. Mai negri decât ai lui Taehyung, căci, în ai săi, zărisem mereu câte-o sclipire de lumină. În ochii fetei din fața mea... era adunat tot întunericul din camera aceasta. Toată răutatea pe care-o folosea atunci când vorbea și toată încrederea sălbatică cu care mă privea, de parcă se hrănea cu teama mea.

— Ce ești?

Sosia mea se aplecă și analiză câte-un ciob, vag plictisită, înainte să-mi răspundă, pe un ton viclean. Cu glasul meu. Glasul cu care nu vorbisem niciodată pe acest ton. Nu înțelegeam dacă voia să mă omoare; sau, mai rău, dacă era sora mea geamănă, despre care n-avusesem habar niciodată, însă tot ce puteam să fac, în acest moment, era să trag de timp. Până aveam să-mi dau seama cum să scap de ea sau ce voia de la mine.

— În sfârșit pui întrebările corecte? își înălță sprâncenele, testând tăișul unui ciob, înainte să se ridice de pe vine și să se apropie de mine. N-avu nicio problemă cu faptul că-mi analiza chipul — de parcă prezența mea nu era deloc stranie. De parcă-și privea sosiile zi de zi.

— Nu înțeleg ce vrei de la mine, cine ești, sau ce ești dar—

— Oh, te rog! își flutură mâna spre mine, iritată. Scutește-mă. Își miji ochii și se apropie mai tare de mine, ridicând ciobul spre fața mea. Brusc, am realizat că nu puteam să mă mișc. Deloc. Făcuse, cumvă, și-mi luase aceasta abilitate, exact așa cum făcuse și Taehyung, atunci când îl cunoscusem. Ești o mare dezamăgire, Sohee, începu ea, din nou, fără să clipească. N-am chef să te aud vorbind. N-am chef să te vad sau să te aud respirând... pentru că-mi provoci greață, îmi respiră ea pe față, cu dinții încleștați și privirea fermă. Pricepi?

Am încercat să nu înghit în sec, căci nu voiam s-o satisfac cu faptul că mi-era teamă — dar mi-era. Modul prin care-și plimba ciobul înghețat de-a lungul obrazului meu, sau felul în care ochii săi negri, pe care-i cunoșteam atât de bine, dar deloc, se holbau direct prin mine, spre fapte și cuvinte pe care le gândisem eu însămi, fără să le spun nimănui altcuiva... mă înspăimânta. Mă enerva, căci avea dreptate — eram vulnerabilă, slăbită și lipsită de putere. Nu puteam să lupt pentru propria-mi viața, așa că tot ce puteam să fac... era să privesc.

— Bănuiesc că nu-i vina ta. Am fost îngropată aici, acum șaptesprezece ani... pentru că el a vrut asta, rosti cu dispreț, apăsându-și ciobul pe obrazul meu, fără să-mi acorde atenție. Tatăl nostru, zâmbi cu silă, iar eu m-am încruntat, iar inima mi-o luă la galop. O îngropase? Nu știam dacă eram capabilă să vorbesc, dar am încercat oricum;

— Tatăl nostru? am respirat, urmărind cu dispreț traseul ciobului ascuțit din mână sosiei mele — de pe obrazul meu, până la gât și decolteu. Ești... am înghițit în sec, continuând; sora mea?

Sosia mea pufni, de parcă n-auzise ceva mai ridicol niciodată.

— Oh, nu, Sohee. Își ridică privirea spre mine, iar în ochii săi... m-am văzut pe mine. Speriata, vulnerabilă, neajutorată. Iar ea? Își analiza, probabil, reflexia în ochii mei. Puternică. Întunecată. Periculoasă.

Nu eram aceeași persoană. Dar, cumva...

— Sunt Sohee, mârâi ea, privind cum ciobul ascuțit îmi tăie superficial obrazul. Am icnit, dar ea nu mă băgă în seamă, continuând să vorbească; Vezi tu... toate creaturile cerești au câte-o parte care-i leagă de cer. Oamenii, în schimb, au doar părți care-i leagă de pământ. Și de iad. Iar tu, începu ea, îngropându-și adânc unghiile în brațul meu, provocându-mi o durere care mă făcu să lăcrimez, ai avut trei părți. Rai. Pământ. Și iad.

Am încercat să rămân cu capul limpede, în ciuda informațiilor ridicole pe care mi le divulga. Cu toate acestea, furia păru să-i determine puterea să i se risipească vag, așa c-am simțit cum puteam să-mi mișc din nou picioarele. M-am dezechilibrat, iar sosia mea își dădu ochii peste cap, lasându-mă să mă prăbușesc pe podea. Probabil crezu c-aveam să rămân nemișcată, așa c-am simțit cum gherele pline de putere i se dezpleticesc complet din jurul trupul meu. Se întoarse preț de câteva secunde, iar eu m-am grăbit s-apuc unul dintre cioburile de pe jos, înainte ca ea să vorbească din nou, vag dezamăgită;

— Tipic, pufni. Slabă, neajuto-

Dar nu continuă, căci mi-am întins brațul spre ea, îngropându-mi adânc ciobul ascuțit în coapsa ei dreaptă, privind îngrețoșată și vag amețită cum sângele i se scurge în șiroaie întunecate de-a lungul piciorului. Sosia mea icni, mărindu-și ochii spre rana deschisă, după care-și pierdu controlul și se aplecă pe vine, șuierând în clipa-n care-și atinse tăietură.

Erau foarte multe lucruri pe care nu le înțelegeam, dar trebuia să supraviețuiesc.

— Deci, am îngăimat cu respirația tăiată, ridicându-mă peste silueta ei aplecată. Care parte ești tu? am întrebat-o, văzând cum încearcă să-și smulgă ciobul din picior. Icni furioasă, iar eu am făcut rost de două bucăți din sticlă, pe care le-am strâns în pumni, cu colțurile spre ea. Am simțit cum tăișul îmi sfârteca pielea, dar n-am clipit. Lasă-mă să ghicesc. Rai? am continuat, accentuând cuvântul, iar ea se ridică, cu dinții încleștați și privirea mult mai furioasă decât îmi aminteam să fi fost.

Cu toate acestea, n-am crezut c-o să se miște cu viteza luminii, căci eu nu fusesem binecuvântată cu această putere. Am țipat, iar spatele mi se frânse sub greutatea acesteia, atunci când se prăbuși peste mine și-mi luă cioburile din ambele mâini, tăindu-mi palmele adânc. M-am zvârcolit, iar ea-mi suspendă mâinile pe lângă corp, fără să-și folosească puterea mintală. Dezvelindu-și dinții, își coborî capul la nivelul meu.

— Impulsivă, patetică, vulnerabilă, șopti, apăsând tăișul ascuțit al unei bucăți de sticlă deasupra pulsului meu. Nu puteam să respir, nu puteam să mă apăr — așa c-am privit-o în ochi, așteptând.

— Nu uita, Sohee, murmură ea, deasupra urechii mele, fără să-și miște ciobul de pe gâtul meu. Tot ce poți să faci tu, eu pot să fac mai bine.

Apoi, privindu-mă cu două abisuri pline cu teroare și întuneric, am știut că-i prea târziu. Și, în ciuda faptului c-am simțit cum ciobul ascuțit îmi sfârteca grosolan linia pulsului, lăsând loc unor șiroaie grele și calde de sânge de-a lungul gâtului meu, n-am putut decât să mă holbez la ea.

La Sohee.

Durerea, cu toate acestea, nu întârzie să apară, căci, înainte să-mi închid ochii, copleșită din pricina întunericului care mă acapară, n-am simțit cum mă doare gâtul; am simțit cum inima începu să mi se frângă. Cu toate acestea, senzația nu dură decât o secundă, căci totul se sfârși mult mai repede decât aș fi crezut că-i posibil. Nu-mi trecu toată viața prin fața ochilor.

Pieptul începu să mi se zvârcolească.

Vulnerabilă.

Tot corpul meu amorțise.

Nefolositoare.

Mi-am închis ochii, căci obosisem să lupt.

Slabă.

N-am văzut pe nimeni, dar, înainte că moartea călduroasă să-mi cuprindă sufletul înghețat, am simțit o șoaptă de-a lungul trupului meu. Una care mă ținu de mână prin întuneric, exact așa cum făcuse dintotdeauna;

— O să te prind întotdeauna, Sohee.

†††

Nu trăisem vreodată cu impresia faptului c-aveam ă sfârșesc în Rai. Săvârșisem destul de multe păcate, dar realizasem c-aveam să putrezesc în Iad de-abia în clipa-n care buzele lui Jimin le-au atins pentru prima dată pe ale mele.

Cu toate acestea, atunci când mi-am deschis ochii, n-am crezut c-aveam să mă aflu tot în locul în care murisem, întinsă de-a lungul podelei de pe care sosia mea mă privise respirând pentru ultima dată. Am clipit de câteva ori, așteptând orice fel de durere — în special din pricina tăieturii de pe gât.

Dar nu veni niciuna. Iar sosia mea dispăruse, lăsând loc unei liniști de mormânt, care mă făcu să cred că murisem cu adevărat. Mi-am ridicat precaută palma spre gât, așteptând cu teroare să simt tăietura adâncă și fatală de pe gâtul meu — însă n-am simțit nimic altceva decât pielea mea netedă, rece ca gheața.

Apoi am constatat că, în mâna stângă, strângeam în pumn un ciob de sticlă, mânjit cu sânge. Am clipit de câteva ori, confuză, apoi m-am ridicat cu precauție, fără să-mi fie teamă de întunericul pătrunzător din jur. De parcă-l cunoșteam. De parcă...

Am alungat gândul, focusându-mă pe ciobul din mâna mea. L-am analizat, intrigată, apoi...

Apoi mi-am văzut chipul reflectat pe sticlă — ochii mei de culoarea mierii dispăruseră, lăsând loc unor găuri adânci.

Și negre.

finally back!

dacă v-ați întors la povestea lui Sohee și Taehyung, vreau doar să vă mulțumesc pentru tot sprijinul și pentru toate mesajele frumoase pe care le-am primit de la voi!

pe o notă mai serioasă, vreau doar să vă anunț că, spre deosebire de primul volum, o să abordez teme mult mai mature, mult mai întunecate și mult mai intense, asa ca-mi pare rău pentru orice disconfort creat.

also, mulțumesc Roci_Wolf. făra tine, n-aș fi ajuns niciodată până aici.

Lectură placută!

xoxo