Telefonul sună. Nu puteam spune că mă trezea pentru că mă aflam într-o perfectă stare de trezie. Deși părea mai mult o trezie moartă.

          — Avem nevoie de tine.

          Din nou. Nici nu puteam să mă aștept la mai mult din partea Lor. M-am ridicat, aruncând o ultimă privire asupra orașului. Veneam în fiecare seară de după moartea ei aici. Era cel mai înalt punct din tot orașul. Nu veneam pentru priveliște, cum făceau turiștii din timpul zilei. Veneam pentru liniște. Eram atât de sus că nu puteam auzi fiecare cuvânt pe care oamenii îl spuneau. Sau fiecare animal. Sau fiecare mașină ce frâna. Dar auzeam mii și mii de gânduri care-mi treceau prin cap. Era atât de multă gălăgie în mintea mea, că la un moment dat se făcu o liniște totală. Învățasem să valorific gândurile importante, lăsându-le pe cele nefolositoare deoparte. Se făcuse atât de multă liniște acolo sus, încât începusem să aud doar gândurile, nu și vorbele. Gândurile tuturor. Oricum vorbele nu contau, căci nimeni nu spunea niciodată ce gândea. În tinerețea mea doream atât de mult să știu ce gândesc oamenii, iar acum doar asta pot să fac. Oamenii mă percepeau surd, dar ei habar n-aveau că eu aud mult mai mult decât ei.

          Pășeam în sala mare cu aranjamente florale  în timp ce m-am concentrat pe gândurile lui Verd. Încă mă ura din nou știu ce motiv, iar el credea că ei chiar îl vom promova de la neînsemnata slujbă de „secretar" — o voi numi așa — la statutul de pegon*. El habar n-avea cât de departe era, dar nu eram eu cel care îi va spune.

          Ei deja mă așteptau. M-am uitat la fiecare în parte, fiecare având gândurile întortocheate. Semn rău. Bineînțeles! La ce mă puteam aștepta? Să mă cheme la un pahar de bazyr* pentru munca depusă în toți acești ani?

          Astăzi tronurile lor erau schimbate între ele. Bineînțeles. Toate înafară de cel al Olyrei. Al ei se afla mereu în centru și mereu cu câțiva centimetri mai în față, comparativ cu celelalte patru tronuri. Privirea ei era total pierdută, de parcă nici îmi observase venirea. Și totuși, mirat am constatat că era cea mai liniștită. Mereu mă deranjase prezența ei. Nu numai pentru că era singura vietate din lumea asta a cărei gânduri nu pot să le citesc, dar mai ales pentru că nu era niciodată satisfăcută de munca mea. În stânga ei, Thyenos și Telandras, Zeii Legăturii — ironic! Și corpurile lor erau legate unul de altul — scrutau camera în fiecare colțișor, mișcându-și în continuare mâinile, de parcă le erau cuprinse de insecte. Amândoi se gândeau la un pahar uriaș de bazyr, iar eu, ca de fiecare dată, mă gândeam ce căutau ei în Marele Palat. Lângă T-uri, cum îi numeam eu, cel mai normal — dacă pot să folosesc cuvântul acesta —, Antalix mă privea îngrijorat, gândindu-se supărat la fratele său, Heropius. În dreapta Olyrei, tronul era gol. Nimic nou, căci Euphera nu era niciodată unde trebuia să fie. Era o iresponsabilă a cărei greșeli m-au costat familia. Încă îmi amintesc atât de bine seara aceea când am adus-o pe Jenn acasă, iar Euphera mă aștepta ca să îmi dea ordine, ca de obicei. Jenn pe care o iubeam atât de mult, crezuse că o înșelam cu Euphera, forma umană a acesteia păcălind-o pe Jenn, care se enervase la vederea zeiței. Bineînțeles că Euphera nu era mai bună decât e acum, așa că a omorât-o pe Jenn cu ușurință. Încă am coșmaruri cu privirea Eupherei, atât de sălbatică și atât de mândră de sine când își băgă mâna în pieptul lui Jenn, scoțându-i inima.

          Era mai bine că nu își făcuse apariția.

          Cel mai retras tron era deținut de Eralix, opusul fratelui său, Antalix. Eralix era mereu întunecat, și la față, și la minte. Deseori, preferam să nu îi aud gândurile morbide.

          Apoi mi-am întors din nou privirea spre Olyra, așteptând să-mi vorbească. Ea își întoarse privirea spre mine, dar parcă tot nu mă vedea.

          — E vorba de Heropius, am presupus eu.

          Antalix încuviință pierdut, dar niciunul nu spusese nimic. Îi auzeam totuși fanteziile lui Ver de afară, visându-se călărind și privind lumea de sus.

          Eralix mârâi și începu să vorbească, iar toți se întoarseră spre el. Nu vorbea des. De fapt, nu vorbea aproape deloc.

          — E mult prea bătrân. E aproape de moarte. Ultimul soldat era un trădător, mârâi ultimul cuvânt. Ca toți ceilalți de până acum, adăuga în gând. Nu ne ajută deloc că cel numit „Apărătorul Șarpelui" nu are niciun dar în lupte, spuse el, uitându-se la mine.

          Eram numit Apărătorul Șarpelui printr-o profeție de care am aflat la puțin timp după ce am devenit surd și am început să aud gânduri. Zeii mă căutaseră și îmi explicară atunci situația cu Heropius. La început, când Heropius era tânăr, munca mea aproape că nu exista, căci el se putea apăra singur de creaturile care voiau să îl distrugă și să preia Marele Palat. Pe atunci practicasem mult auzul gândurilor, iar exercițiile de atunci au continuat să dea roade. Dar acum, când îmbătrânise, eu eram cel responsabil cu siguranța lui.

          — Trebuie să îl omorâm.

          Toți îl priviră pe Eralix de parcă spusese cea mai mare prostie. I-am ascultat gândurile, iar ideea lui părea una acceptabilă. Credea că dacă îl omorâm, va scăpa mai rapidnde durere și chin, căci moartea unui zeu nu era una bună indiferent de modul în care se realizează. Eralix se gândise apoi la siguranța palatului, iar el își considera frații destul de puternici să apare casa lor.

          — Noi cinci avem de mii de ori mai multă putere decât are acum Heropius. Iar el merită o moarte mai bună, vorbi pentru ultima oară Eralix.

          Am încuviințat, privind în pământ. Și mie mi se părea o idee bună. Și nu doar pentru că scăpam de întâlnirile cu zeii aceștia, dar, în timpul pe care l-am petrecut împreună cu Heropius, mi-am dat seama că e un șarpe bun și că merită o moarte bună.

          Cei trei zei prezenți păreau să fie de acord, numai T-urile erau cam înfricoșați la gândul că trebuie să renunțe la bucuriile vieții lor, precum bazyrul.

          Pe când Antalix era gata să deschidă gura pentru a aprecia planul fratelui său, porțile se deschiseră furtunos, iar Euphera intră ca un vârtej în cameră, pășind spre tronul ei. Avea o fața încruntată, iar mintea ei era o mizerie. Era nervoasă pe planul lui Eralix. Nu voia ca Heropius să fie omorât, căci ea ținea cel mai mult la el. Astfel că, în mai puțin de câteva secunde, în fața mea se dădea o adevărată luptă între zei. Mi-am dat ochii peste cap și le-am întors spatele, plecând spre peștera lui Herpius.

          Da, eram doar un om surd, care auzea numai zeii, înzestrat cu minunatul dar de a citi gânduri. Și totuși, treaba mea era să am grijă de marele Heropius, fratele zeilor, o creatură uriașă cu părți din corpul unui șarpe. Ai crede că o vietate ca el, putea să își poarte singur de grijă, dar era prea bătrân să o facă. Și, credeți-mă, dacă nu ar fi emanat un gaz incolor letal, care înfricoșa creaturile din afara palatului, dar totodată apăra zeitățile din interiorul acestuia, nici nu avea nevoie de gardă personală.

          Dar acum viața lui era în mâinile mele.

          Peștera arăta mereu la fel și mirosea mereu la fel. A moarte.

          Herpius îmi auzi pașii, așteptându-mă cu ochii pe jumătate deschiși. Era obosit. Fizic, dar mai ales intelectual. Era epuizat. Se gândea că nu va mai dura mult până va muri, dar cu toții știam mai bine. Știam că, din păcate, avea să mai trăiască așa câțiva ani, pentru că viața muritorilor e diferită de cea a zeilor.

          — Dean, șuieră el.

          Am încercat să îi zâmbesc, dar el nu știa că zâmbetul acesta avea să îi aducă moartea.

          Acum că mă uitam strict în exterior, arăta mai rău ca niciodată: ochii arătau de parcă fuseseră loviți zile în șir, fără încetare, buzele îi erau uscate și tremurau, fața îi era palidă și până și mâinile lui puternice cu aspect de piele de șarpe păreau obosite. Era un om diferit, iar gândurile lui erau cele mai triste gânduri auzite vreodată.

          Nu știam decât după ce o făcusem, dar de când intrasem și îi auzisem respirația precipitată luasem o hotărâre. Eram gata să îmi ucid prietenul, cel mai bun dintre zei. Dar mă liniștea gândul că era pentru binele lui.

          Mă apropiam încet, încercând să-mi aduc aminte toate discuțiile amuzante cu el, căci, la un moment dat, fusese un zeu distractiv, dar mintea mea parcă era blocată.

          El doar mă privea obosit printre gene.

          — Te-am așteptat ceva timp, copile, îmi spusese.

          Știam că nu se referise neapărat la venirea mea aici, ci la ce aveam să fac odată ce am ajuns.

          — Îmi pare rău, Herp, am reușit să spun.

          Eram aproape de el. Mi-am scos pumnalul cu singurul venin care putea ucide un zeu cel mai rapid.

          — Nu-i nimic, copile, parcă își ridică colțurile gurii.

          Cu greu își ridică brațele spre mine, primindu-mă într-o îmbrățișare. Am aruncat o ultimă privire în mintea lui. Se gândea la copii lui. La frații lui. La soțiile lui. Și apoi ajunse la mine. Eram ca un fiu pentru el. Un fiu care-și ucidea tatăl. Și totuși, în aceste clipe în care eu îi distrugeam viața, niciun pic de întunecime nu îi traversă mintea.

          Am numărat până la trei.

          Unu.

          Am întins pumnalul.

          Doi.

          Am atins pielea de șarpe în dreptul inimii.

          Trei.

          Corpul lui se lăsă moale în brațele mele care îl coborau pe pământul peșterii. Am căzut și eu la pământ.

          — Meritai o moarte mai bună, Herp.

          M-am așezat în același loc, privind orașul întunecat.

          — Poate și eu meritam una, am spus, gândindu-mă la cât timp îi va lui Eupherei să vină după mine.