Hai să-ți arăt fericirea!

Por Cazuta_din_rai_

"Iubirea începe ca un sentiment, dar în continuare e doar o alegere; iar eu mă văd alegându-te pe tine mai mult și mai mult în fiecare zi."

Justins Wetch

Cât de mare ar fi lumea aceasta, în ea vor exista mereu doi poli ai magnetului ce se vor atrage constant. Poate peste mii de ani, poate peste mii de sărituri, poate peste mii de de iubiri neîmplinite și cu vene sângerând albastru, dar își vor uni viețile într-o fantasmă de fericire.

Era o noapte cu priviri mov când destinul i-a ales pe ei. Nina stătea, pierdută și cu fața umflată de la o anterioră ceartă cu părinții, pe miezul de val al mării. Privirea stelele. Le număra parcă. Fiecare lanternă aprinsă pe acea fâșie de beznă îi creiona un nou zâmbet. Parcă de ceară, de o implacabilitate uluitoare, dar strălucea, muribund, pe chipul acela așternut de ultimele lumini ale serii; nu știa cum de Universul a putut să despartă acei îngeri unul de altul și să îi lase să trăiască în galaxii diferite, fără să se iubească și sărute sub clar de infinit, dar aștrii o calmau. Se simțea de parcă nu era unica ființă singuratică pe acea lume din invidie argintie. Se simțea de parcă în venele ei curgeau găuri negre opace și praf de viață. Se simțea de parcă inima ei pompa sânge turcoaz și ea nu era un om din gloata aceea de orbi, ci un spirit cu libertatea în mâni și-n picioare. Cerul era infinit. Iubirea ei pentru lumea după miezul nopții era la fel. Atunci parcă mureau, în sfârșit, zgomotele viciilor ce se loveau de pereți și liniștea învăluia mormântului unei omeniri vârstnice. Iubea lumea după miezul nopții.

Nisipul de sub picioare o atingea ușor; de parcă îi mângâia rănile unui suflet ce s-a spart cu câteva ore înainte, ce a explodat în mii de lacrimi și strigăte reduse la tăcere. Încă își amintea vorbele butucănoase ale mamei, de ce nu poți fi și tu mai recunoscătoare? Încă simțea palma tatălui ei pe coloana sufletului său. Încă își vedea membrele subțiri și uscățive în pete de culoarea soarelui ascuns într-o criptă de vise. Și, totuși, iubea lumea după miezul nopții.

Își dăduse o șuviță maronie de păr după ureche și continua să schițeze gândurile acelea unduite ale mării pe o foaie gălbuie. Creiona lacrimile semiîntunericului, ce i se scurgeau pe pielea albă și trasă pe piele. Creiona venele negre ale bolții pistruiate. Creiona silueta unei umbre plinuțe în depărtarea opacă a cosmosului. Poate că brațele sale lovite de anorexie nu mai erau ceea ce fuseseră cu un an în urmă; dar talentul i se scurgea prin degetele lungi și schetelice; iar marea dezgolită își făcea apariția pe planșa gălbuie.

Ochii ei negri, în care a murit orice sclipire diafană, alergau de la malul hârtiei pe cosmosul ud și melodios. Era fermecată de magia aceea sublimă, un farmec ce o făcea să uite de tot, chiar și de cerțile constante ale părintilor ce voiau să divorțeze... Iubea lumea după miezul nopții.

Și, totuși, nu era singură în acea disperare schizofrenică. Poate că Nina nu-l vedea de la acei douăzeci de metri depărtare, dar Milton era acolo. Îi studia fiecare mișcare necugetată. Fiecare respurație nemăsură; era un înger; un înger cu ochi de ceață sclipitoare și păr murdar; un înger gata să se rupă sub lovitura unui val, dar un înger. O cunoștea de la grădiniță. De când băieții mai mari s-au luat de el și îngerul s-a pus între ei. De când i-a zis că îi va fi călăuză pe viață. Ea iubea lumea după miezul nopții, dar Milton o iubea pe ea.

Stătea pe o pătură la doar câțiva metri de ea, dar semiîntunericul îi acoperise corpolența. O privea prin obiectivele acelea întunecate, spirjinindu-și capul pe un membru mășcat și obez. Era ascuns de irișii ei atât de comuni și, oricum, atât de frumoși pentru el. Mereu își spunea că păreau două căni de ciocolată fierbinte spumoase, în care Dumnezeu a pus prea mult zahăr. Și nimeni nu avea un ten mai alb decât ea. Era un înger! Un înger cu raiul scultat pe piele și perfecțiunea turnată în suflet. Poate că îngerul iubea lumea după miezul nopții, dar el o iubea pe ea.

Nina privea cerul de parcă l-ar fi văzut prima dată în acea noapte. De parcă nu ar fi adormit pe plajă în fiecare noapte, cu felinarul inimii aprins. Îl admira. Îl sorbea din priviri. Îl iubea. Nu a crezut niciodată că un simplu peisaj i-ar calma toți demonii aceia cu ghiare de fier. Nu credea niciodată că ar fi cineva în stare să o pună să mănânce. Și uite că, sub Luna aceea urâțită de lacrimi, se vedea frumoasă. Mai frumoasă decât toată minunăția concentrată într-un borcan. Era frumoasă, chiar dacă realitatea îi spunea altceva. Iubea lumea după miezul nopții, căci lumea aceea o iubea pe ea.

Brusc, observase o umbră bizară la câțiva metri depărtare. O umbră în care parcă gemea o singurătate avidă. O umbră ce parcă a mai înghițit vreo cinci și jumătate. Se simțea spionată, uscată de rafalele alea vulgare de vânt. Privită de vidul cu ochi de întuneric.

Se ridică în picioare și se apropia de el. O răbufnire ciudată încleștându-i inima beată de elixirul acela etern al lumii de după miezul nopții. Da, o iubea, dar nu-i plăcea să fie spionată.

Se trântise lângă acel copil cu ochii doar pentru ea. Se trântise pe nisipul gol și umilit, ce începu a fugi și a se împrăștia. Îl cerceta strident. Nu îi era rușine de privirile mult prea directe și reci. Nu îi era rușine de gesturile sale negândite. Îi era rușine că și-a lăsat universul descoperit și s-a lasăt descoperită. Pe ea și lumea de după miezul nopții.

Îl privea dur. Niciodată ochii ei de culoarea zorilor cafenii nu au posedat o căutătura atât de indignată. Îl cerceta fiecare linie fină de pe fața sa rotundă și plină. Îi cerceta fiecare linie rupta de pe degetele groase și scurte. Îi cerceta fiecare rid de pe portetul duhului său. Erau doi. Doi împotriva unei lumi mult prea rigide pentru niște copii cu inima liberă. Doi îndrăgostiți de lumea după miezul nopții.

O amuza stinghereala ei bezmetică. Dar cât era de frumoasă în acea alură de zână cu spirit mucegăit. Apoi irișii lor se întâlniră. Niciodată marea nu era mai aproape de uscat ca atunci. Se contopeau. Se fuzionau. Se sărutau. Iar apoi își dădeau drumul. Erau niște priviri mult prea timide, dar mult prea intense. Nina iubea lumea de după miezul nopții, iar Milton o iubea pe ea.

— Ceai? zâmbi el, vrând să reducă obscuritatea rebelă și nenaturală din toată făptura ei.

Buzele ei s-au arcuit diafan. Voia să râdă. Voia să râdă, dar își amintise cum ajunse pe plajă în noaptea aceea. Fericirea ei fu redusă la un zâmbet pribeag. Fericirea ei fu redusă la tăcere. Și, totuși, iubea lumea de după miezul nopții.

Milton își întinse mâna după un termos maroniu, aflat lângă el. Îi era greu să facă mișcări bruște. Simțea mii de fiori electrici perforându-i ființa, dar era nevoit să o facă. Trebuia să o facă pentru ea. După un chin de câteva minute, Nina se ridică de pe pătură și înconjură acea stâncă din fâșii de inocență bruscată. Și se văzu cu un vas negru în palmele mici. Vasul ce i-a scris fericirea pe ani înainte în cartea stelelor fără nume.

Ceaiul fu împărțit între două suflete singure. Mirosea a libertate. Vaporii albicioși și aerați se ridicau spre imperfecțiunile infinitului. Făceau viraje prin întunericul diluat și săreau neființa cu pași mari. Cât de frumoasă era lumea după miezul nopții!

O privea continuu. Poate era nefericită. Poate îi provoca apatie. Poate îl ura cu tot sufletul ei de înger și nu voia să fie acolo. Totuși, zâmbea. Privirile ei spiralate se îndreptau spre cer. Spre cer și universul acelor noi sentimente de plăcere. Buclele îi cădeau ca o cascadă peste umerii mici și acoperiți de nămețile unei bluze dantelate. Era frumoasă. Mai frumoasă decât a văzut-o până atunci.

A decis să soarbă puțin din semiopcitatea menții din ceașca sa. Până și ceaiul avea mirosul ei. Mirosul lumii de după miezul nopții.

Brusc, mâna începu să îi tremure pe parcă tunetele vieții îi răsunau în ploaia fericirii. De ce atunci? De ce anume atunci, când avea bucuria pe muchie de unghie? Când o putea strânge de gât și să o sărute trufaș? De ce atunci când era, în sfârșit, lângă lumea lui de după miezul nopții?

Crizele sale de nervi începură de la opt ani, când i-au divorțat părinții. Pentru un copil cu soarele în inimă, un copil care vrea fericirea pe fiecare chip, un copil care putea fulgera realitatea, era o povară să vadă oamenii suferind. Îl omora durerea lor. Dar nu voia ca și a lor să îi mutileze. A strâns toate cioburile vieții într-o cutie. A strâns toata durerea într-un mozaic și nu mai avea loc. Meteoriții oricărui simțământ îl transforma într-un vulcan activ. Un vulcan ce erupe cu lacrimi.

Tremura. Brațele sale masive erau parcă conduse de un curent iniment. Se mișcau ca o viață ce s-a îmbătat spre apus. Tremura. Tremura în fața lumii sale de după miezul nopții.

Dulcele smaraldiu al mentei se prelinse pe pătura castanie. Apoi pe caietul în care ea schițase liniile voluptoase ale mării.

Observase. Observase totul și un cârcel turcoaz i se înfiripase în inimă. Era o apatie verde. Buzele i se mușcau până la sânge, flăcările lichide inunându-i cavitatea bucală. Sufletul i se îneca în fiorii unei dezăgiri violente, dar se stăpânea prea bine pentru a lăsa asta la vedere. Își întinse mâna după caiet. Picurii de ceață îi îmbrăcă voalul de creion în neclaritate. Ca inconștientul volatil al geniului ce vrea să sară în trandafiri. Era frumos. Mai frumos decât își putea imagina că putea fi. Era lumea de după miezul nopții. Venele ei negre și lumina difuză. Era lichidul ce-i curgea prin artere după ce orologiul tușea bătrân în mijlocul orașului.

Se simțea vinovat, dar ea zâmbea. Zâmbea și îl molipsi de boala efemeră a fericirii. Se spune că, atunci când zâmbești, visezi îngeri. Milton nu visa. Milton vedea îngeri. Apoi observase ceva ciudat. O grimasă uimită îi sporovăia pe față. Nina începu să-și răsfoiască viața desenată în creion și imaginile întinereau cu fiecare secundă. Atâtea peisaje. Atâtea clipe criptate pe o foaie. Atâtea amintiri arse sub jugul unui grif. Sunetul strident al foilor se opri. Se făcuse liniște. O liniște sublimă și stranie, cu gust de stea diluată în acid clorhidric și ecuații fără soluții. Se văzu pe el. Pe el și membrele sale trupeșe. Pe el în ziua când îi spuse că îi va deveni înger.

— Până la urmă, tu ai devenit călăuza mea, surâse Nina, lăsându-l să-și admire amintirile cu ochii verzi. Te-am uitat în miezul gândurilor mele. Dar soarta ne-a adus din nou împreună. Soarta ne-a unit ca două jumătați de stele și ne-a lăsat să privim viitorul împreună.

Își trecuse brațele pe la spatele lui. Îi zâmbea. Îi zâmbea de după cortina ideilor sale. Poate că dragostea e doar un sentiment și apoi vin alegerile. Nina l-a ales pe el atunci. Nina îl iubea înainte să se fi născut. Nina iubea lumea după.

Își trecuse și el membrele grele pe după spinarea ei. Îi era frică să nu o strivească prin iubirea lui obsesivă. Îi era frică de respirațiile sale mult prea sacadate și drogate cu parfumul ei de libertate. O iubise înainte să o cunoască. Iubea lumea de după miezul nopții.

În noaptea aceea malul a fost rupt de pașii unor tineri cu inimile bătând în unison. În noaptea aceea doi pitici și-am cules iubirea de pe pomul infinitului și au mușcat din fructul interzis al discordiei. Au mușcat împreună. Din acea noapte erau doar ei, o anorexică și un obez. Doi copii împotriva unei lumi cu standarde prea înalte. Din noaptea aceea erau doar ei și lumea de după miezul nopții.